Se făcea că era o zi ca oricare alta. In fine, ca oricare alta pentru noi doi care alesesem să ne sărbătorim un an de mariaj cu pupături preţ de o lună pe malurile Senei. Şi cum ne plimbam noi aşa, de mână, pe străzile din Paris, în căutarea unui bistro cu preţuri mici şi bere bună, am intrat într-un pub unde mai mulţi indivizi stăteau cu ochii lipiţi de ecranul televizorului. Acolo, un film tipic american cu efecte speciale aferente: clădiri prăbuşite, mare de fum, poliţie şi agitaţie. Şi brusc, şocul de a ne găsi aruncaţi la picioarele realităţii: ce se întâmpla sub ochii noştri era ceea ce francezii numesc de la réalité pure et dure. Eram la Paris şi asistam în direct la atentatele din 11 septembrie. Într-o singură secundă, am simţit cum picioarele mă lasă şi tot corpul prinde a mi se zgâlţâi incontrolabil. Tot ce puteam să mai spun în timp ce-mi frângeam mâinile a disperare era Mama e la New York! Trebuie să o sun pe mama!

Mama era bine. Parisul, nu. Ca şi restul lumii occidentale, Parisul zilelor ce au urmat a fost parcă desprins dintr-un alt film. O peliculă în alb negru, filmată cu încetinitorul, cu cadre strâmte, cu obiectivul fixat pe detalii: tomberoane, guri de metrou, toalete, uşi, feţe ce nu-şi permiteau nici cea mai mică particularitate de frica de a nu deveni suspecte. De pe o zi pe alta, am văzut cum este şi cum miroase frica. Parcă toată lumea încetase să mai meargă la birou, şcoală sau facultate şi ajunsese doar să se grăbească să ajungă undeva, între patru pereţi, ca să se simtă la adăpost. Prima zi a fost cel mai greu. Nu voiam decât să ajungem cu bine la sfârşitul ei, să o încheiem, să trecem mai departe.

Încerc să-mi imaginez azi Parisul. Ieri mirosea încă a croissante şi baghete proaspete. Acum frica se simte până aici. O frică şi mai mare. Ce e înspăimântător nu este neapărat că s-a întâmplat. Ci cum s-a întâmplat. Şi unde. Nebuni, psihopaţi, dezaxaţi există peste tot şi din păcate, ajungem să-i cunoaştem şi să ne ferim abia după ce lovesc. Ce e teribil este faptul că aceste persoane ucid cu un scop foarte clar: de epurare. De anihilare a tuturor celor care îndrăznesc să gândească altfel decât o vor ei. Punct. Ce e şi mai trist este că mulţi dintre aceşti criminali fanatici au beneficiat de toate avantajele culturii pe care o condamnă înainte de a trece la atac. E greu să-i arătăm cu degetul, pentru că nu ştim în care parte să ne întoarcem.

Acum patru ani, într-un metrou parizian, Ana mea, complet inocentă,  m-a întrebat unde sunt francezii. Pe moment, m-a distrat întrebarea mai ales că eram în ziua de Halloween şi ea credea că oamenii din jurul nostru sunt costumaţi de petrecere şi nu că aşa se îmbracă conform cu originea şi religia lor. Acum, mi-e teamă că această întrebare va apărea din ce în ce mai des peste tot în lume, fiecare vrând să se ştie printre ai lui şi doar printre ai lui. E o utopie, mai ales într-o ţară ca Franţa unde comunitatea musulmană este masivă, dar este o mână întinsă partidelor extremiste care vor câştiga din ce în ce mai multă putere. Poate chiar Puterea. La doar câteva ore după atentatul de la Charlie Hebdo, preşedinta Frontului Naţional pleda pe France 2 pentru organizarea unui referendum pe tema pedepsei cu moartea. Nu e prima dată când Marine le Pen aduce în discuţie o astfel de temă (culmea e că exact caricaturiştii de la Charlie Hebdo au ironizat ideea în desenele lor), dar tare mi-e că de data asta o să prindă. Mai ales că masacrul de ieri, de la Paris, i-a făcut pe cei de la Frontul Naţional să spună sec vedeţi, am avut dreptate! 

Nu ştiu, zău, dacă venirea la putere a partidelor extremiste în Europa ar reuşi să stârpească sau să descurajeze în vreun fel radicalismul religios. Dar tare mi-e că vom avea ocazia să vedem pe propria noastră piele daca va folosi sau nu la ceva. Deocamdată, francezii ca şi mulţi alţii dintre noi sunt Charlie. Întrebarea este dacă vom putea şi rămâne aşa şi să continuăm să o spunem în gura mare.

Sursa: Wikipedia (Claude Truong-Ngoc / Wikimedia Commons - cc-by-sa-3.0)