Plecăm la Bologna. Toţi trei. Probabil că vă întrebaţi ce e de făcut acolo cu copilul. Iar eu o să vă răspund că nimic special. Pur şi simplu mergem acolo pentru că putem, pentru că am găsit bilete ieftine, pentru că ne place Italia şi pentru că nu ne sperie deloc ideea de a merge cu un copil după noi, chiar dacă riscă pe alocuri să se plictisească.

Noi am început să călătorim cu Ana de când avea vreo cinci ani. Şi când spun „călătorim” nu mă refer la munte, mare, ţară, Neptun sau Bulgaria. Prima ieşire a fost la Paris. Am zis Paris, nu Disney. Sigur că am fost o zi şi la Disneyland; ar fi fost nedrept şi egoist din partea noastră să nu ajungem şi la Mickey, mai ales că știa de existența parcului – dar ultimele trei zile le-am petrecut pe străzi, bulevarde, grădini și prin cârciumi. Şi da, i-am luat îngheţată chiar dacă era noiembrie; şi da, s-a mai şi plictisit; şi da, a adormit şi în metrou; şi da, nu a fost totul perfect – dar a fost o ieșire minunată, în imperfecțiunea ei.

Vaaai, cât era de mică!

Din punctul meu de vedere, cu cât copilul învaţă mai repede că o vacanţă în trei sau în patru este o vacanţă în care toţi trebuie să se simtă bine, cu atât e mai uşor de mers cu el prin lume. Asta nu înseamnă că cel mic o să fie ignorat sau că nu o să i se respecte nevoile, ci doar că nu e musai să alegem destinaţia în funcţie de el, de parcurile de distracţii, de grădinile zoologice sau de mai ştiu eu ce rezervaţii naturale. Sunt şi d-alea? Cu atât mai bine. Ni le şi permitem? Minunat! Nu? Asta este, data viitoare. Când am fost anul trecut la Barcelona, ne-am făcut o listă cu ce vrem să vedem, în funcţie de timp – aveam să stăm doar trei zile şi jumătate –, dar şi în funcție de bani. Şi cum niciunul dintre noi nu mai fusese acolo, am lăsat deoparte Parcul de distracţii de pe Tibidabo şi am ales să vizităm Casa Battlo (care s-a dovedit o alegere minunată pentru toți trei). Asta nu înseamnă că i-am spus copilului în faţă „să ştii că există un super parc aici, dar noi, pentru binele tău, te ducem să admiri arta lui Gaudi”. Pur şi simplu am ocolit parcul şi nu am amintit opţiunea.

Undeva, prin Barcelona

 Sigur, la momentul Barcelona, Ana avea zece ani. Cred că mai mult decât dorinţele copilului, vârsta este cea de care trebuie ţinut musai cont atunci când plecăm cu el prin lume. Când e bebeluş, e simplu. Mă rog, e simplu dacă nu urlă non stop cum făcea a mea. Teoretic îl poţi ţine la purtător şi te poți duce pe unde vrei tu. Urmează apoi în viața copilului o perioadă mai complicată în privința excursiilor. Noi am evitat cu totul perioada asta călătorind singuri, fără Ana, care la vremea respectivă mai putea fi lăsată peste vară la ţară, cu mama. Iar când am început să ieșim cu ea în lumea mare, am ales ca prime destinații locuri pe care noi le mai văzuserăm, tocmai pentru a vedea cum se comportă, a-i deschide apetitul pentru călătorii și aventură în ritmul ei, fără să fim frustrați că nu putem face ceea ce ne-am dori noi.



Avea aşadar cinci ani spre şase când am luat-o prima dată cu noi la Paris. La şase ani am fost la Viena. Un an mai târziu, plusam şi plecam toţi trei, cu maşina, în Austria şi Italia. Până aici erau locuri pe care noi le revedeam. Dar pentru că am văzut că rezistă și ne înțelegem bine cu ea și la drum, anul următor am început seria destinațiilor necunoscute nouă. Am fost la Roma pentru câteva zile, iar câteva luni mai târziu ne urcam iar în maşină ca să facem un tur prin Olanda şi Belgia. Astă vară ne-am dus în Franţa: trezit la patru dimineaţa, zburat la Bruxelles, închiriat maşina şi mers întins până-n vestul Franţei, în Bretania. Acum urmează să plecăm la Bologna. La toate astea se adaugă toate sejururile cu mașina în Grecia.

Pentru cei nici unsprezece ani ai ei, s-a plimbat foarte mult, aş zice eu. I-a plăcut? A fost încântată? Hai să spun aşa: în mare, da – dar nu întotdeauna. De exemplu, Veneţia nu a impresionat-o. Nici Bretania nu i-a prea plăcut. A iubit însă Olanda, Austria şi – culmea – Roma! De ce culmea? Pentru că acolo nu am făcut practic nimic pentru copii. Nu am fost nici la vreun parc de distracţii, nici la vreo expoziţie pentru cei mici... nici măcar la mare nu am ajuns. Am făcut însă altceva: am mers, într-o singură zi, vreo cincisprezece kilometri. Plecat de dimineaţă, întors după miezul nopţii, făcute mici pauze de mâncat şi băut, dar atât.

Vreau să vă spun ceva. Nu e un sfat, doar o sugestie. Învăţaţi-vă copiii să meargă pe jos. Ştiu că e greu, ştiu că e incomod şi sunt perfect conştientă de faptul că, dacă Ana merge la pas cât e nevoie, asta se datorează în primul rând unui handicap de-al meu: mi-e frică să mă urc la volan. Din start, noi două fugim după troleibuze, alergăm să nu pierdem metroul, mergem pe jos, cu valizele după noi, din gări până la hoteluri. Cu excepţia situației în care sunt bolnavi, eu nu cred că cei mici nu pot merge pe jos. Nu cred că trebuie scutiţi sau protejaţi de mersul pe jos. Se plâng? Se aşează pe vine şi se vaită? Urlă şi bat din picioare? De cele mai multe ori, fac asta de plictiseală, nu de oboseală. În timp ce un adult vede o adevărată plăcere în a se plimba pe străzi, a admira vitrine şi faţade şi a sta de vorbă, un copil se plictiseşte dacă nu se joacă. Punct. Vă sună cunoscută scena în care cel mic oftează, se smiorcăie, se lasă în jos, mai, mai să se scurgă din mâna voastră, dar cum ajunge în parc o rupe la fugă şi pas de-l mai aduce acasă? Copiilor nu le place să meargă pur şi simplu. O fac dacă trebuie şi dacă uită că o fac. Adică dacă mintea lor se ia cu altceva. Eu am mare noroc cu soţul care îi inventează Anei fel de fel de ghicitori şi de jocuri care o ţin ocupată – şi cu îngheţatele care există peste tot în lume şi o încântă de fiecare dată la fel de tare. În plus, nu am pretenţia să meargă frumos pe stradă. O las să alerge, să mai sară într-un picior, să se caţere pe stâlpi, să mângâie căţeii, să caşte gura. Dar e important, zic eu, ca mersul pe jos să facă parte din viața copilului, nu să fie ceva nemaiauzit și nemaivăzut. În plus, mersul pe jos are avantajul de a-i oferi celui mic ocazia să vadă strada, lumea, să observe natura, să comenteze, să admire, să descopere și să stea de vorbă cu voi. Nu e același lucru cu uitatul pe geamul mașinii când voi sunteți concentrați la mers, iar el e singur, în scaunul lui de mașină.

Dacă ştiu că urmează o zi în care principala activitate va fi bătutul oraşului la pas, am grijă să nu-i spun Anei „vezi că astăzi o să ne plimbăm pe jos din zori până-n noapte, aşa că să faci bine să mănânci micul dejun, să nu te aud că ai obosit”. Scopul este să facem copilul să coopereze. Prefer să caut pe traseu mici distracţii pentru ea şi să-i prezint programul zilei în funcţie de ele: „astăzi mergem să vedem o fântână în care poţi să-ţi bagi mâinile, apoi o să urcăm într-un turn din care se vede tot oraşul; la prânz o să mergem să-ţi alegi ce fel de pizza vrei tu şi după amiază, o să ajungem la o super gelaterie de unde ai voie să-ţi iei două cupe, nu una. Iar seara, dacă mai rezistăm, o să vedem clădirile luminate.” În mare, cam aşa funcţionează. Și funcționează.

O pauză italieneasca

 Pe lângă mersul pe jos, care ar trebui să fie rutină într-o vacanţă cu copilul (vorbesc de un copil mai măricel, că la doi ani normal că o sfârşească prin a cere în braţe), noi încercăm ca în fiecare vacanţă să includem cel puţin o distracţie pentru ea. Ştiţi voi, o distracţie care să răspundă la întrebarea „dar ceva pentru copii există?” Însă nu-i expunem Anei posibilităţile de distracţii, ci o alegem dinainte pe cea care ne încurcă viaţa cel mai puţin, ne distrează pe toţi cel mai tare şi ne-o permitem. Aşa am ajuns, de exemplu, la Acvariul de la Barcelona. Sau la gelateria cu 150 de feluri de îngheţată din Roma. Sau la Madurodam în Olanda. Sau la Zoo din Bretania. Dacă mă întrebaţi acum care a fost, după mine, oraşul cu cele mai multe distracţii pentru copii, aş spune că Viena. Sunt nenumărate chestii de făcut cu cei mici, cum sunt de altfel în toată Austria. Pentru Ana aia a fost vacanţa cea mai frumoasă şi de care îşi aduce aminte cu cel mai mare drag.

Austria, Salzkammergut

 Prezenţa copilului a ajuns să ne schimbe şi nouă felul de a călători. De exemplu, încercăm să tăiem de pe lista de priorităţi muzeele şi expoziţiile. Sigur, pe măsură ce creşte, puteţi să începeţi să le readăugaţi pe listă, mai ales dacă sunt micuțe şi se văd repede (la Luvru mai are ceva de crescut până să-i placă sau măcar să reziste). Copiii nu se plictisesc la muzee pentru că sunt muzee, ci pentru că nu au acces la informaţie aşa cum are un adult. Aşadar, o soluţie ar fi să vă decideţi din timp ce veţi dori să vizitaţi şi să vă documentaţi suficient cât să-i puteţi povesti şi copilului câte ceva. Uneori există un ghid simpatic care-şi adaptează discursul, măcar pe alocuri, la vârsta copilului (aşa am avut noi unul la Vatican), dar alteori ne luăm noi în serios rolul de ghizi şi conspectăm de-acasă pentru a avea ce să-i povestim Anei, odată ajunşi la faţa locului; așa am făcut la Colosseum. Apropo de muzee: dacă vreți, totuși, să mergeți, cumpărați în măsura posibilului biletele în avans, online, ca să nu fiți nevoiți să stați la coadă. Și încă ceva: nu vă simțiți frustrați că odată intrați în Muzeul Van Gogh, să zicem, cel mic va ajunge după nici zece minute să se uite aiurea pe pereți, să nu vă asculte explicațiile intelectuale sau să-și vâre degetele în nas în timp ce voi încercați să-l extaziați în fața nebuniei de culori. Lăsați-l în plata lui să-și ocupe timpul cu ce poate și el. Nu-l bateți la cap, nu insistați să fie atent că cine știe când mai ajungem aici, nu-i țineți teoria bățului de chibrit cu referire la bieții copilași săraci care nici nu visează să ajungă peste hotare. Dacă certați un copil plictisit aveți aproape garanția că o să devină insuportabil, că o să ceară caca, pipi, papa sau nani – orice, doar să plecați naibii de acolo și să încetați cu tiradele.

Dacă copilul a început să înveţe o limbă străină, încurajați-l să o folosească, să vorbească, să se descurce singur. Și, foarte important: nu-l corectaţi la fiecare greşeală, nu-i închideţi gura pe motiv că nu ştie concordanţa timpurilor în engleză, pe cât posibil nu comandați voi în locul lui (și în niciun caz dacă copilul chiar vrea să comande singur) şi nici nu vă întrerupeţi orice conversaţie când deschide și el gura să ceară an orange juice, please, pe motiv că pupe mama pe el de deştept şi talentat! Cu cât copilul vorbeşte mai bine cel puţin o limbă străină, cu atât vă veţi simţi mai liberi în călătoriile cu el: nu trebuie să-i citiţi meniul, nu trebuie să mergeţi cu el să întrebaţi unde e toaleta, nu trebuie să-i traduceţi ce spune ghidul şi nici să faceţi pe translatorul între el şi alţi copii. Copiii își doresc să fie mari, așa că lăsați-i să fie.

Ce ziceţi, vorbim şi de tabletă şi telefon? Noi i-am luat Anei tabletă în momentul în care ne-am dat seama că urma să facem peste 3000 de kilometri cu maşina până-n Olanda. Şi recunosc că perspectiva de-a juca fazan trei zile m-a făcut să cedez şi să deschid Cutia Pandorei. Nu cred că păţeşte nimic copilul dacă se joacă şi el la masă, în timp ce adulţii mai trag de o cafea şi o bere. Problema apare atunci când nu-l poţi urni de la masă că nu i s-a terminat jocul. La capitolul acesta nu ştiu să vă zic prea multe. Noi luăm tableta cu noi în călătoriile lungi, cu maşina. Nu o luăm în city break-uri. Însă Ana, de când era mică, e foarte dornică să facă conversaţie. Sigur, uneori e obositor să dai din gură non stop. Parcă ai vrea şi tu să savurezi o cafea, la o terasă, să te uiţi la lume, să arunci câte o privire languroasă către soţ. Atunci poți să-i dai un pic telefonul – dar pe ceas. Hai că zece minute sunt suficiente pentru a  vă trage un pic sufletul. Dacă cel mic știe să citească, luați cu voi, în geantă, o carte cu care poate să-și ocupe timpul, la restaurant (poate să fie și Jurnalul unui puști, acum nah, e și el în vacanță!). Pentru cei micuți, merge o revistă pentru copii sau un carnețel cu un creion sau pix cu care să mâzgălească.O altă idee sunt problemele de logică. Mi-nu-na-te când vreți să țineți copilul ocupat. Învățați vreo câteva de acasă (exemplul clasic e cel cu capra, varza și lupul, dar găsiți multe altele pe net) și incitați-l să găsească rezolvarea cât savurați voi cafeaua.

Din fericire pentru familia noastră, nici unul nu avem microbul cumpărăturilor. Nu ne luăm bagaj la cală doar ca să avem loc de haine la întoarcere, nu ne petrecem vremea în magazine, nu mergem în outlet-uri şi în general nu suferim dacă nu ne cumpărăm nimic. În schimb, suntem de-a dreptul nefericiţi dacă preţurile ne constrâng să mâncăm din pungă, fără să putem să bem şi noi o bere, seara, în oraş. Cu bucurie putem să declarăm că Ana este foarte mulţumită şi ia chiar ca pe o distracţie în sine ieşirea la cârciumă. Este o gurmandă, se bucură de orice fel de mâncare bine făcută, ar gusta din toate, e pofticioasă şi sclipirile din ochi atunci când îi vine desertul fac toţi banii. Sigur, de obicei îi indicăm noi cam la ce sumă să se limiteze şi înţelege fără probleme. Și întotdeauna o lăsăm să aleagă singură ce vrea să mănânce – iar dacă nu ne ajung banii să ne luăm fiecare câte un fel și trebuie să împărțim, atunci împărțim ce vrea ea, nu ce vrem noi.

Ana simte nevoia să ştie că şi-a cumpărat ceva din fiecare vacanţă pe unde am fost. Nu contează ce, contează să există un obiect, cât de mic, pe care să-l poată arăta şi despre care să poată spune ăsta este al meu, adus din cutare sau cutare loc. Aşa că am adoptat practica magnetului. E ieftin, încape în bagaje fără probleme și... pam, pam, o lăsăm pe ea să-l aleagă! În ultimii ani, i-am făcut și ei un bugeţel personal: vreo douăzeci, treizeci de euro din care să-și poată lua ceva, dacă îi place foarte tare și bineînțeles, dacă îi ajung banii. Dacă nu, asta e, să caute ceva mai ieftin. Nu suplimentăm bugetul în funcție de mofturi, așa că de multe ori s-a întâmplat să prefere să și-l țină ca să aibă mai mult data viitoare (caz în care am fost și noi corecți și i-am dat încă niște bani și data viitoare, nu i-am zis că i-au rămas deja de data trecută).

Barcelona- din seria distracțiilor gratuite

 Înainte de-a-ncepe să călătorim cu Ana în străinătate ne-am gândit serios care sunt lucrurile la care noi, adulții, ținem – cele în lipsa cărora riscăm să devenim frustrați, nervoși și de aici neplăcuți. Pentru noi e important, de exemplu, să putem să mai stăm la un pahar de vorbă seara, după ce culcăm infanta. Asta devine o problemă dacă ajungi înghesuit, într-o cameră de hotel, unde după ce stingi lumina te lovești de mobile și trebuie să șopotești. Așa că ne luăm cazările de pe situri gen Airbnb sau Wimdu, de unde închiriem, la prețuri mai mici chiar decât cele de pe booking.com, apartamente de la diverși localnici. Pe lângă dotările pe care vi le puteți alege singuri dintr-o listă, veți avea și o bucătărie unde vă puteți găti sau măcar lua micul dejun. De exemplu, la Bologna vom sta într-un apartament de două camere, cu balcon, aproape de centrul istoric, cu 64 de euro pe noapte.

Când plecați cu cei mici, așteptați-vă că vă vor cere. E normal – nu e o dovadă de răsfăț, ci o atitudine absolut naturală a omului care are dorințe. Normal că nu veți putea să i le îndepliniți pe toate. Nu vă enervați și mai ales, nu vă simțiți vinovați că nu reușiți să-i faceți tot timpul fericiți (asta oricum nu se poate, cu cât îi dai mai mult, cu atât va dori mai mult). Puteți însă să faceți compromisuri. Poate că nu o să aveți bani să-i luați copilului toate prăjiturile pe care le vede pe stradă. Intrați însă într-un supermarket și cumpărați-i o înghețată sau ceva dulce frumos ambalat. Se va bucura pentru că va simți că dorințele lui contează. Sigur, nu fiți absurzi să-l cărați să caște gura la vitrinele cu dulciuri dacă știți că nu aveți cum să-i luați și lui ceva. Eu cumpăr nimicuri de la magazin (fructe, un suc, un ou Kinder) și i le mai dau din când în când pe stradă, mai ales când pare că i se descarcă bateriile (serios, nu pățește nimic de la un pic de ciocolată „normală”). La restaurant, faceți-i și lui pe plac și luați-i un desert așa cum a văzut la masa vecină, chiar dacă pentru asta o să beți voi apă în loc de un pahar de vin. Asta e, suntem adulți și trebuie să ne purtăm ca atare.

O fi mai bună a ta?

Dacă aveți o zi proastă sau o dorință arzătoare de a face ceva într-un anumit oraș, acceptați să lăsați copilul, dacă puteți, cu altcineva. Cu tatăl sau mama, după caz, sau chiar cu vreun prieten, și faceți-vă damblaua de unul singur. Noi am lăsat-o pe Ana cu prietena noastră ca să dăm o tură prin Cartierul Roșu din Amsterdam. În plus, nu uitați că cel mic o să vadă și el lucruri care o să-l încânte. De exemplu, parcurile. Știu, e frustrant să ajungi la Paris doar pentru patru ore, cum am ajuns noi astă vară, și cel mic să se lipească de un tobogan amărât de plastic. Pentru el nu contează că are și acasă la el zeci de tobogane la fel – el vrea să se dea acum. Acceptați, dar spuneți-i de la început cât timp are la dispoziție și anunțați-l din timp când se apropie momentul plecării. Și apropo de asta: un truc la îndemână este să căutați pe hartă parcurile și să imaginați traseul trecând prin ele. În felul acesta îi dați și celui mic ocazia să alerge, să se zbenguie liniștit, timp în care puteți și voi să vorbiți de ale voastre.

La final (căci, da, deși nu mai sperați, am ajuns și aici), îmi mai permit o singură sugestie. Încercați să nu vă învinovățiți pentru orice lucru pe care îl faceți mai mult pentru voi și mai puțin pentru copil. Nu este o dramă dacă aveți nevoie de un concediu în doi sau chiar de unul singur și îl lăsați pe cel mic acasă, cu bunicii sau alegeți să-l trimiteți în tabără. Nu e nicio problemă dacă l-ați dus doar la Veliko Târnovo și nu la Legoland. Nu suferă nimeni că v-ați întors cu el de la Roma fără vreo jucărie, sau că ați fost la Barcelona și nu l-ați dus la Aventura Park. Important este ceea ce ați făcut, nu ceea ce nu ați făcut împreună.