La patru ani, Ana avea o mie de prieteni imaginari. Și cum prietenul la nevoie se cunoaşte, de fiecare dată când făcea o prostie, scotea câte un astfel de prieten la înaintare pe care să dea vina.

La ultima discuţie despre personajele care îi populează mintea, am aflat cu stupoare că din o mie câţi erau, acum mai sunt doar...zece.
-Păi şi ceilalţi? întreb semi amuzată.
-Unii au plecat, iar pe alţii i-am omorât cu ajutorul unei prietene.
Sperând că i-a omorât pe cei ce se făceau vinovaţi de toate prostiile din trecut, mă interesez totuşi de cei ce au ales să plece. Adică ce fel de prieteni sunt ăia, fie ei şi imaginari, care îmi lasă copilul baltă ca să plece pe coclauri.
-Unde au plecat, mamă?
-În Franţa, la Paris.
Aha, îmi zic. Asta de la mine i se trage, că eu îi tot impui capul cu franceza.
- Toţi sunt în Franţa? mă arăt eu curioasă.
-Nu, unii s-au dus în Republica Moldova, zice Ana.
Asta nu ştiu de la cine i se trage.

Oricum, aflu că din cei zece rămaşi cu noi, opt sunt oameni, unul este de pe altă planetă, iar ultimul este un ponei cu aripi: Star, preferatul ei.
Și am mai aflat ceva. Că prietenii imaginari devin din ce în ce mai mici, pe măsură ce ea creşte. Așa mi-a spus Ana.

De aceea am ales să scriu despre ei, că mai avem aşa de puţini şi aşa de puţin până vor pleca cu toţii. Sper totuşi ca măcar Star să rămână. Si-mi vine să spun "dau un regat pentru un cal". Un cal mic, cu aripi, doar pentru Ana.


-