Stăteam ieri la semafor, ca un pieton cuminte ce mă aflu, când doamna de lângă mine începe brusc să vorbească cu geanta de pe umăr: stai cuminte, mamă, zice duduia şi-şi mângâie poşeta cu blândeţe. Hopa, zic în sinea mea, iată o nebună! Ca într-un spectacol de circ, geanta reacţionează la vorbele blânde şi începe să se mişte şi eliberează în aer un sunet sfâşietor. Mă uit cu atenţie şi văd că ceva se zvârcoleşte. Ce aveţi acolo? întreb. O pisică bolnavă, zice ea.

Între timp, poşeta mişcătoare atrage atenţia şi unui puşti de lângă mine. Se face verde, traversăm, geanta cu pisica şi stăpâna pleacă în stânga, eu şi puştiul în dreapta. Ce era acolo? întreabă tipul. O mâţă, răspund.

Aşa l-am cunoscut pe Octavian.

Și iată că s-au căsătorit. Viitorul cuplu regal a spus da, s-a şi pupat, cam anemic, după părerea mea şi a mulţimii adunate în jurul Palatului, a fâlfăit regeşte din mână şi gata, c'est finie la comedie.

Ca tot locuitorul cu televizor de pe mapamond, m-am uitat şi eu la sindrofia de la Westminster Abbey. Fără sonor, din păcate, că deh, eram la muncă şi unii dintre colegi chiar voiau să lucreze. De fapt, un singur coleg că restul era format doar din gagici ahtiate după nunţi, botezuri şi alte de-astea.

De azi dimineaţă, lucrurile au reintrat pe făgaşul lor normal. Gata cu huzuritul, gata cu sculatul la 10h şi cu ceaşca de cafea aburindă, pregătită de buni. Gata cu grădina mare cu pomi înfloriţi, ce se întinde până hăt departe. Gata şi cu cotcodăcitul triumfător al găinilor din curtea vecinilor şi cu cei trei bunici roind în jurul copilei proaspăt sculată şi încă mototolită de somn.

Mie o să-mi lipsească lenevitul cu o carte în mână, masa frumos aranjată, cu de toate şi pentru care nu trebuia să mişc un deget. Anei o să-i lipsească tot, aşa mi-a spus: şi prietenii şi pomii - avem chiar şi un migdal în floare şi un liliac înmugurit - şi pajiştile verzi, calul lui Marius, cuşca cu iepuraşi de la tanti Nela, cornuleţele cu gem de la tanti Gica, bolovanul cel mare de pe tăpşan de pe care scrutează orizontul să vadă venind maşina de pâine.

E frumos Paştele la noi, la țară. Am ciocnit ouă, a venit Iepuraşul cu un coş mare cu surprize pentru cea mică şi cărţi pentru cei mari. A luat şi foaia de salată lăsată cu grijă pe prag şi a împrăştiat ouă de ciocolată prin toată curtea, aşa cum l-a rugat Ana în scrisoare. Au bătut clopotele la biserica din deal, au venit copiii să caute ouăle de ciocolată, au chiuit de bucurie, şi-au împărţit prada sub crengile mari de salcie.

E frumos Paştele la noi, la ţară. La voi cum a fost?
Sărbători fericite şi Hristos a Înviat!

Azi noapte n-am reuşit să dorm decât 5 ore. Ştiu că sunt printre voi câteva care ar da orice să doarmă "doar 5 ore", dar nu e şi cazul meu. Totuşi, nu am reuşit să pun geană pe geană: m-am foit, m-am sucit şi până la urmă am hotărât să aprind televizorul. Mare greşeală, pentru că am picat peste un film despre dictatura militară din Argentina. Și gata cu somnul meu. Puţinul care stătea la pândă s-a dus cu totul în faţa crimelor din închisorile argentiniene.

Apoi am adormit prost şi chinuit. M-am trezit ameţită şi ursuză. Afară, un soare frumos se juca printre crengile înflorite. Cucul cânta, viţeluşul mugea, Ana zâmbea cuminte ghemuită la bunica în braţe. A perfect day after a terrible night!
Cu o ceaşcă mare de cafea am alungat personajul morocănos din mine şi împreună cu Ana şi bunica, am trecut la planul zilei.

Nici n-am intrat bine pe drumul prăfuit ce coboară printre dealuri, că Ana s-a săltat în scaunul de maşină şi a început să ţipe: țaraaa mea! Uite mami, iarba mea şi drumul către casa mea şi oile şi uliţa mea! Parcă era un Ceauşescu mic ce dădea din mână în stânga şi-n dreapta, zicând "totul e al meu".

Am ajuns apoi la curtea ei şi s-a aruncat în braţele bunicii ce stătea în prag şi ne aştepta. Săraca, a venit cu o zi înaintea noastră, să facă ordine şi mâncare. Hai, măi, mamă, de ce să stai singură acolo peste noapte, plecăm cu toţii a doua zi. Las' mamă, zice ea, să fie cineva să vă aştepte, că e mai frumos aşa!

- Mami, vreau şi eu o căsuţă ca asta de la Minimax!
Mă duc să văd despre ce e vorba. Mda, nu e rea. O căsuţă de păpuşă cu tot ceea ce-i trebuie domnişoarei Barbie. Aş vrea şi eu una, îmi spun în gând. Fac un calcul în minte şi dau să spun pe un ton sec : nu se poate. Mă uit la Ana. Are lumini în ochi şi se vede deja că-şi face fel de fel de calcule: "uite, aici ar dormi păpuşica, aici ar sta la măsuţă".
Bine, zic, îţi face şi ţie mama una.
Copilul bate din palme. Eu ma gândesc îngrozită la ceea ce tocmai am spus. Îmi aduc aminte de profa de lucru manual de la şcoală care îmi promisese un zece cu condiţia să nu mă ating de nimic în timpul orei. Parcă o aud: "te rog, nu pune mâna că tu strici tot".
Apoi mă gândesc că e duminică şi că aş prefera să mergem în parc, cu rolele sau cu bicicleta.
O vocişoară subţirică mă trezeşte la realitate: Mami, dar cum o să fie căsuţa?
Nu mai pot da înapoi. O iau pe Ana în oraş, mergem la un magazin, îi iau o pereche de adidaşi că tot era desculţă şi mă milogesc de vânzătoare pentru cea mai mare cutie pe care o are în depozit. Cu copilul de mână şi monstrul de carton la subraţ reintegrăm domiciliul conjugal frânte de oboseală.
În sfârşit vine seara şi nu mai am scăpare. Mă apuc de căsuţă. Asamblez cutia, o acopăr cu hârtie creponată în cât mai multe culori, tai, lipesc, Ana se învârte ca un titirez şi nu conteneşte cu laudele: mami, e aşa de frumoasă! Apoi e rândul ei să o decoreze cu abţibilduri şi bucăţele de hârtie cu lipici. Gata! Am terminat!
Mami, dar nu am mobilă pentru păpuşi!
Face mama! Iau o cutie de la un joc, o tai, pun un prosopel înăuntru şi gata şi pătuţul. Găsesc chiar şi o cutiuţă pe care o învelesc în hârtie creponată şi fac şi o măsuţă.
După părerea mea e o cutie mare şi foarte pestriţă cu multe cutiuţe mici înăuntru.
Dar Ana e fericită. Ea, care nu se joacă cu păpuşile, şi le-a adunat pe toate în cutie, pardon, căsuţă, şi nu se dă dusă la culcare de dragul noului joc.
E cea mai frumoasă căsuţă din lume! Eşti grozavă, mami!
Îmi aduc aminte de oaia lui Saint Exupery. Poate dacă deschid cutia o găsesc înăuntru, dormind cuminte un somn de copil.

38% dintre tinerii români cred că era mai bine pe timpul comuniştilor. O spune Fundaţia Soros într-un studiu recent pe care l-am citit în presă.
La prima vedere, explicaţia e simplă şi copiii ăştia nu sunt de condamnat. În primul rând pentru că au cu toţii între 14 şi 18 ani şi deci, o vârstă la care poţi face multe greşeli şi mai eşti şi foarte influenţabil. În al doilea rând, pentru că asta au auzit la ei acasă.
E drept că nu cred că părinţii lor nostalgici se gândesc ce bine ar fi să dispară complet supermarketurile şi telenovelele sau să aibă nevoie de viză pentru a merge la mare, la bulgari. Ei, nici chiar aşa!
Probabil că nu le-au povestit odraslelor despre cozile la mâncare, sau de pâinea pe raţie sau de închisoarea pentru avort. Le-au povestit doar de faptul că tot prostul avea o casă, un serviciu şi primea bani de la stat pentru orice copil pe care îl aducea pe lume.
Au uitat cu siguranţă să le spună şi de frigul din case şi din şcoli şi de sâmbetele lucrătoare şi de listele ce se întindeau pe ani de zile pentru a cumpăra o maşină, adică o Dacie, de-aia de care acum progeniturile lor ar fugi ca de râie. Şi de faptul că nu existau blugi, adidaşi sau calculatoare. Nu ştiu dacă le-au povestit despre închisori şi torţionari, despre Securitate şi dosare, despre Europa liberă, despre viaţa la ţară pe care o îmbrăţişa orice absolvent de facultate obligat să plece izmană pe călător trei ani de zile înainte de a da concurs pe post.
Tind să cred că au uitat de toate astea. Şi de câte şi mai câte. Din păcate, în manualul de istorie, comunismul se studiază exact înainte de vacanţa de vară când toată lumea are note şi n-are chef.
Uitarea e unul din marile daruri ce ne-au fost oferite pentru a merge mai departe.Să uiţi răul e o binecuvântare. Dar să ajungi să-l regreţi şi chiar mai mult să ţi-l doreşti pentru copilul tău? Copilul tău care te crede pe cuvânt şi care peste puţin timp va avea drept de vot. N-ar fi mai corect să li se spună că dacă vor să ştie cum era pe vremea comuniştilor n-au decât să stingă televizorul, calculatorul, lumina, căldura, gazele, să-şi ţină gura şi să stea în casă, la lumânare şi să renunţe să-şi facă planuri, de orice fel?
Singurii pe care îi înţeleg că regretă anii comunismului sunt cei ce şi-au pierdut copiii la revoluţie. Pentru ei anii lui Ceauşescu sunt cei în care copiii lor trăiau. Prost, dar trăiau. Dar sunt sigură că nu ei sunt părinţii celor 38% dintre tinerii nostalgici. Şi nici bătrânii ce nu se ajung cu banii.
Marii nostalgici sunt mai degrabă cei ce au timp să regrete. Mult timp şi pe nimeni să le spună ce să facă cu el.

Mă tot gândesc la o scenă clasică de film: un copilaş singur, murdar şi flămând, rătăcind pe străzi, se opreşte în faţa unei vitrine de cofetărie. Se uită cu jind la torturile uriaşe, bomboanele colorate şi prăjiturele de forme diferite. Înghite în sec. Afară e frig, dar parcă timpul se opreşte în loc. Camera e fixată pe ochii celui mic în care se citesc deopotrivă tristeţea neputinţei şi bucuria că există şi lucruri frumoase pe lume.
Uneori personajul plânge. Alteori, singur în lumea lui mică, aruncă un zâmbet către lumea mare şi colorată din vitrină. Stop cadru.

Privirea asta am văzut-o nu la un copilaş singur şi sărăcuţ, ci la propriul meu copil.

Sâmbătă am fost la NexT Kids. Pentru cei ce nu ştiu ce mai e şi asta, ei bine, este Festivalul internaţional de filme de animaţie pentru copii. Locaţia: cinema Scala. În program: vreo oră de filmuleţe şi apoi jocuri şi activităţi pentru puştime. Sau, cum scria la ziar: "un scurt program de filme, un lung program de jocuri".
De apreciat este faptul că pe timp de criză se încearcă încă să se facă lucruri pentru cei mici, chiar şi cu bani puţini. Din păcate, generaţia Disney, Minimax, Barbie, Ben10 e greu de mulţumit. Iar organizatorii nu cred că aveau multe exemplare din acestea pe la casele lor. Cinema Scala arată destul de rău, e de ajuns să-ţi ridici privirea către tavanul cojit şi să aştepţi răbdător să se rezolve pana de curent de la jumătatea proiecţiei, care din câte am înţeles, s-a produs şi la ediţia trecută a festivalului.
Oricum, toţi copiii din sală băteau din picioare să se termine totul ca să se poată apuca serios de joacă. Doar li se promiseseră atâtea surprize, cu condiţia să stea cuminţi la film.

Autoarea şi lucrarea ei

A fost odată ca niciodată o căsuţă în care trăia un iepuraş. Şi într-o bună zi, iepuraşul nostru s-a gândit să facă o plimbare în pădure. Mergând el aşa, a văzut pe cer un zmeu zburând. A sărit în sus şi s-a apucat cu lăbuţa de sfoara zmeului. După aceea s-a ridicat în înaltul cerului şi a văzut o uşă pe nişte nori ce ducea pe tărâmul fermecat. Şi pe acel tărâm era un castel. Şi în acel castel era regină chiar mămica iepuraşului nostru.

După aceea au trăit împreună în castel. S-au dus la culcare şi a venit în sfârşit noua lor dimineaţă. Şi s-au dus să culeagă nişte flori pe tărâmul magic. Doar că acele flori erau magice, pentru că erau pe tărâmul magic. S-au întors apoi la castel cu un coş plin cu floricele magice, vorbitoare.