Eram depechistă când l-am cunoscut. După câteva zile, aveam sufletul ghem şi ascultam rock. El avea plete. Ca şi mine.Tot blonde. Tot până la brâu. Ca toţi cei de pe afişele cu care-mi tapetasem camera de s-a speriat bietul popă când a venit, într-o iarnă, cu Boboteaza. Mai să nu aibă loc gol de stropit cu aghiasmă de câte capete de morţi şi plete-n vânt erau în de jur împrejur. Pe vremea aceea, doar Michael Jackson venise în concert în România. Aşa că tot ce puteai face în spiritul rock-ului era să stai cu căştile la urechi (pentru cine avea şi d-alea), să-ţi laşi părul cât mai lung, să dai frenetic din cap, să bei bere şi să speri că nu se va supăra mama pe tine când va descoperi că i-ai tăiat mănuşile de piele şi că ai scris Metallica cu ojă (şi nu, nu s-a supărat).

Aşa că eu o înţeleg. O înţeleg perfect că mai nou vrea să se apuce de chitară. Şi mi se pare normal că anul ăsta, Moş Nicolae se mobilizează şi îi caută deja pe net afiş şi tricou cu AC/DC şi cu Aerosmit- pentru că la noi vine Moş Nicolae şi Moş Crăciun, da?! Ştiu că abia aştepta să plouă afară ca să-şi încalţe cizmele cu ţinte (erau singurele care au încăput-o şi nu am mai stat să caut altele) şi că vineri după amiază, când nu-şi face teme, stă pe youtube şi învaţă versurile de la T.N.T şi de la Janie's got a gun. Îmi place să-i văd ochii ăia mari şi albaştri făcându-se şi mai mari şi mai albaştri când mă aude cântând prin casă. Mama, dar tu chiar ai fost rockeriţă? Şi tata?Oau, ce noroc pe mine cu astfel de părinţi!

Îmi place când îmi spune cum vom merge cu toţii la concerte şi aşteaptă cu înfrigurare să vină iarăşi Rammstein la Bucureşti. Şi nu, nu o să mă supăr când o să-mi găsesc mănuşile tăiate. Şi nici când cete de pletoşi mă vor privi de pe toţi pereţii din camera ei. Nu ştiu însă cum o să fac cu blondul. Pentru că o să fie unul, o simt de pe acum. Şi sunt sigură că o s-o înţeleg. Sper doar să-mi aduc aminte să nu-i spun: ţi-am spus eu!

Au trecut doi ani de atunci şi abia acum m-am decis să vă povestesc mai pe larg ce şi cum. Nu pentru că ar fi fost mare lucru, ci pentru că atunci când cel mic are o problemă de sănătate şi ea se rezolvă în sfârşit, preferi să o dai uitării şi nu să o rememorezi în public.

Dar astăzi mi-am adus aminte că sunt datoare cu povestea, mai ales că la momentul intervenţiei, eu nu am găsit nicăieri informaţii ajutătoare. E vorba despre frenectomia linguală şi gingivală pe care i-am făcut-o Anei acum doi ani. Frenul, cunoscut în popor ca aţa de sub limbă, este o inserţie musculară cu rol de ataşare a buzei sau a limbii. Dacă este prea scurt şi prea rigid, el poate duce la probleme (dificultăţi la supt, dificultăţi de vorbire, strungăreaţă, retragerea gingiei şi îngreunarea tratamentului ortodontic) şi atunci se cere a fi îndepărtat sau secţionat dacă anomalia se descoperă la timp.

După cum ştiţi deja, şi să-mi doresc, eu nu pot să nu mă plimb periodic cu Ana la stomatolog, având în vedere pocinogul de-l păţi în urrmă cu nişte ani. Şi, la una dintre consultaţii, am aflat că pe lângă fractura de incisiv, fii-mea este şi mândra posesoare a unei ocluzii deschise. Mai pe româneşte, dinţii frontali superiori şi inferiori nu se ating atunci când muşcă şi rămâne aşadar un spaţiu care nu ar trebui să existe în mod normal. Medicii cred că acest tip de muşcătură poate fi cauzat de obiceiuri din copilărie precum suptul degetului sau interpunerea limbii. Cum Ana nu şi-a supt degetul, hai să vedem cum e cu limba. Aha!, aud lângă mine, păi are frenul lingual scurt şi rigid, uitaţi-vă şi dumneavoastră! Nu avea rost să mă uit – ştiam deja şi eram furioasă. Foarte furioasă. Pentru că atunci când era bebeluş, pediatrul m-a trimis cu ea la ORL, să controleze exact frenul lingual. N-are nimic, fiţi serioasă, suge bine, lăsaţi copilul în pace! Şi l-am lăsat. Dar parcă stătea cu limba între dinţi. Hai să întreb şi-un alt pediatru. Şi am întrebat şi iar m-a trimis acasă. Când m-am dus pentru polipi, am zis să întreb iar de fren şi din nou mi-au zis că nu e nicio problemă. Dar că uite, îl secţionează un pic în timpul operaţiei! Numai că a fost atât de puţin că s-a vindecat şi practic a rămas la fel. Şi Ana creştea şi parcă, parcă nu reuşea să scoată limba cu uşurinţă şi parcă nici r-ul nu se lăsa spus şi chiar şi pronunţia ei era mai bizară. La cinci ani, am fost la Grigore Alexandrescu chitită să-i operez frenul ăla pe răspunderea mea. Doar că ORL-istul mi-a spus că la vârsta asta frenul este vascularizat şi riscul de hemoragie e atât de mare că el nu se bagă.

Aşa încât, atunci când medicul ortodont mi-a explicat că trebuie făcută frenectomie şi scos frenul sublingual, am avut senzaţia că se prăbuşeşte tavanul pe mine. Mi se părea că urmează o operaţie cu risc major şi nu pricepeam de ce doctorul ăla stomatolog mi-o prezintă ca pe ceva absolut insignifiant. Pentru că de fapt, a fost relativ simplu. Cel mai greu mi-a fost să mă decid unde să mă duc. La momentul discuţiei de acum doi ani, Ana era înscrisă la dr. Manuela Popescu de la Facultatea de ortodonţie de pe strada Eforie. O persoană tânără, dinamică, directă, pe alocuri dură (dar nu cu copilul, ci cu mine; cu Ana s-a purtat absolut jos pălăria), dar am un feeling că ştie foarte bine meserie. Chiar dacă eu sunt o mamă incomodă care nu se lasă dată afară din cabinet, care nu pleacă până nu a înţeles bine toate răspunsurile, care nu se grăbeşte să ia decizii, doctoriţa asta mi-a câştigat încrederea. Despre frenectomie, mi-a răspuns la toate întrebările şi ea a fost cea care m-a îndrumat mai departe. Adică nu doar că mi-a explicat de ce e necesară (în lipsa ei, tratamentul ortodontic de care Ana are clar nevoie ar eşua; în plus, în timp, frenurile gingivale scurte trag practic gingia de pe dinţi), dar mi-a spus clar unde şi la cine să mă duc. La Clinica de chirurgie oro- maxilo- facială de pe strada Plevnei, la profesor Alexandru Bucur.
– Ştiţi, eu nu vreau să fie neapărat un profesor faimos, ci un om blând, că Ana a trecut prin multe cu dinţii ăştia şi eu la fel şi am nevoie să pot comunica uşor cu doctorul!
– Staţi liniştită, îmi zice dr. Manuela Popescu, profesorul Bucur doar o să o vadă, nu o să o opereze el. O să vi-l dea pe Octavian Dincă şi el este exact ce aveţi nevoie. Şi vă rog să nu amânaţi.

Când am plecat din cabinetul ortodontului, aveam capul plin de întrebări, pulsul mărit şi un copil de mână care mă întreba din două în două minute ce o să păţesc iarăşi, mama? În plus, urma să plecăm în vacanţă peste o lună şi nu-mi dădeam seama cât va dura recuperarea. Am început să caut ca disperata informaţii pe net. În româneşte nu am găsit mai nimic. Pe situri străine tot citeam de dureri crunte post-operatorii. Până la urmă, noroc cu facebook-ul unde mi-am regăsit un fost coleg de liceu ce ajunsese chirurg exact la Clinica de pe Plevnei. I-am scris, i-am povestit şi cred că i-am părut cel puţin nevrotică pentru că mă agitam atât de tare pentru un fleac din punctul de vedere al unuia care se luptă zilnic să salveze vieţi.

În următoarele zile am fost la profesorul Bucur să stabilim ce şi cum. Are cabinetul exact în clinică şi trebuie să vă înarmaţi cu răbdare pentru că se stă mult la coadă. Practic, toate deciziile (programări, externări, internări) trebuie să treacă prin mâna lui. După vreo oră şi ceva de stat la coadă, hop şi eu cu copilul. În cabinet, era şi Octavian Dincă, asistentul lui Bucur, un medic relativ tânăr care te priveşte direct în ochi atunci când te salută, care a glumit din prima cu Ana şi pe mâna căruia am ajuns să fim după o formalitate de consultaţie din partea lui Bucur.

Deşi banală ca şi grad de dificultate, frenectomia urma să se facă cu anestezie generală, pe venă şi cu internare de o zi. Asta este procedura standard. Recunosc că mi s-a făcut frică atunci când am auzit de anestezie, așa că am purces să bat iarăşi netul să văd dacă în cabinete sau clinici particulare nu se poate cu inhalosedare. Cred că două nopţi mi le-am petrecut citind, vorbind cu prieteni stomatologi, întrebând în stânga şi-n dreapta, doar-doar găsesc o variantă mai puţin complicată. Până la urmă am decis să rămân pe mâna celor de la Plevnei, pentru că mi s-a părut că în caz de ceva neprevăzut sunt cei mai în măsură să intervină.

Mă gândesc uneori cât de greu mi-ar fi să o iau acum de la capăt cu un al doilea copil. Şi nu numai pentru că eu am patruzeci şi Ana zece, pentru că răbdarea s-a mai tocit şi creierul meu a avut timp să se reobişnuiască cu somnul din weekenduri şi cu vacanţele aventuroase, ci pentru că acum aş avea de făcut față și Facebook-ului și online-ului care pe măsură ce creşte, devine mai puternic, mai agresiv şi mai dictatorial. Până acum nu v-am spus nimic nou. Ba chiar afirmaţiile de mai sus tind să fie banale, în condiţiile în care baubau-ul virtual poate fi redus la tăcere şi anihilat printr-un simplu clic.

Disclaimer: acesta este un guest post scris de soț.

Presupun că aţi observat și voi asta: noi, românii, nu greşim niciodată. Sau cel puţin n-o spunem vreodată. Și cu siguranţă nu ne cerem vreodată scuze pentru vreo greşeală. La urma urmei, dat fiind că n-am greşit, a ne cere scuze ar fi o dovadă intolerabilă de slăbiciune.

Partea asta o știam deja cu toţii. Însă vreau să vă împărtăşesc două tehnici de mare succes bazate pe această observaţie.

Prima tehnică se aplică în scenariul în care doriţi să-i comunicaţi cuiva că a greşit ceva – în experienţa mea funcţionează foarte bine atât în trafic cât şi la birou; cu siguranţă şi în alte contexte, dar eu numai pe astea le-am testat. Dacă începeţi prin a afirma că interlocutorul a greşit, atunci îl pierdeţi de la primele cuvinte – în mod axiomatic, el nu a greşit, deci orice urmează să spuneţi în continuare nu se aplică. Încercaţi însă invers: începeţi prin a afirma că nu a greşit – iar apoi explicaţi-i de-a dreptul în ce fel a greşit (dar fără a folosi cuvântul). De cele mai multe ori veţi rămâne surprinşi cât de deschis va accepta critica, atâta timp cât premiza este că nu a greşit (n-are-a face că în suflarea următoare îi spuneţi exact opusul).

A doua tehnică e mai greu de pus în practică, dar se aplică în scenariul în care aţi făcut o boacănă şi trebuie să ieşiţi din situaţia respectivă. E mai greu de aplicat, dar şi situaţia e mai delicată, deci merită încercată. Iar tehnica este următoarea: admiteţi că aţi greşit şi cereţi-vă scuze încă de la prima interacţiune cu persoana pe care aţi lezat-o. Știu, sună a capitulare – însă încercaţi o dată. Veţi fi surprinşi să constataţi cum toată furia pe care o anticipaţi se disipă ca prin minune. Motivul este simplu: omul nu este obişnuit ca interlocutorul să-şi admită în mod voluntar greşeala. Valul de furie pe care-l aşteptați ca reacţie la boacăna pe care tocmai aţi admis-o ar fi avut rostul să vă facă să înțelegeți că aţi greşit. Or în situaţia în care deja aţi afirmat că ați greşit – ba chiar, surpriza emisiunii, v-aţi cerut şi scuze – atunci furia nu mai are obiect. Ce sens ar avea să mai țipe?

Dacă se întâmplă să credeţi că admiterea unei greşeli şi scuzele sunt dovezi de slăbiciune, întrebaţi-vă pe cine respectaţi mai mult: pe o persoană care se fofilează tot timpul sau pe cineva care-şi admite sincer greşelile? Pe cineva care dă tot timpul vina pe alţii şi vă ascunde problemele sau pe o persoană care vine să vă anunţe imediat ce-a făcut-o de oaie? Care dintre aceşti doi oameni dă dovadă de tărie de caracter şi care este persoana mai slabă? Și, în ultimă instanţă, pe care dintre aceşti doi oameni aţi vrea să-l aveţi aproape?

Ambele tehnici funcţionează, dar amândouă sunt împotriva firii (prima e chiar împotriva logicii elementare). Totuşi încercaţi-le o dată şi vedeţi ce rezultate obţineţi; cine ştie?

Stau lipită de gardul şcolii aşa cum mi-a cerut Ana. Să stai acolo, să te văd, să nu te pierd printre alţi părinţi! Aşa că mă apuc cu mâinile de două bare din gard şi urmăresc cu privirea feţele copiilor care ies din şcoală. Deodată, de partea cealaltă a gardului, un puşti. Are în mână o jucărie şi încearcă să-şi înghesuie în pumnul strâns o castană culeasă de pe jos. Şi-a lăsat ghiozdanul pe un petec de asfalt şi acum, cu mâna rămasă liberă, se agaţă şi el de o bară. Ajunge cu privirea la nivelul ochilor mei. Mă fixează preţ de câteva secunde şi apoi începe:
– Şi...cum mai e pe la tine pe acasă?

Rămân uşor descumpănită înainte să intru repede în jocul inventat acolo, între două bare, un gard şi o castană.
– E în regulă, zic. Nimic nou. La tine?

Cade un pic pe gânduri, îşi dă cu limba peste buze şi cu un aer de om mare continuă.
– M-am mutat. De curând. Acum e mai bine. Am două băi, trei paturi şi... fii atentă ce am eu, două sufragerii!

Mă prefac extrem de uimită.
– Serios? E fantastic. E prima dată când aud pe cineva că are două sufragerii. Dar ce faci cu două?

Scapă castana din mână, se dă jos de pe gard dintr-o săritură, o culege repede de pe jos şi continuă.
– Păăăi, aşa am eu. Ştii, zici că nici nu e casă la mine. E ca la hotel.

Caută cu privirea pe deasupra capului meu.
– Unde o fi mămica mea?
– Stai liniştit, vine ea. Ai ieşit mai devreme de la ore. De-aia întârzie.
– Oricum, eu îl aştept şi pe fratele meu. E într-a treia. Eu sunt a doua. Hai că-l văd, mai vorbim dacă te mai găsesc aici!


Şi pleacă. Rămân lipită de gard şi mă întreb câţi dintre noi suntem atât de dornici de a vorbi şi nu avem cu cine. Sau poate avem, dar nu avem timp să vorbim cât am avea nevoie. Sau nu avem răbdare să ascultăm. Sigur că în timp ce puştiul de la gard îmi povestea vrute şi nevrute despre casa şi familia lui ajunsesem să mă întreb dacă el ştie că nu e bine să intri în vorbă cu necunoscuţi. Pentru o secundă chiar mă gândisem să-i spun, dar apoi am zis că nu e nici momentul şi poate nici treaba mea să bag spaima într-un copil lipit de un gard. Un copil ce probabil ţinea în el de ore bune multe lucruri nevorbite.

Îmi aduc aminte când mergeam cu Ana la logoped în dorinţa de a-l obţine pe r şi de a mai domoli debitul care şi astăzi o face să înghită silabe şi sfârşituri de cuvinte. Şi ştiu când am fost întrebată dacă atunci când vorbeşte, mă aşez jos şi o ascult pe îndelete. Că poate simte că trebuie să se grăbească să spună repede ce are de spus pentru că toată lumea din jurul ei e pe fugă. Mă gândesc că şi Ana are tendinţa să monopolizeze discuţia atunci când se găseşte cu mai multă lume, fie ea de vârsta ei sau de vârstă adultă. Dar dacă copiii din ziua de azi nu sunt neapărat nevorbiţi, ci mai degrabă li se permită să vorbească şi să spună ce au de spus când vor, cum vor şi cât vor? Îmi aduc aminte de ce spunea o profesoară cu care am discutat de curând: generaţia actuală nu ştie să aştepte, nu are răbdare ca lucrurile să se întâmple, vrea totul repede şi acum. Şi nici nu prea mai ştie să trăiască în comunitate, să accepte reguli.

Mă gândesc iar la puştiul cu cele două sufragerii. Pentru o clipă mintea mi-o ia pe cărările bătătorite de adult şi mă surprind întrebându-mă unde doamne-iartă-mă or fi găsit părinţii lui un apartament cu două băi, în zonă? Şi oare cât or fi dat pe el? Cu mâna pe cele două bare de care mă ţin ca şi cum rotaţia pământului ar risca să mă dea jos, îl caut din priviri. O fi venit maică-sa după el? O fi având şi el cu cine să vorbească şi să povestească? Şi oare chiar are două sufragerii?

O văd pe Ana. O iau de mână şi-n drum spre casă îi povestesc şi ei despre băieţelul de la gard. Mă gândesc că poate ar fi momentul să-i aduc aminte că nu e în regulă să intre în vorbă cu străinii. Sau poate mai bine să tac şi să o las pe ea să vorbească pe săturate. În loc de asta, mă trezesc spunându-i cu totul altceva.
– Auzi, te rog eu frumos, când vorbeşti cu un om mare care nu e nici rudă, nici prieten apropiat de-al nostru, să nu-l iei la per tu, bine? Să nu uiţi asta, e important!

Povestea de mai jos e de acum un an. Dar nimic nu s-a schimbat. Poate doar faptul că acum există certitudinea că e o poveste de succes. În rest, entuziasmul lui Mihnea a rămas la fel de mare, poate chiar şi mai mare după succesul primei ediţii. Aşa că, după cum vă spuneam şi în urmă cu un an... 

...de obicei nu sunt foarte impulsivă. Nu mă apuc să spun sus şi tare că eu am dreptate, că eu ştiu şi că trebuie să faceţi ca mine. Nici măcar nu spun că ideile mele sunt grozave sau că propunerile de le citiţi aici, la mine, sunt cele mai cele. Dar acum o să fac o excepţie. Pentru că am o ofertă absolut minunată. Ceva care are de toate: are distracţie pentru copii, are ieşire la iarbă verde, are aer curat, are spectacol, are program pe trei zile şi mai ales are cai. Mulţi cai. Toţi frumoşi şi gata să intre în concurs. Ei, ce ziceţi, sună bine?

Hai să vă spun pe scurt despre ce e vorba. În weekendul ce dă să vină  o să aibă loc a doua ediţie a primei competiţii ecvestre internaţionale din România desfăşurată pe un domeniu nobiliar: Adicătelea pe Domeniul Cantacuzino din Floreşti- Prahova, la doar 80 de kilometri de Bucureşti şi 20 de Ploieşti. Karpatia Horse Trials va avea loc în perioada 9-11 octombrie, de la 10- 17 zilnic.  În program o să aveţi concursuri demonstrative de atelaje cu doi şi patru cai, demonstraţii ecvestre şi... tot felul de evenimente non-ecvestre. Hm, mă întreb dacă o să mai fie şi standul cu gulaş de anul trecut...

În plus, veţi putea descoperi frumuseţea acestui domeniu de 130 de hectare prin plimbări cu trăsura. Ca şi anul trecut, există un punct culminant al competiţiei. De data asta, el va fi reprezentat de Concursul de trei stele (CCI 3), etapă calificativă pentru Jocurile Olimpice de la Rio din 2016. Concursul cuprinde o probă spectaculoasă de cross-country, cu obstacole naturale ce se întind pe tot domeniul.



Şi acum, după ce vă dau şi link către pagina de fb a evenimentului, daţi-mi voie să vă spun două cuvinte despre organizatori. Sunt doi foşti colegi de şcoală de-ai mei. Şi nu, nu m-au mituit să scriu despre ei, pentru că oamenii ăştia au atâta entuziasm şi pasiune că-ţi face realmente plăcere să povesteşti despre ce le-a mai dat prin cap. Despre unul dintre ei, despre cel care la optsprezece ani l-a primit în dar pe Maur, un armăsar negru ca smoala cu care a ales într-o bună zi să se mute din Bucureşti în inima Ardealului unde şi-a făcut o fermă am scris pe larg aici. Merită să citiţi şi merită să le povestiţi şi copiilor voştri despre cum o pasiune poate să-ţi schimbe viaţa. Sigur, ar fi frumos să citească şi profesorii ca să ştie cât de important este să le permită copiilor să viseze. Despre celălalt coleg, hai să vă spun doar că este profund implicat în proiecte de parenting. Sună bine, aşa-i? Păi atunci eu zic că în weekend mergeţi la Floreşti. Vor fi cai, ogari, iarbă verde, aer proaspăt şi lume bună şi fără fiţe. Pentru bilete, găsiţi toate informaţiile aici. Am găsit informaţiile de mai jos într-o ştire Mediafax şi vi le spun şi vouă:

Istoria palatului Micul Trianon coboară până în 1911 când prinţul Gheorghe Grigore Cantacuzino (1832-1913), unul dintre cei mai bogaţi oameni ai epocii sale, cunoscut şi sub numele de Nababul, descendent al lui Constantin Brâncoveanu şi de două ori prim-ministru al României, începe construcţia acestuia pe locul vechiului conac (construit între 1840 şi 1842 de către vornicul Grigore Cantacuzino). Aspirând să-i confere un aspect la fel de spectaculos precum cel al palatului Trianon de la Versailles, palatul a fost construit pe trei niveluri inegale (demisol, parter şi etaj), faţada conţinând zece coloane neoclasice. Domeniul cuprindea grădini de agrement şi terenuri de vânătoare şi echitaţie, iar în partea de sud un parc imens cu arbuşti rari în jurul unor copaci bătrâni, care a fost completat de către arhitectul Emile Pinard cu o grădină à la française. Criza economică şi izbucnirea Primului Război Mondial, precum şi moartea Nababului în 1913 au împiedicat finalizarea proiectului. Nici după al Doilea Război Mondial lucrările de restaurare şi utilizarea palatului nu au fost posibile, pentru că Micul Trianon a împărtăşit soarta a aproape tuturor reşedinţelor de ţară din România, fiind preluat de către stat.  Martor la cele mai negre momente ale istoriei României, Domeniul Cantacuzino din Floreşti are acum şansa să-şi recâştige locul şi imaginea binemeritate, datorită Fundaţiei Cantacuzino Floreşti, al cărei scop este restaurarea întregului domeniu, inclusiv a Micului Trianon, şi promovarea lui la nivel naţional şi internaţional şi introducerea lui în circuitul public.

Am un joc. Nu vă trebuie nimic, decât niţică dispoziţie ludică, un pic de timp şi un strop de imaginaţie. După cum vedeţi nu sunt pretenţioasă. Nu tu bani, nu tu vreme bună, nu tu mulţi copii. Nici măcar nu trebuie să staţi locului. Puteţi chiar să şi faceţi ceva în timp ce vă jucaţi. Şi bonus, nu riscaţi să pierdeţi Vocea României că ştiu eu că mai trageţi cu ochiul, mă rog, mai ciuliţi urechea.

Jocul l-am învăţat de la Ana care, la rândul ei, l-a învăţat de la Adina Rosetti, o ştiţi voi, mama lui Domnişoare Poimâine. L-au făcut la atelierul ăla de scriere creativă despre care vă povesteam aici   Şi care, că tot adusei vorba, e foarte fain. Pentru că în sfârşit există un loc unde copiii cu umor şi imaginaţie (nu mă laud, măi, toţi au umor şi imaginaţie dacă nu le-o stârpeşte cineva) pot să se exprime liber şi să vadă ce pot naşte nişte idei trăznite.

Aşa, să vă spun totuşi şi de joc, că d-aia v-am chemat aici. Este una dintre temele pe care le-au făcut la atelier şi spune aşa: scrieţi o poveste în şase cuvinte. Atât. Ideea nu e nouă. Hemingway a scris o astfel de operă în urma unui pariu. Fraza a devenit celebră pentru sentimentele pe care le trezeşte şi pentru puterea cu care dă frâu liber imaginaţiei: For sale: baby shoes, never worn! (Vând botoşei de bebeluş nepurtaţi vreodată).

Ce ziceţi, ne jucăm împreună? Promit să mai scriu şi eu, vă mai las şi pe voi, o mai rog şi pe Ana, mai rugaţi-i şi pe-ai voştri pe acasă şi să vedem ce iese. Şi să nu trageţi cu ochiul la exemplele de pe net, că nu mă mai joc!