Stai în pat, cu spatele la mine și ochii-nchiși. Dormi. Mă uit cum corpul ți se ridică și ți se lasă cumva greoi, cu fiecare respirație, de parcă ai face un efort să împingi visele în sus. Poate chiar asta faci. Poate că visele te strivesc cumva, în somn și tu încerci să scapi. Sau poate că e de la fumat. Fumezi prea mult și nu e e bine. Ți-am mai spus-o, dar de fapt, nu știu dacă îmi pasă așa de tare. Pe de-o parte îmi place să te văd cum tragi cu dinții, de firul ăla de plastic, de la pachet și cum apuci cu buzele o țigară și o aprinzi, închizând un pic ochii, mai ales stângul. Toată povestea asta îți dă un aer sexi, de mascul dominant și asta îmi place. Pe de altă parte, n-am chef să te cicălesc și să mă port cu tine de parcă aș fi maică-ta. Oricum, eu am vrut fată. De când eram mică, mi-am zis că eu o să am fată. Sunt mai simplu de crescut. Mai curajoase. Se plâng mai puțin și rezistă mai bine. În plus, sunt mai drăguțe și mai ușor de îmbrăcat.

Continui să stai cu spatele la mine și sub pătură, corpul tău pare un fel de ridicătură care mi-a crescut acolo, în pat. Nu mi-e somn și mă plictisesc. Încep să-mi plimb un deget pe pielea ta. Pornesc de la ceafă, de acolo de unde se termină părul și cobor încet, de-a lungul șirei spinării, până jos, către șale. Mă lipesc de tine și îmi așez buzele întredeschise, pe omoplatul tău. Ar trebui, îmi zic, să existe magazine de unde să se poată cumpăra piele. Oricine să poată avea, în dulap sau în sertar, niște piele pe care să o sărute, să o mângâie, să o spele, să o pipăie, să o zgârie, să o rupă, să o muște, ori de câte ori are chef. Doar piele, fără omul dinăuntru. Fără visele alea care îți fac corpul să urce și să coboare, în fiecare noapte, acolo, lângă mine, de parcă ai înota. Așa pare când dormi. Ca și cum te ridici pe câte-un val și apoi te lași iar în jos și iar în sus, și iar în jos. Ți-am povestit că eu nu știu să înot? Serios, nu glumesc. E o poveste amuzantă, o să ți-o spun, poate, când te trezești. Dacă mai am chef sau dacă nu adorm și eu.

Imi plimb gura pe spatele tău și pielea ta e caldă și are un gust ușor acru. Eu cred că mi-aș cumpăra metri întregi de piele. Suluri. Mi-aș alege bucățile cele mai moi, cele mai calde, străbătute de vene subțiri, albăstrui, bucățile alea fără de cusur- fără semne, cicatrici, alunițe, bube, pistrui, riduri, fire de păr sau răni și le-aș strânge în brațe, mi-aș îngropa fața în ele, m-aș înveli sau chiar le-aș culca în pat, între noi, de parcă ar fi niște copii. Preferata mea e pielea de pe gât, aia care pornește de la scobitura de la claviculă și urcă spre lobul urechii. Aia pe care dacă pui mâna simți cum îți pulsează jugulara în palmă, ca o vietate mică și speriată. Pielea aia netedă, moale, încălzită de somn, pe care copil fiind o frământam între degete, ca pe un aluat. Pielea mamei în tinerețe.

Vrei să-ți spun ceva caraghios? Nu aia cu înotul, altceva! Uneori, când sunt singură în pat sau undeva, chiar și pe veceu, îmi place să-mi plimb degetele de-a lungul brațelor până simt cum mi se face pielea de găină. E ceva extrem de satisfăcător în gestul ăsta și nu știu, pur și simplu, mă surprind făcându-l. Alteori, simt nevoia să-mi trec unghiile peste piele până las dâre, ca și cum degetele mele ar fi niște unelte cu care aș putea scrie mesaje. Odată m-am și semnat cu nume și prenume, pe o coapsă.

Când o să te trezești, o să întreb și pe tine care e bucata ta preferată de piele. Dacă ai una. Sau nu, mai bine nu o să te întreb nimic. O să-ți iau mâna, pur și simplu și o să mi-o așez pe gât, pe locul ăla încălzit de sânge și de amintiri. Și-o să te rog să mă înveți să înot. Ca să pot să rămân la suprafață cât tu ești cu spatele la mine.

Te aștept să pleci, să aud ușa de la intrare, închizându-se cu zgomot - ar trebui să schimb și eu ușa, să cumpăr una d-aia nouă, de metal, că asta prea se zdruncină din toți rărunchii când ieși pe ea- ca să mă reped și să dau drumul la muzică și să încep să dansez în oglindă, repetând niște figuri pe care le-am învățat la o clasă de Zumba. Măcar așa, dacă te întorci mai devreme și mă găsești în mijlocul sufrageriei, cu pălăria neagră pe cap, ascultând cu volumul dat la maxim o melodie care nu știu cum se numește, dar care-mi place, să pot să-ți zic că încerc și eu să fac mișcare acasă, că bani de sală nu mai am. Deși tu nu cred că te vei întoarce mai devreme, niciodată nu o faci, de ce ai face-o acum?, și în plus, am început să transpir și să-mi bată inima cam repede, așa că probabil că la început o să caut să schimb melodia cu una mai lentă, apoi, cât caut pe net, o să las pălăria deoparte, pe birou, și la final, o să găsesc un cântec trist și nu o să mai am chef de nimic, așa că atunci când vei intra pe ușă, vei găsi o mamă ca oricare alta. Prezentă și în bucătărie.

Ce e mama ta? Nefericită. Așa ai fi putut să răspunzi în ziua aia când te-a întrebat doamna cu ce mă ocup ca să completeze nu știu ce fișă de înscrire la un concurs. Cred că sunt oameni care aleg să fie nefericiți pur și simplu pentru că au sentimentul că fericirea trebuie să fie ceva măreț, ceva de-a dreptul uriaș, ceva care vine cu zgomot și care riscă să te strivească dacă nu ești pregătit. Ca un elefant. Așa mi-o imaginez. Pe când nefericirea e atât de simplă. Atât de mică, de discretă, de delicată. E suficient un strop. Ca în ziua aia când eram pe stradă, undeva pe lângă Universitate, era iarnă și mâzgă pe jos și ceva din aer, nu știu să spun ce, m-a făcut să-mi doresc din tot sufletul să fiu altundeva, altcineva, de parcă creierul meu nu mai putea suporta să ducă ziua aia până la capăt. D-aia mi-am luat pălăria. Am văzut-o în vitrina unui magazin cu haine, de prin centru, și am luat-o pentru că era ieftină și-mi venea bine și pentru că mi-era un pic frig și uneori, e suficient să-ți fie un pic ceva - frig sau foame sau dor, în fine, ceva, ca să te simți nefericit. In plus, nici n-aveam vreo altă pălărie. Țin minte că mama îmi povestea că atunci când era mică, abia aștepta să crească, să aibă voie să poarte pălării. Numai bine că atunci când s-a făcut mare, s-a dus moda și uite-așa a crescut mama degeaba. Nu știu de ce m-am gândit la mama când mi-am luat pălăria, de parcă dorințele ei ar fi putut avea legătură cu fericirea mea.

În orice caz, știu că mi-am pus pălăria pe cap, m-am uitat în oglinda magazinului, am plătit și când am ajuns la metrou, mi s-a părut că arăt de-a dreptul ridicol cu ea și atunci am ținut-o în mână până acasă. Practic, mi-am luat o pălărie ca s-o port zece minute și asta chiar e o prostie. In schimb, uneori, când rămân singură acasă, îmi place să dansez cu ea, pe cap. Mi se pare că arăt sexi, cumva, și atunci mă duc repede, în baie și mă dau cu ruj - am eu unul roșu, de la Sephora, prea roșu ca să-l port pe stradă, d-ăla de femeie fatală și eu numai fatală nu sunt și nici nu-mi trebuie -  și așa deghizată, pot să mă prefac că nu sunt eu. Stau în oglindă și în timp ce muzica cântă și eu îmi mișc mâinile și picioarele, mă gândesc că sunt altundeva și altcineva. Uneori mi se întâmplă chiar să vorbesc cu voce tare și să-mi imaginez că, de exemplu, sunt într-un bar și e acolo un tip care se uită la mine când intru așa, dată cu ruj și cu pălărie pe cap și nu-și mai poate lua ochii de la mine. Iar eu știu asta și mă prefac că nu-l văd și că nu-mi pasă, dar doar mă prefac și continui să dansez și să știi că dansez chiar bine așa cum dansez singură, în oglindă.

Alteori, sună telefonul și eu îmi scot pălăria de pe cap și mă reped să dau muzica mai încet, de parcă odată ce răspund, cine e la capătul firului m-ar putea vedea - alo, da, ce să fac, pe-acasă, nimic special- și când termin de vorbit, deja nu mai am chef să mi-l imaginez pe bărbatul ăla, din bar. Și rămân ca proasta, în mijlocul camerei, cu pălăria pe ochi și-mi zic că destul am pierdut timpul, uite, mai e un pic și se face seară și eu nu am făcut nimic. Iar gândul ăsta, simplul gând că am pierdut vremea, imaginându-mi aiureli, în loc să fac ceva concret, ceva palpabil, ceva care să se poată vedea și poza și chiar pune pe facebook- cina din seara asta: pulpe de pui la cuptor, cu legume și salată, miam, miam!, mă face să mă simt nefericită. Ca și cum atât timp cât stau fără să fac ceva demn de admirația celorlalți- a ta, a bărbatului din bar, așa cum mi l-am imaginat eu, a ăluia de la capătul firului - alo?, te sun eu un pic mai târziu, că acum am treabă - risc să trec neobservată. De parcă n-aș conta. De parcă m-aș fi băgat cu totul sub pălărie și aș fi rămas așa, în mijlocul sufrageriei, așteptând să vină fericirea și să mă strivească cu putere, ca o talpă de elefant.

Tu. Laptele într-un ibric roşu, pus pe ochiul de la aragaz. O lopăţică. Salopeta ta bleu, aia cu bretele. Păpuşica cu chiloţi, nu mai ştiu cine ţi-a adus-o, o dimineață în parc, pe ploaie. Mai departe. Plânsul tău noaptea. Mama, pipi! Mami, vino! Mami, mami!Bretonul tău, două degete deasupra sprâncenelor, aşa cum ţi l-am tăiat în ziua aia, în baie, tu aşezată pe capacul de la veceu, eu acolo, în genunchi. Un cărucior roz de păpuşi. Ursul Mare. Merele din curtea bisericii. O pereche de ghetuţe cât degetul meu arătător. 47 de centimetri şi 3 kile patru sute. Nu, nu sunt în ordine, le arunc aşa cum îmi vin, în jeturi, în valuri, nu să scap, ci să nu uit. Grupa mica. Tu, îmbrăcată în moroşancă. Tu, în rochiţa tiroleză. Tu, în costum de îngeraş. Tu, în blugi. Tu, în pijama. Tu, în hainele mele. De ce ai trei ochi?,  întrebai în ziua aia, la spital. Urâtă zi, nu o să vorbim despre ea. Nu acum, nu aici. Mai departe. Joaca de-a vânzătoarea. Cănuţele alea de plastic verde, cu toartă, pline cu nisip, ţi-am făcut cafea, mami, pentlu tine. Blugii cu petice colorate. Raţele din Cişmigiu. Barca noastră pe lac. Şniţele cu cartofi prăjiţi. Un metru şi câţiva centimetri. Iubita mea, scumpa mea, pisicuţa mea! A mea, a mea, a mea...o furtună la mare, la bulgari. Tu, în picioarele goale, ţopăind în bălţi. Nişte creioane colorate într-un avion către Viena. Bretonul tău tuns de Nina. Mersul un pic câş, doar un pic. Un tort. Un tren spre Braşov. Zăpadă. Un castel de hârtie. Vrei să ne jucăm de-a căţeluşul? Eu sunt căţeluşul, spuneai...vocea ta. Vocea mea.  Papucii bleu. Un desen cu indieni, ăla de care te-ai speriat.  Un metru şi treizeci de centimetri. Un deget prins într-o uşă. Un loc de joacă plin cu bile colorate. Un leagăn din liane. O minge, o marionetă, o carte cu animale, o bucătărie de lemn, o maşinuţă, o tablă de desenat, un set de creioane, un stilou, un ursuleţ, un tricou cu scris. Un metru şi şaizeci de centimetri. O chitară. O iarnă. Încă una. Părul tău lung. Marea. O seară pe plajă. Plânsul tău, plânsul tău, plânsul meu, plânsul tău. O uşă trântită. Vocea mea. Tăcerea ta. Un tort. Alt tort. Plec, ţi-am zis. Plec, mi-ai zis. Unde?, am întrebat. Tăcerea ta. Tăcerea mea. Un avion. Alt avion. Părul tău scurt. Părul tău verde, părul tău șui, părul meu blond. Semănai cu mine. La început, semănai cu mine. Un metru șaizeci și șapte de centimetri. Prea puțin, ai zis! Pantofi cu platforme. Inele cu cap de mort. Negru, negru, negru. La ochi, pe unghii, în picioare, pe tine, în tine. Iubita mea, puiul meu, dragostea mea. Vorbesc cu tine când nu ești aici. De ce mă urăști? îmi strigi. Ba tu pe mine! Un cocktail pe faleză. Valuri. Cald. Liniște. O pisică. Un spectacol, alt spectacol. Seara, ne trântim pe canapea și ne lingem rănile. Mama, unde eşti? Aici, aici. Uită-te la mine! Aprinde lumina și uită-te la mine. Braţele mele, braţele tale. O poveste ca orice poveste. A mea. Ba nu, a ta. Tu, eu. Mai departe...

                                                  Mama şi copilul, Jacqueline Gainon

Mă ridic pe vârfuri, doar-doar îl zăresc. Probabil că  nu e foarte înalt, probabil că e ascuns undeva, în vreun colţ, în spatele domnului cu burtă şi umbrelă sau acoperit de fundul femeii ăleia ce pare gravidă, deşi nu e. E doar bătrână. Şi totuşi e acolo. Cântă. Fals şi tare. Foarte fals şi foarte tare, de parcă vocea i-ar putea da ce nu i-a dat viaţa. Afară plouă şi geamurile autobuzului sunt murdare, iar picăturile se scurg şi lasă dâre. Cineva miroase a ceapă prăjită. In jurul meu sunt doar bărbaţi. Probabil că unul dintre ei a intrat în bucătărie azi  de dimineaţă şi şi-a băut cafeaua cât ea a tăiat ceapa mărunt, a încins uleiul în tigaie şi a început să amestece cu o lingură musai de lemn, cum zicea bunică-mea. Sau poate că nu e aşa. Pute şi plouă şi cineva cântă cântecul ăla cu ploaia, a lui Cargo, şi zdrăngăne dintr-o chitară.

La Alba Iulia se urcă vreo douăzeci de copii, cu două femei care ţipă la ei clasa a III-a, clasa a III-a, un pic de linişte, se poate? S-a oprit şi cel cu chitara, de parcă ar fi vrut să fie sigur că nu se ţipă la el. De fapt, nu, se terminase cântecul, aşa că acum a început altul, pe ăla al lui Alifantis, cu  ploua infernal şi chiar aşa şi plouă. Copiii urlă şi se îmbrâncesc. Măi, băiatule, tu eşti normal?, zbiară una dintre femei, uitându-se la un copil care stă agăţat de bara de deasupra capului, cu picioarele în aer şi se bălăngăne pe ritm. Cum naiba s-o fi urcat acolo?

Acum nu mai pute. Lângă mine, o femeie fără un dinte stă cu ochii lipiţi de ecranul telefonului, acolo unde un copilaş de vreo trei, patru ani, cu o strecurătoare de plastic aşezată pe cap, recită o poezie. Bravo, iubitul lui mama, mânca-ţi-aş guriţa aia a ta, zice femeia cu voce tare şi râde cu gura deschisă, trecându-şi din când în când palma peste frunte, de parcă ar vrea să ia de acolo ceva. Un rid. Sau o murdărie. Copilul şi-a scos strecurătoarea şi acum face un fel de reverenţă caraghioasă care o face pe mă-sa să râdă şi mai tare. Râde şi domnul de lângă ea. Autobuzul pune frână şi pentru o clipă nu se mai aude decât ploaia şi un claxon. Pentru o clipă. Apoi, iar chitara şi un cântec în engleză. Ceva de sezon, cu rain şi love.

La Unirii, autobuzul îşi deschide uşile şi varsă pe trotuar aproape tot ceea ce înghiţise de la Muncii încoace. Coboară copiii, coboară femeile care erau cu ei, domnul cu burtă şi cu umbrelă, femeia grasă şi bătrână, mama fără dinte şi domnul de lângă ea. Acum e loc. Acum îl văd. E mic de înălţime, cu o geacă vişinie şi un zâmbet cumva lipit, care nu exprimă nimic, de parcă n-ar fi al lui. Işi aşează chitara în husă şi-şi trage gluga pe cap. Se lasă pe un scaun şi închide ochii. E un chinez. Cântă fals, dar fără pic de accent. Dar cântă.

                                                                  sursa foto aici

Nu mai ştiu de când mă plimb dintr-o parte în alta a sufrageriei. Un minut, două, un sfert de oră?! Incerc să nu mă gândesc la ce fac, să nu mă gândesc la nimic dacă s-ar putea, pentru că mi se pare că gândurile mele, mai ales alea rele, te vor face din ce în ce mai grea până când o să te scap din braţe. Imi fac degetele gheare şi mă agăţ de tine. Să nu te scap, să nu te scap, să nu gândesc, să nu gândesc. Să nu-mi spun, de exemplu, că e altfel decât am crezut. Că ești altfel decât am crezut. Minunată, dar altfel. Minunată în felul tău, nu al meu.  Acum ai tăcut. Ca de fiecare dată e nevoie de mine, de mine toată, de mine întreagă, ca să-ţi astupi gura şi să faci linişte. Mă uit la tine şi privirea aia lăptoasă nu-mi spune nimic şi-mi spune tot. Un deget de-al tău a rămas cumva, în sus, de parcă încearcă aerul. Geamul de la bucătărie e deschis şi de afară se aude o maşină, nişte tocuri, un câine, o vrabie, trei bărbaţi care vorbesc, unul care râde, vecina de la trei care vorbește la telefon cu cea de la patru, uşa de la bloc, telefonul cuiva, un copil care plânge, o femeie care ţipă, vântul, o sonerie, ceva care cade, un claxon. Ai adormit. Mă uit la tine şi-abia acum am curajul să te iubesc, de parcă mai-nainte tot ceea ce ar fi putut ieşi din mine - iubire, spaimă, sfârşeală, durere, râs, orice, ar fi putut să-ţi facă rău. De fapt, poate nu rău, dar oricum, ar fi fost riscant.

Ştii la ce m-am gândit când te-am văzut prima dată? M-am gândit: oare cum o fi? Cum o fi fiinţa asta care a ieşit din mine şi care stă acolo şi nu zice nimic şi mi-aş fi dorit, cumva, să intru în tine, să pot să cotrobăi pe acolo, pe dinăuntru şi să mă liniştesc că totul e perfect. Ca atunci când am primit păpuşa aia, de ziua mea, şi i-am scos capul ca să mă pot uita în corpul ei, ca-ntr-un puţ şi să văd de ce nu zice mama. Te-au aşezat lângă patul meu şi eu m-am ridicat într-o rână să mă uit mai bine la tine şi mă tot întrebam dacă oi fi deşteaptă. La asta mă gândeam eu în timp ce femeia aia grasă, din patul dinspre uşă, umbla după asistentă să-i dea nişte bani să-i facă fiică-sii găuri în urechi. I-a luat naşă-sa cercei, ia uite ce frumoşi îs, de aur! Şi eu mă gândeam ce proastă e cum stă aşa, cu zece lei mototoliţi în palmă şi cu cerceii ăia, ca două căcăreze aurii, şi nu-i ziceam nimic. Nici nu mă uitam la ea. Doar la tine şi ţin minte că mi-aş fi dorit să te trezeşti, să mă vezi, să scoţi un sunet semn că eşti vie, să-mi spui că mă iubești și că-mi dai dreptate. Dar tu dormeai, iar eu mă plictiseam. Fetiţa ăleia cu cerceii i se prinsese de ţâţă şi maică-să o lăsase acolo, atârnată, şi butona pe-un telefon. În partea mea de cameră nu se întâmpla nimic şi m-am trezit că încep să plâng. Da' ce-ai dragă?, a întrebat grăsana, şi eu i-am zis că vreau acasă, la mine, că nu-mi place în spital. Mai bine pune mâna şi dormi că dup-aia nu mai apuci, a zis şi şi-a făcut un selfie cu copilul gol, prins de sfârc. Ţi-am făcut şi eu o poză şi apoi m-am întins în pat, pe spate şi mă uitam la ea de parcă era o carte poştală trimisă de cineva, din vacanţă: salutări, de la maternitate! In poză păreai deșteaptă, nu ştiu să-ţi spun de ce, dar eu aşa simţeam şi, cu gândul ăsta în minte, am adormit și l-am visat pe tata. Nu mai știu ce făcea, doar că era acolo și m-am trezit aproape fericită.

Acum aş vrea doar să mă opresc, să stau naibii pe loc şi să nu trebuiască să mai pun un picior în faţa celuilalt. Dar nu pot. De fiecare dată când încerc să trişez, să mă sprijin de câte-un perete sau de braţul vreunui fotoliu, tu deschizi ochii şi ceva din privirea ta mă obligă să nu mă opresc. Aproape că mi-e frică. Dacă eşti mai deşteaptă decât mi-am imaginat? Dacă eşti mai deşteaptă decât pot eu duce? Dacă nu o să vrei să vorbeşti cu mine pentru că n-o să ai ce să-i zici proastei de maică-ta? Dacă o să fiu proasta de mă-ta? Deschizi ochii şi te uiţi la mine. Taci şi fixezi un punct undeva, în spatele meu. Nu poţi să zici nimic. Doar eu pot să zic, doar eu. Vorbesc și pentru tine. Te întreb ce face iubita lui mama?, și-mi răspund singură, pițigăindu-mi vocea, face bine, fetița, mami e aici. Oare unde aș vrea să fiu, de fapt? Pe stradă, acolo unde se aude un claxon de mașină, niște bărbați râzând, un copil care întreabă de ce, un câine care latră, alt câine care latră, o femeie care vorbește la telefon aloo, aloo, mă auzi?, un bebeluș care plânge, un guguștiuc, ploaia, niște pescăruși, un troleibuz. Tu dormi și eu merg la bucătărie și-nchid geamul. Acum nu se mai aude decât respirația ta. Și a mea. Dar mai ales a ta. S-au făcut douăzeci de ani de când a murit tata, mă gândesc și gândul ăsta te face parcă mai grea. Te strâng și mai tare în brațe. Mă uit la tine. La buzele tale perfecte. La degetele tale perfecte. La urechile tale perfecte. Perfecte, perfecte, fecte, ecte, cte, te, te. Ii fac și ei găuri, dacă tot sunt aici? Asistenta stătea cu picioarele ușor depărtate și se uita pe geam. Nu, am strigat eu, nu! Nici eu n-am, am spus, n-a vrut tata, dar asistenta vorbea deja cu ailaltă și nu m-a auzit. Iar tu dormeai și habar n-aveai că începuseși, deja, să semeni cu mine.

                                                                     sursa foto aici

Mama ta avea vârsta mea când am cunoscut-o. Patruzeci de ani. Teribilă vârstă. Teribilă. La fel de strivitoare ca iubirea. Sau poate chiar și mai teribilă. Ca frica. Era frumoasă mama ta când am văzut-o prima dată. O țin minte cum stătea acolo, lânga tine, cu jeanșii ăia strânși pe fund și cu pantofii cu toc care-i făceau picioarele și mai lungi decât erau, de parcă voia să ajungă sus, cât mai sus, să te apere dacă ar fi fost nevoie. Și era. Nu știu să spun de ce sau de cine, dar știu că era. O simțeam în respirația ei, în felul în care se uita în jur, în felul în care se uita la tine, de parcă nu te născuse încă. In felul în care se uita la mine, de parcă eram acolo doar ca să smulg, să rup, să sfâșii.

Țin minte că mi-a zâmbit și buzele i s-au deschis în zâmbetul ăla larg și generos al femeilor care se știu frumoase. Dar mai ales iubite. Era frumoasă, mama ta, cum se ținea acolo, lângă tine, aproape lipită de brațul tău. Oare de când stătea așa? Oare de când se lipise acolo și zâmbea și întindea mâna către oricine trecea prin fața ta, și-i spunea "dac-ai ști ce bine ne pare să te cunoaștem", și apăsa cumva pe ne-ul ăla ca să înțelegem că ea nu pleacă. Cum să plece? Unde să plece? Nici nu-și desfăcuse încă picioarele ca să te lepede în lume. Și nici nu voia. Iar tu nu dădeai semne că ai fi vrut să te naști. Nu, nu. De ce să fi vrut așa ceva? Asemenea grozăvie? Nașterea doare. Tu nu voiai să-i faci rău mamei. Nu puteai să o faci să plângă cum au făcut-o alții. Iar ea știa. D-aia îmi și zâmbea, în timp ce se trăgea un pic mai spre tine, și mai spre tine, ca să-mi facă, chipurile și mie, un pic de loc. Cum te cheamă?, așa m-a întrebat și a început să-mi povestească de tinerețea ei, uitându-se în ochii tăi și neauzind numele meu.

Acum am și eu patruzeci de ani, iar mama ta a îmbătrânit. Brațul ăla, al tău, de care stă încă lipită e parcă mai subțire ca celălalt și cumva mai lung. O fi tras de el, mă gândesc și-i întind mâna- îmi pare bine să vă revăd! Și nouă, dragă, și nouă! Oare cum o fi mama ta când nu e mama ta? Nu există răspuns pentru că nu există o astfel de întrebare. Să vă ajut? Nu, nu, stai cuminte și odihnește-te, nu vreau să faci nimic. Suntem la ea acasă, în bucătărie. Toți trei. Mama ta curăță morcovi. Din când în când, mai aruncă un ochi la televizor. Un om povestește despre impozite. Niște nenorociți, spune ea și tu dai din cap că da, da, așa e, are dreptate. Întotdeauna ea are dreptate. Și când nu are, o știți doar voi doi. Eu tac. Nu știu ce să spun, așa că nu spun nimic. Aș putea să tai ceapa! Nu e nevoie, dragă, stai cuminte acolo! Stau. Mama ta a terminat de curățat și a închis televizorul. Mâncăm în curând, a zis și s-a uitat la tine și cumva privirea ei a tras un cerc în jurul vostru, cât să încăpeți doar voi doi. Tatăl tău a plecat când tu aveai șase ani. În ziua aia, mama ta a plâns, tu ai luat-o în brațe nu mai plânge, mami, nu mai plânge, o să te apăr eu, așa i-ai zis și chiar dacă nu i-ai zis așa, ea așa a auzit. De atunci nicio lacrimă, mi-a zis-o și mie, niciuna. In viața mea e un singur bărbat care contează, povestește ea și pare că-și apasă cu palmele pe burta rotunjită de menopauză.

Tu începi să pui masa- o farfurie pentru mine, a doua pentru tine și a treia pentru ea. Mama ta mă servește prima. Eu sunt musafirul. Tu îți strecori mâna pe sub masă și-mi iei genunchiul în palmă. Poftă bună, copii, spune ea și tu-i spui că-i delicios, ea dă din cap că da, așa e, iar eu mestec încet, în timp ce mâna ta mi se plimbă în sus și-n jos, pe gambă. Mâine o să mâncăm la mine, spun și mama ta rămâne pentru o clipă cu furculița ridicată, de parcă-ar fi o armă. Tu taci și dai televizorul mai tare, să asculți ce zic ăia despre impozite. Mă trag cu scaunul mai spre tine și mă lipesc de brațul tău. Ii zâmbesc mamei tale. Ea lasă privirea în jos și strânge din buze. Oglindă, oglinjoară, cine e cea mai mamă din țară? Am patruzeci de ani. Teribilă vârstă. Teribilă. O știu și eu, o știe și ea. Doar tu n-o știi. Și nici nu trebuie. 

                                                                   Sursă foto aici

Ai avut noroc. Recunoaște. Și știi de ce? Nu pentru că ne-am întâlnit întâmplător "bună seara, aș putea să vă ofer un Aperol?"ai zis și apoi te-ai așezat lângă mine, oarecum stânjenit parcă de propriul tupeu și asta m-a înmuiat pentru că semănai cu un băiețel. Un copil care își căuta mama din priviri și nicio femeie nu rezistă la așa ceva, doar dacă...doar dacă are deja unul acasă și atunci motivul pentru care se află seara, singură, într-un bar, este pentru că a vrut să scape. Așa că ți-am zâmbit. Nu știu de ce am făcut-o, așa am simțit nevoia. În fine, ce ziceam? Așa, spuneam că ai avut noroc. Noroc că te-a părăsit. Că atunci când stăteai așa, în fața mea, cu un pahar în fiecare mână, erai un bărbat singur și trădat. O combinație ideală ca să te simți liber și îndreptățit să faci ce vrei tu. Inţelegi ce spun?

Uite, dacă, să zicem, ai fi fost în continuare cu ea, atunci probabil că așa ai fi și rămas. Pe loc. Fidel. Și în plus, mândru de tine. Nu-mi spune că nu ai mai fi venit cu paharul ăla, la mine. Sau poate chiar nu ai fi venit. Poate că te-ai fi așezat la bar, sprijinindu-te cu o talpă în podea și cu cealaltă de bara de la scaun, m-ai fi văzut, te-aș fi văzut, poate chiar am fi schimbat câteva vorbe, ți-ai fi spus, căcat, asta mai e și amuzantă, pe lângă frumoasă, păcat că nu sunt singur, apoi te-ai fi simţit vinovat de ce gânduri îţi trec prin cap, înainte să-ţi spui că sunt doar gânduri, mare chestie și ai mai fi cerut încă un pahar. Şi poate că l-ai fi şi băut, aruncând din când în când un ochi spre mine, să vezi ce fac, ce mai fac, înainte să pleci acasă, la ea, și să stai toată seara la filme, doar ca să taci, ca să nu trebuiască să o vezi și ca să poți să te întrebi în linişte cum o fi să fii fericit. Cum o mai fi? Apoi, ea te-ar fi chemat la masă și după două îmbucături "excelent, mami, excelent!", ți-ai fi zis că, de fapt, nu e așa de rău. Nu e bine, dar nici prea rău și că până la urmă ai aproape cincizeci de ani, ce naiba să mai vrei?

Sau poate că mi-ai fi oferit oricum Aperolul. Poate că eşti genul ăla de bărbat. Sau poate că ți l-aș fi cerut chiar eu. Poate că sunt genul ăla de femeie. Şi mai simplu, nu? Și după? Nu mă gândesc la următoarele ore, ci după, de a doua zi încolo. Ce ai fi făcut după? Nu știi? Ba da, ştii, dar nu vrei s-o auzi. Nimic. Asta ai fi făcut. Ai fi rămas pe loc, așteptând, chiar sperând, să fii părăsit. De mine sau de ea.

Eu nu trântesc uși! Mai ții minte când mi-ai spus asta de parcă cine știe ce mare calitate aveai tu? Eram într-o cameră de hotel. Una din multele noastre camere de hotel "îmi place să călătoresc cu tine", așa ziceai, deci eram la Roma sau la Berlin, nu mai știu unde, și ne-am certat. Și atunci am trântit ușa de la baie, înainte să mă închid acolo, să dau drumul la apă, în cadă, și să mă așez pe capacul de la toaletă și să plâng. Eu nu trântesc uși, mi-ai țipat și mie mi-a venit să râd. Normal că nu! Iți trebuie curaj pentru asta! Tu ai fi rămas așadar pe loc și ai fi așteptat să vezi care cedează prima. Care nu mai poate. Ea sau eu. Dacă ai fi avut copii, probabil mi-ai fi spus că e pentru ei, în timp ce te-ai fi gândit la tine. Încă un pic să se facă mai mari, ai fi spus și iarăși te-ai fi gândit la tine, sperând să rămân până când n-ai mai fi avut nevoie, până când plecarea mea nu ar mai fi durut, până ai fi crescut mare. Tu, nu copiii.

În ziua aia, ai intrat în baie, peste mine, te-ai lăsat pe vine, acolo, în faţa mea şi ţi-ai pus capul pe genunchii mei. Te iubesc, ai spus şi eu te-am lăsat să te auzi spunând-o, în timp ce stăteam acolo, pe colacul de la veceu şi-mi treceam mâinile prin părul tău şi mă gândeam ce noroc ai avut. Norocul naibii că ea te-a părăsit, că a plecat şi te-a lăsat, în sfârşit, să te simţi fericit şi bărbat.

Trei nu e o întâmplare. Trei nu e pur și simplu. E pentru echilibru. Și nu numai pentru asta. Doi e linie dreaptă. Spre înainte sau înapoi. Dar atât. O linie, nimic mai mult. Dacă vrei, poți să te așezi pe ea și să stai acolo până apune soarele. E frumos apusul văzut de pe o linie. Nimic deasupra capului care să țină frumusețea la distanță. Insă, dacă începe să plouă...ce faci pe o linie dacă începe să plouă? Trei însă, trei e acoperiș. E adăpost. Mama, tata și copilul. Fiecare latură o ține pe cealaltă. Sau poate, că de fapt, fiecare latură se ține de cealaltă. Dacă tragi de ele, se fac linie. Să nu tragi! Am tras.

Suntem pe stradă. Doar noi două. Ne-am rătăcit. Nici nu mai știu de când mergem. Nu de mult. Cinci, șase minute, dar habar nu am în ce direcție trebuie s-o iau. Am obosit. Mă plâng. Aș vrea să mă ajute. Ea. Știu că nu poate. Știu că nu e bine, dar aș vrea. Se uită la mine cumva, ciudat și faptul de a mă vedea întrebând în stânga și-n dreapta "nu vă supărați, știți cumva..." o face să se simtă rușinată. Nu o zice, dar se vede că așa e. S-a dat un metru mai în spate și stă și așteaptă să vadă cum mă descurc. De fapt, așteaptă pur și simplu, dar mie așa mi se pare:că vrea să vadă cum mă descurc. Nu mă descurc. "Iertați-mă, ca să ajung la....". Mama știe. Mama trebuie să știe. Dacă nu știe, nu e mamă. E copil. O iau de mână și o trag mai spre mine. Să nu creadă lumea că-i singură. Sau că sunt singură.

Noi două ca o linie dreaptă. Cu fiecare om pe care-l întreb, cu fiecare nou ridicat din umeri "nu știu, nu sunt din cartier", simt cum la capătul meu mă fac din ce în ce mai mică, în timp ce ea crește și tot crește. Mă uit la ea și mi se pare mai înaltă. Nu e, dar așa mi se pare. Nu există mamă fără copil și nici copil fără mamă. Dacă eu sunt mică, ea e mare. Ea e mama. Se uită la mine cu un aer ușor plictisit. Ceva rece vine dinspre ea. Un fel de vânt. Aș vrea să mă ajute. Să fie o mamă bună. Să facă ceva și să-mi spună pe unde trebuie s-o luăm. Nici nu mai știu de când ne tot învârtim prin cartierul ăsta, căutând blocul. Strada Garibaldi, 22 A. Am adresa scrisă pe o bucățică de hârtie pe care o tot frec între degete. Ea tace. Mamele nu tac. Decât dacă sunt supărate. Inseamnă că e supărată, îmi zic. Mă scutur ca de un gând rău și-mi zic singură, cu voce joasă: eu sunt mama, eu sunt mama, eusuntmama. Deși acum, aș vrea să fiu mică. Să am voie să nu știu, să nu pot, să nu nimic. "Nu vă supărați, ați putea să-mi spuneți..." Mi-e rușine. Nu de oameni, ci de ea. Că nu mă descurc. De parcă ea e acolo nu să mă iubească, ci să m-aplaude, să fie mândră. Poate despre asta este unu. Despre ușurarea de a nu fi niciun doi care să te vadă. Și să te judece.

Arunc biletul. Deja știu adresa pe dinafară. Hai să mergem, îi spun. O să o luăm înainte și apoi la stânga. Mă uit la ea. Tace. O fi bine? și o mângâi pe păr, de parcă ar fi o păpușă de-aia pe care o miști ca s-o auzi spunând mama. Chiar spune: mamaaa, stai un pic, zice și se apleacă să-și lege un șiret. Ce mică e, mă gândesc și brusc simt cât de mult o iubesc. Ridică ochii spre mine. Imi zâmbește. Și dacă nu e bine, mai întrebăm.