V-am tot povestit cum în ultimul timp am  fugit cu infanta, în câteva weekenduri, departe de casă. Doar noi două, ca fetele. Şi pentru că ultima dată am ales să plecăm precum două orfeline cu un cuplu de prieteni şi cu al lor copil, mi-am dat seama că uneori, faptul că ajung să merg doar eu cu Ana ba la munte, ba în oraş, ba la film, poate naşte semne de întrebare printre cei obişnuiţi să facă lucrurile în cuplu. De la început ţin să vă spun că la mine în familie totul merge bine, dacă cumva vă întrebaţi ce se întâmplă cu consortul în timpul escapadelor mamă-fiică. Se întâmplă doar că B. este mai greu deplasabil şi mai greu de convins în a rupe ritmul. Şi poate mai puţin dispus să facă în timpul lui liber lucruri care nu-l încântă în ideea că poate pofta vine mâncând. Adevărul este că atunci când ai doar câteva ore pentru tine pe săptămână şi un teanc de pasiuni care te aşteaptă să te întorci de la muncă, e normal să nu mai vrei să ţi se facă program. Iar eu am iniţiative cu duiumul şi care implică, în marea lor majoritate, heirupisme de genul trezit cu noaptea-n cap, stat pe coclauri, mers la gară, întors serile, adus copii în vizită, dus copil în vizită, cumpărat bilete la filme asezonate ulterior cu cofetării şi mall-uri şi tot aşa. Mă deranjează să fac atâtea lucruri de una singură? Răspunsul este NU! Din contră.  În schimb, mă scoate din minţi să trag pe cineva după mine într-o aventură pe care nu şi-o doreşte ca apoi să sfârşesc prin a încerca să-l entuziasmez non stop şi să mai port şi grija lui.

Nu ştiu să spun dacă sunt o fire independentă sau mai degrabă egoistă, ştiu însă că am învăţat, printr-o pură întâmplare, să-mi fie extraordinar de bine cu mine însămi, fără să am nevoie de companie sau de ajutor. Nu am fost crescută aşa. Dimpotrivă. Copil singur la părinţi, răsfăţat şi ocrotit, având ca unică responsabilitate în viaţă temele şi învăţătura, ajunsesem spre adolescenţă într-o relaţie de cvasi dependenţă de familie şi de mediu cunoscut. Propriu zis, refuzam să mă aventurez chiar şi un pas de una singură, spre marginea cuibului.

Asta până într-o zi, când un francez, prieten de-al mamei, s-a oferit să mă ţină pe casă şi masă, la Paris, o lună de zile. Aveam 18 ani,  o haină de piele,  vreo 200 de franci în buzunar şi spaime până la cer. Primul şoc: nu m-a aşteptat nimeni la aeroport. Nu-i nimic, din Bucureşti, a rezolvat tot mama şi l-a rugat pe tatăl unui prieten ce locuia la Paris să mă recupereze cu bagaj cu tot şi să mă ducă în faţa blocului acestui domn binevoitor. Care, la momentul la care i-am sunat la uşa, surpriză, nu era acasă. M-am aşezat aşadar pe preş, ca un căţel, şi am aşteptat vreo oră, cu rucsacul la picioare, doar, doar apare şi gazda mea bizară. Bizar, ştiam că este. Fost luptător în războiul din Algeria când a decis să se dea cu duşmanul, editor de carte, pasionat de jazz şi de filipineze cu vreo treizeci de ani mai tinere ca el (de altfel trăia cu una), chel, bonom şi la vreo şaizeci de ani, francezul meu a apărut într-un târziu cu două sacoşe aproape goale şi după un merde, am uitat de tine, m-a poftit în casă unde mi-a aruncat dintr-o suflare regulile pentru următoarea lună:
- Fără băieţi! Dacă găseşti pe cineva, n-ai decât să te duci tu la hotel. Dar, dacă nu te întorci  peste noapte, lasă şi tu un mesaj pe robot. Dacă ţi-e foame şi nu e nimic de mâncare, poţi să-ţi cumperi! Eu nu gătesc şi de obicei mănânc în oraş! Poate te invit şi pe tine într-o seară! Uite o hartă a Parisului pe care am încercuit tot ceea ce cred eu că merită vizitat: un obiectiv sau două pe zi despre care îmi povesteşti seara! Ţi-am cumpărat un bilet la Comedia franceză, cadou! Spectacolul începe la 22h.  Ia cu tine harta că e grevă la metrou şi e posibil să te întorci per pedes! Nu faci mai mult de o oră! Şi uite o cheie şi nişte bani! Bonne nuit!

Inutil să vă spun că-n prima seară am stat cu lacrimile şiroindu-mi pe obraz şi gândindu-mă cine dreacu m-a pus să vin la nebunul ăsta! Noroc că el pleca de dimineaţă la redacţie şi eu puteam să rămân singură şi...să mă uit la televizor. Pentru că unde naiba să plec de nebună pe străzi, nu-i aşa?! Mi se părea de neconceput să mă aventurez prin Paris pe dreapta, să risc să mă rătăcesc, să mă blochez, doamne fereşte, prin metrou sau să ajung cine ştie pe unde şi să nu ştiu să mă mai întorc. Aşa că seara, când venea franţuzul acasă, mă mulţumeam să-i arunc un ça va, ça va şi gata. Până când, după vreo săptămână, a făcut greşeala să mă întrebe ce am vizitat de când eram la el.
- Păăăăăăi...pauză.
Am încercat să mă dau lovită: ba că mi-a fost rău, ba frig, ba că m-au bătut pantofii. Ba că nu-mi place să mă plimb singură şi să nu am cu cine să vorbesc. A doua zi de dimineaţă, la prima oră, m-a luat de o aripă, m-a băgat în primul butic din Montparnasse, mi-a luat pantofi comozi, palton (nu zisesem că mi-a fost frig?!), un walkman, mi-a făcut abonament la metrou, m-a învăţat să-l folosesc şi mi-a spus doar atât: fată dragă, maică-ta mi te-a trimis ca să vizitezi Parisul, nu să stai pe capul meu să te uiţi la televizor. Ori te plimbi şi te bucuri, ori te fac pachet şi te trimit de unde ai venit! Ai înţeles?


Am înţeles. În prima zi, ţin minte că am memorat toate bistrourile, brutăriile şi chioşcurile de ziare pe lângă care treceam ca să ştiu cum să mă întorc acasă. Nu mergeam decât drept, pe jos, nu traversam, căutam doar obiective care să fie pe aceeaşi parte cu blocul şi nu foarte departe. Ajunsesem să văd toate drăciile de muzee obscure (că doar alea erau în drum) ca să am ce povesti nebunului. Mi-era groază că aş putea să mă pierd, mai ales că nu erau telefoane mobile pe vremea aia. Într-o dimineaţă, mi-am luat inima-n dinţi şi am ajuns şi  la primul muzeu serios. Apoi, şi la al doilea. Şi în prima cafenea de una singură. Şi în primul magazin. Şi cu metroul. Şi mi-am făcut într-o zi şi piaţa. Şi a fost nevoie să întreb pe unde să o iau şi ghici ce, m-am descurcat, că vorba aia, eram studentă la Franceză! Şi am luat şi metroul. Şi autobuzul. Şi m-am dus şi până la marginea Parisului, într-un Carrefour, că deja era clar că trebuie să-mi gătesc dacă vreau să mănânc. Şi apoi, mai departe, la Versailles. După trei săptămâni, am lăsat şi primul mesaj pe robot: sunt la o prietenă, la Reims (la vreo 150 km de capitală) unde o să stau vreo câteva zile. 

După o lună nu de Paris, ci de singurătate, m-am simţit mai liberă ca niciodată. Ajunsesem să mă cunosc pe mine, să mă împrietenesc cu mine şi să-mi fiu suficientă în a-mi face bucurii. A fost nevoie de un bătrânel tembel cu spirit de aventură şi complet insensibil la fricile ridicole ale unei adolescente din Est ca să mă scoată complet din zona mea de confort şi să mă arunce spre lume şi spre libertate.

Sunt peste douăzeci de ani de când mă plimb în siguranţă la braţ cu mine însămi. Şi-mi place. La fel de tare cum îmi place să fiu doar eu cu Ana, în momentele noastre de aventură şi complicitate. Şi la fel de tare cum mă bucur de toate vacanţele noastre de familie când plecăm în trei, de nebuni, să batem lumea în sus şi-n jos. Mie mi-e bine oricum. Şi atâta timp cât şi ceilalţi sunt mulţumiţi, nu am de ce să mă simt vinovată. Şi nici de ce să stau pe loc, atunci când am ocazia să plec.