Am aflat că sunt în permanenţă nemulţumită. Şi că nimic nu-mi este pe plac. Că sunt cârcotaşă. Şi că nu apreciez lucrurile cu adevărat semnificative, acordând prea multă importanţă chestiilor futile. Am aflat că pun un preţ exagerat pe sănătate şi pe corectitudine. Şi că mă enervez prea repede.

Am aflat că francezii şi canadienii o duc mai rău decât noi şi că au şi ei probleme de igienă în şcoli. Am aflat că trebuie să fiu recunoscătoare pentru lucrurile pe care le plătesc, deşi de multe ori, nu primesc în schimb ceea ce îmi doresc. Mi s-a spus că sunt oricum imposibil de mulţumit şi că sunt o persoană egoistă pentru care contează doar copilul ei.

Toate astea mi s-au aruncat azi la telefon, atunci când am fost sunată de la grădiniţă să mi se spună că Ana are păduchi. Iar! A doua oară în 5 luni. Şi culmea, se pare că e vina mea! A mea nerecunoscătoarea, ingrata, nemulţumita care se plânge de doi ani de zile de lipsa unei asistente capabile să ajungă la timp pentru a face triajul. A mea, care am protestat împotriva unei mame care şi-a adus copilul cu streptococ de grup B la grădi. A mea, care nu am vrut să plătesc o căruţă de bani pentru a face serbarea de iarnă la un hotel de fiţe! A mea care plătesc în fiecare lună aproape 900 RON pentru 5 ore de program fără masă sau alte activităţi. A mea care o ţin acasă pe Ana de fiecare dată când e bolnavă!

Faptul că Ana are păduchi nu m-a supărat atât de tare cât m-a supărat faptul că directoarea refuză să închidă grădiniţa pentru dezinsecţie şi că refuză să-mi spună ce a apucat-o să-i controleze azi pe copii, după ce 4 luni de zile nu s-a mai uitat nimeni în capul lor. Dar oricum nu contează, pentru că eu sunt singura vinovată care nu se sfieşte să ridice tonul atunci când i se pare că are dreptate.

Şi să ştiţi, stimată doamnă directoare, că mi-am întrebat şi eu colegele cu copii la grădiniţă particulară şi culmea, la ei nu sunt păduchi! Şi să ştiţi că mi-au spus că şi ei ar fi supăraţi în locul meu! Deşi pare greu de crezut, să ştiţi că nu sunt singura ciudată de pe aici pentru care copilul ei contează cel mai mult şi care se supără când află că ceva nu e în regulă! Cât despre canadienii şi francezii despre care mi-aţi povestit, eu zic să-i lăsăm în pace, că nu cred eu că se mulţumesc să se plângă pe un blog atunci când copiii lor vin cu păduchi de la grădi!

În sfârşit. Aşa zice ea, cu aer de om înţelept peste care a trecut timpul. Acum, că a intrat în rândul lumii, parcă toate par mai frumoase. Până și ploaia de afară e mai prietenoasă. Aşa zice ea, cea care de două zile se uită în oglindă, se măsoară din cap până-n picioare, face piruete şi apoi, cu un aer satisfăcut de prinţesă în seara balului, spune: acum nimeni nu mai poate să-mi spună că sunt mică.

Aşa zice ea. Şi cum s-o contrazici când dimineaţa se uită singură la ceas, când ştie să-şi facă sandviciuri cu unt şi gem, când are grijă să repete la pian şi să-şi facă temele la engleză, când se descurcă de minune să negocieze şi să cedeze, când citeşte deja fără să mai mişte din buze şi când respectă regulile şi promisiunile.

Acum, că cei şapte ani de acasă s-au împlinit, mă întreb cum va fi Ana mea cea mare? Va rămâne oare la fel de statornică cu prietenii şi lucrurile iubite? Va mai râde cu atâta poftă până o apucă sughițul? (invariabil aşa se întâmplă). Va mai cânta la pian şi va mai dori să călătorească în spațiu? Va continua să se plictisească de una singură şi să doarmă dezvelită? Se va mai speria de întuneric şi de melci? Va mai vrea să stea cu mine în bucătărie să facem fursecuri şi prăjituri? Va mai vrea să se facă doctor de oameni şi animale? Va mai sta cu buni la ţară şi va mai mânca mure din garduri? Va mai fi aşa blândă şi uşor de rănit? Se va mai lăsa păcălită de prieteni şi va mai suferi la fel de tare când nu e în centrul atenţiei? Va rămâne la fel de arţăgoasă la oboseală şi va mai plânge în hohote din te miri ce şi mai nimic? Va mai sta să o pup şi va mai vrea să-i spun poveşti?

Deocamdată, nu s-a schimbat nimic. Am măsurat-o din cap până-n picioare, m-am învârtit în jurul ei, am luat-o în braţe, am mângâiat-o, mi-am îngropat nasul în părul ei şi am respirat adânc. Şi ea a venit în braţe şi s-a lipit de mine şi cu o voce mititică şi şoptită mi-a zis: nu-i aşa că acum nimeni nu mai poate să spună că sunt mică?

De data asta, am fost redusă total la tăcere. Poate o fi vreo binecuvântare pentru cei din jurul meu, dar eu aveam multe de spus în weeekend-ul ăsta. Aveam în primul rând de cântat, ţipat, pupat şi îmbrăţişat una bucată Ana ce face 7 ani. Ştiu că ar merita un post cu totul şi cu totul special, dar pur şi simplu nu mă simt capabilă de efuziuni materne pe net. De altfel, nu mă simt capabilă de nimic.

Adevărul e că mi-e rău. Dar să nu-i spuneţi Anei, că s-ar îngrijora. Şi chiar n-are de ce. E doar o nenorocită de laringită care mă face să croncăn gutural la fiecare cuvânt. Şi care îmi dă nişte frisoane din când în când şi nişte crampe musculare de mai mare dragul.Ce spuneţi? Să stau în pat? Păi nu pot, pentru că azi plecăm la ţară, acolo unde cică a plouat aşa de rău în ultimul timp încât iarba musteşte de apă şi poteca nu se mai zăreşte sub stratul de noroi. Şi de ce-mi pasă mie brusc de potecă? Pentru că pe ea urmează să vină mâine o hoardă de pitici de la grădiniţa Anei. Aşaaa, că nu v-am spus: îi sărbătorim ziua la ţară.

La prima vedere părea o veste bună. Mulţi copii, curte mare, iarbă verde, şniţele şi chiftele de la catering, soare şi cald ca pentru sfârşitul lui mai. Noi am făcut deja toate invitaţiile, am aranjat, am entuziasmat copilul şi acum mă trezesc că am laringită, ploaie şi frig, un tort nefăcut pe care trebuie să-l săvârşesc la noapte, o familie care vine cu viroză, alta care îşi aduce câinele bolnav şi orb şi o mamă care nu vine deloc pentru că a aflat azi dimineaţă că are rubeolă. Îşi trimite însă copiii vaccinaţi, zice ea, cu tatăl care nu vrea să stea cu noi la party, ci vrea să facă mountain bike pe coclaurii din împrejurimi.

Deci, dragă Ana, prevăd că ziua ta va fi una memorabilă. Dacă tot o să plouă, dacă tot or să vină copii bolnavi, dacă tot nu ştiu dacă vei avea un tort mâncabil, dacă tot nu te poţi juca în curte, atunci măcar fă şi tu vreo prostie, aleargă, ţopăie, sparge o farfurie, că mama tot nu poate să ţipe la tine.

De cum le-am zărit, am rămas pironită locului cu ochii la ele. Mamă şi fiică, cred că era fiică după vocea ascuţită şi firea băgăcioasă. Stăteau acolo în ploaie, una lângă cealaltă, ea, mama, mai înfiptă, dând târcoale unei adâncituri din asfalt pline cu apă, cealaltă, mică şi plăpândă, învârtindu-se bezmetică în jurul ei. Vorbeau tare şi repede, cuvinte neînţelese pentru noi, ăştia mari, ce treceam grăbiţi adăpostiţi sub umbrele uriaşe.

Găsiseră un covrig, de fapt doar o jumătate, aia cu mac, şi se înfruptau din ea. Rupeau cu atâta grijă câte o bucăţică minusculă, cu gesturi delicate de banchet de altădată. Doar cea mică obosise să tot tragă de bucata de covrig ce se ţinea încă ţeapănă deşi ploaia o înmuiase cât de cât. Şi atunci, ca un pui mic ce era, venea şi se lipea de mamă, deschizându-şi ciocul să primească şi ea ceva bun de mâncare. Şi vrabia, ca o mamă bună ce era, îşi hrănea puiul cu bucăţele de covrig cu mac înmuiate de ploaia de afară.

Să aveţi o zi frumoasă!

Am aflat de petrecere încă de acum o săptămână. De la început am spus nu. Toate păreau împotrivă: era în aceeaşi zi cu lecţia de engleză de la British, era cu multă pizza din care ea nu poate să muşte, era cu alergătura a 15 copii dezlănţuiţi ce riscau să o lovească, era fără educatoarea de la grădi, era departe de tot şi era într-o zi în care nu m-aş fi putut duce cu ea să o păzesc, să o usuc şi să-i tai totul în bucăţele mici.

Când i-am spus, nu a zis nimic. A ascultat cu capul plecat toate argumentele, şi-a adus aminte cum, după petrecerea de anul trecut a aceluiaşi copil, am ajuns la spital cu laringită cu complicaţii, a înţeles că de data asta riscă să-şi strice propria petrecere dacă se îmbolnăveşte, că nu va putea să mănânce mai nimic şi că în final, am decis să nu o las. Nu a plâns, nu a protestat, doar a oftat un pic şi a spus că se simte tristă. Şi atât! Cred că ăsta e unul din marile atuuri ale Anei. Nu face urât. Deloc. Nici când era mică nu se dădea cu fundul de pământ, nu ţipa isterică, nu ridica mâna. Ea pur şi simplu tace şi suferă de multe ori neştiută. Şi apoi suferă că nu ştie nimeni şi că nimănui nu-i pasă.

Dacă stau şi mă gândesc bine, cred că asta e prima petrecere la care am zis nu. Sau poate a doua, hai să nu mă laud singură. De obicei, încerc să fie da, bazându-mă pe un raţionament simplu: ce drept am eu să-i interzic unui om, fie el de-o şhioapă, să facă ce are chef, atâta timp cât nu supără pe nimeni, nu face rău şi nu mă pune la cheltuieli pe care nu aş putea să le duc? Adică ce drept aş avea eu să mă opun petrecerilor ei, chit că astea îmi strică weekend- uri, chit că implică cadouri, alergătură, stat la taclele cu persoane necunoscute, atâta timp cât ea le vrea, a fost invitată, e dorită de copii şi are nevoie de aprobarea mea pentru a putea merge? De fiecare dată când Ana vine şi-mi cere voie să facă ceva, îmi dau seama cât de greu trebuie să-i fie să depindă în totalitate de noi. Şi atunci încerc să nu o pun niciodată în situaţia să depindă de hachiţele noastre, ci doar de viaţa noastră de zi cu zi.

Şi acum, revenind la petrecere. Am aflat ieri că aş fi putut cu chiu cu vai, să-mi iau o juma de zi liberă de la muncă. Adică, aş fi putut să fug de la servici, să ajung la grădiniţă, să ocup şi eu un loc în microbuzul ce urma să-i ducă pe copii la casa cu curte a sărbătoritului. Şi aşa ar fi putut şi Ana să meargă. Mai ales că îşi dorea, mai ales că era cu aproape toată clasa şi că este ultimul an de grădi. M-am frământat până seara dacă să fac nebunia asta (nu e simplu să plec de la muncă la ora 13 şi să-mi las treaba pe altă zi) sau să o las baltă, pentru că Ana oricum se resemnase.

Şi am lăsat-o baltă, dar nu pentru că mi-a fost mai simplu. Ci pentru că m-am gândit ce ar vedea Ana dacă, după ce 4 zile i-am zis că nu se poate ceea ce îşi doreşte, brusc vin şi-i spun că s-a rezolvat? Ar vedea că mama poate întotdeauna şi că nu contează ce vorbim că până la urmă se găseşte o soluţie. Dar şi mai grav, ar vedea că lucrurile se rezolvă miraculos fără ca ea să mişte vreun deget. În plus, cred că în viaţă e bine să ştii că există şi lucruri definitive, decizii care nu se schimbă, situaţii ireparabile şi că e bine să înveţi să le accepţi de la vârste foarte fragede.

Dragă Ana, dacă o să citeşti postul ăsta vreodată, te rog să mă ierţi. Sper măcar să-ţi fi folosit la ceva! Şi să ştii că azi s-a anunţat furtună mare şi deci se va strica toată petrecerea. Nu ai pierdut nimic.
                                                                                                          
Cu drag,
Mama

- Eşti gata? Putem începe?
- Gata!
- Dă-mi 16-le, încet măi, să nu-l scapi! Acum trei B-D-uri şi şase G-uri. Fii mai atentă, că le dărâmi cu totul.
- Vrei şi M-uri de-astea mici?
- Nu, lasă-le acolo şi dă-mi 15, 17 şi 18 şi Inbus-ul mic. Pe 16 lasă-l deoparte, avem nevoie de el la sfârşit.
....

3 ore mai târziu, tataaaaam:




Pentru Ana, de ziua ei, cu drag de la toată familia. Ea a vrut-o (şi ce a mai vrut-o!), eu am cedat (cu greu, dar recunosc că am fost slabă şi nu am rezistat), taică-su şi cu ea au montat-o ieri după-amiază. Acum, că avem cadoul, aşteptăm să treacă zilele până la aniversară. AMR 6 zile şi suflăm în lumânări.

Iată o idee:

În perioada 1-2 iunie 2012 TAROM organizează pentru copii zboruri speciale de aproximativ 40 minute, unde cei mici vor învăța lucruri inedite despre activitatea unui pilot, a unui însoțitor de bord, despre etapele unui zbor și vor primi cadouri.

La zbor pot participa copiii cu vârste între 3 ani împliniți și 18 ani neîmpliniți. Copiii cu vârsta cuprinsa între 3 ani împliniți în ziua efectuării cursei și 14 ani neîmpliniți în ziua efectuării cursei trebuie să fie însoțiți obligatoriu de o persoană majoră. Un adult poate însoți un singur copil. Tariful promoțional este de 10 lei/copil și 200 lei/adult.

Minorii cu vârste de peste 14 ani vor putea achiziționa bilet conform tarifului de adult, însă nu pot fi considerați însoțitori pentru alți copii minori. 

Deci, în mare aţi prins ideea: dacă nu aveţi probleme cu zburatul şi vă ţin buzunarele, de 1 iunie puteţi să vă daţi cu avionul pe cerul patriei.

Tu vorbeşti la telefon. El vorbeşte la telefon. Voi vorbiți la telefon. Ei vorbesc la telefon.

Doar eu stau şi mă uit la copiii ce se aleargă prin parc, în jurul meu. Şi aş vrea şi eu să vorbesc cu cineva. Să mă uit în ochii lui şi să vorbim despre ziua de azi, despre ploaia de ieri, despre copiii ce se fugăresc, despre ce o să gătim, despre ce mai citim.

Dar, tu vorbeşti la telefon. El vorbeşte la telefon. Voi vorbiţi la telefon. Ei vorbesc la telefon.

La vremea când era Ana mică, nu existau nici lecţii de parenting, nici manduci sau wrapuri şi nici atâtea ţâţe dezgolite cu prunci agăţate de ele. În momentul ăsta cred că ar fi bine să precizez că şi eu am alăptat-o pe fie-mea vreo 8 luni, că nu am diversificat decât de la 6 încolo, că sunt pro lapte matern, dar recunosc cinstit că ideea de a scoate ţâţa la orice colţ de stradă mă intrigă. Poate şi pentru că atunci când am încercat să o alăptez pe Ana pe o bancă dosită din Herăstrău, nişte puşti de liceu ce treceau pe alee i-au stârnit curiozitatea cu flecărelile lor. Aşa că a lăsat obiectul muncii din gură fix când unul din ei era în dreptul decolteului meu. Pentru mine a fost suficient pentru a nu mai repeta experienţa. În plus, cu toată perioada de maternitate şi alăptare, continui să văd în sâni nişte chestii conotate sexual care te duc cu gândul mult mai departe de un ţocăit pofticios şi o guriţă ţuguiată.

Acum, dacă copchilul e hămesit şi tu eşti departe de casă şi ăla mic urlă din toţi rărunchii, doar n-o să-l laşi să moară de foame pentru un sfârc fluturat în public. Ştiu că există fel de fel de cercefele, cârpiţe care se pot pune peste copil astfel încât să nu se vadă nimic, dar acum să fim serioşi, nici când un bărbat face pipi cu spatele la tine nu zăreşti de fapt nimic, dar tot te deranjează dacă se întâmplă prin boscheţii din parcuri.

Sigur, una e un bebeluş rozaliu şi drăgălaş şi alta un mascul cu probleme de prostată. Dar dacă la capătul sânului atârnă un copilaş de vreun an jumate şi dacă posesoara sânului nu e în parc, ci fix în faţa mea, în metrou, atunci, să-mi fie cu iertate, dar nu e cuşer deloc. Recunosc cu mâna pe inimă că, deşi tind să empatizez cu toate mamele doar pentru simplu motiv că facem parte din aceeaşi tagmă, de data asta scena m-a deranjat. În  primul rând că cel mic nu părea să aibă o reală nevoie de mâncare. Iar, la vârsta lui, e clar că suptul rămăsese mai mult un obicei menit să-l liniştească şi să-l adoarmă. Dar el nu voia să doarmă. Ba chiar părea foarte interesat de ceea ce se întâmpla în jurul lui. Asta până când, mama a decis să-l ia în braţe, exact în poziţia de legănat-adormit-alăptat. Adică cu gura lui lipită de pieptul ei. Păi, prost să fii să nu profiţi! Aşa că puştiulică a tras în sus de bluză, şi s-a apucat să molfăie plictisit între două remarci de genul ute metou, gata metou, atrăgând cu vocişoara lui şi puţinele priviri rămase până atunci indiferente.

Eu înţeleg perfect avantajele unei societăţi deschise la minte ce se declară pro alăptat, dar mi se pare că riscăm să cădem în extrema cealaltă şi pe mine personal mă deranjează. Gata, am spus-o!

Acum că am dat gata două ciocolăţele Mars, menite să mă ţină trează la birou până diseară, pot să vă spun: azi am porniri rasiste. Totul mi se trage de la ea. Ea, cea pe care am văzut-o de dimineaţă în Piaţa Matache. Piaţa mea de toate zilele, cea prin care trec să ajung la radio. Cea în care mă tocmesc, cea unde am zarzavagiii mei şi florăresele cu fuste lungi ce-şi laudă marfa ruptă sau furată de prin grădinile gospodarilor. De unde ştiu că e aşa? Păi, le-am întrebat şi mi-au spus-o pe aia dreapta.

Matache e plină de fuste lungi şi picioare goale, de basmale colorate şi piei negricioase. S-au aciuiat, i-au demolat, au plecat, s-au întors, au făcut copii. Mulţi. Se joacă pe stradă, printre gunoaie, ascunzându-se pe după mormane de moloz, învăţând să meargă pe biciclete dezmembrate, alergând de nebuni prin faţa maşinilor, căzând, urlând, supravieţuind.

Dar ea era prea mică să poate să răzbată singură. Să fi avut vreo 3 ani şi două cozi subţiri şi blonde ce-i atârnau pe spate. Îşi târa picioruţele goale pe asfaltul murdar şi plin de pericole. Şi plângea. Atât de tare şi de sfâşietor cum numai puii pierduţi ştiu să o facă. Îşi căuta mama printre fustele colorate şi găleţile cu flori furate. Dar mama ei nu a venit. A venit o femeie, a luat-o de o mână fără să-i şteargă obrajii uzi, fără să o ia în braţe sau măcar să o mângâie pe cap. I-a spus doar că mama ei a plecat şi că o să vină ea mai încolo.

Aş fi vrut să mă duc la copila aia şi să-i spun că-mi pare rău că e tristă, că-mi pare rău pentru ce viaţă duce, că-mi pare rău că mamei ei nu-i pasă şi că ea e mică şi singură şi speriată. Şi mai ales, aş fi vrut să-i spun că-mi pare rău că atunci când va fi mare, va fi şi ea, ca atâţia alţii, atât de plină de ură încât noi, cei din jurul ei, ne vom feri şi o vom ocoli, fără să ştim că totul i se trage de la o mamă ce într-o zi a  plecat  fără să spună.

Bogdan ar fi vrut ca Ana să fie băiat. Să fie sigur că se va înţelege cu el, că nu va fi dat pe uşă afară atunci când odrasla va vrea chipurile, să stea doar cu mă-sa şi să şuşotească liniştită despre băieţi. Că vom fi amândoi daţi pe uşă afară, ştiu şi eu asta, dar pe vremea când Ana era captivă în burta mea, taică-su cam aşa gândea.

Mulţumită că nu voia băiat doar din principiu şi că mă scutise de fazele alea cu copilul  ce va duce mai departe numele familiei, l-am lăsat cu ale lui, râzând deja în barbă de ce avea să urmeze. Căci nu ştia săracu că arsenalul feminin este bine pus la punct încă din faza intrauterină. Şi nu vorbesc aici de bătăi de gene, ochişori daţi peste cap, râuri de lacrimi şi cascade de suspine. Din păcate, vajnică descendentă a unui neam muieresc ce intră în categoria femeilor voluntare, Ana are alte metode de a-i face praf pe masculii de lângă ea. Manevra se numeşte taci, ascultă şi admiră.

Oh, la jeunesse! îmi vine să spun în timp ce mă uit la fie-mea şi la ta-su. Prima care ascultă şi al doilea care turuie înflăcărat despre calculatoare, programe, cuie şi sârme, roboţei, lume virtuală şi jocuri pe calculator. Acum, ca s-o spui pe aia dreaptă, spre deosebire de mine, Ana chiar înţelege câte ceva din universul tehnic în care trăieşte. Dar chiar şi când nu înţelege, instinctul de femeie îi spune că pe bărbaţi e bine să nu-i contrazici tranşant şi mai ales să încerci să le înţelegi pasiunile.

Nu ştiu să vă spun cu exactitate de când tot voia Bogdan să se uite cu Ana la Superman. Probabil din momentul în care copila a început să se ţină pe picioare. Oricum, e de admirat că a reuşit să se ţină tare aproape 7 ani. Dar acum două zile a cedat. Venise timpul! Aşa că iată-i pe amândoi pe canapea, sprijiniţi unul de altul, în timp ce Superman despică aerul cu pumnii strânşi. Bogdan traduce, Ana se foieşte.

A doua zi, pe holul blocului.
Eu: Hai mai repede, că te aşteaptă tata cu partea a doua de la film!
Ea: Oh, nuuu!
Eu: Stai, mai mamă, că dacă nu-ţi place, nu trebuie să te uiţi! Doar nu te obligă nimeni!
Ea, ochi umezi, privire de căprioară rănită: Mama, nu pot să-i fac asta lui tata, el chiar vrea să se uite la film! Nu-l pot lăsa singur!

Ana. Actualmente 7 ani, în viitor gagică de treabă.

Încă de dimineaţă, încerc să fac ce mă sfătuiesc toate ziarele de pe tarabe şi anume să mă bucur de fotbal. Păi,  ia să vedem, de ce m-aş bucura? Că s-a oprit circulaţia şi nimeni nu mai mişcă de la stadion până hăăt departe, spre Unirii? Că a trebuit să mutăm maşina de frica Bascilor? Că ne-au năpădit microbiştii? Că zboară elicoptere pe cer şi că cerul e înnorat? Că s-au închis şcolile? Că poliţia e cu noi şi printre noi?

Deşi cred că exagerăm cu entuziasmul (e doar un meci, pe bune!), mă bucur că au spălat străzile, au refăcut marcajele şi au băgat ziare la metrou. Trăiască deci, Europa League şi noi odată cu ea! Dacă ar fi izolat şi blocurile, aş fi fost şi mai fericită.

Totuşi, continui să am nişte dileme: de ce azi dimineaţă, în Cişmigiu, nişte oameni cu bidinele şi salopetă vopseau, curăţau, tăiau şi plantau de zor pe o vreme neprietenoasă? În mod normal aş fi zis că are legătură cu alegerile şi guvernul, acum încep să cred că tot el futbol e de vină şi ai săi suporteri. Iniţial cică erau vreo 35.000. Apoi, au scăzut la 25.000, după ce unii ar fi coborât din avion cu o staţie mai devreme, la Budapesta. Azi dimineaţă, rămăseseră doar 20.000. Buni şi ăia, nu zic nu, dar vreau să ştiu ce au făcut ei atât de extraordinar de a trebuit să schimbăm în cinstea lor denumirile staţiilor de metrou? Păi da, de ieri, câteva staţii de metrou s-au văzut rebotezate cu nume de fotbalişti. Adică mureau dacă se urcau la Obor şi nu la staţia Gică Hagi?

Şi tot în dulcele stil  românesc de a ne face preş când ne intră străinul în casă, aflai din ziarul de la metrou că tot în cinstea meciului, vaporaşul de pe Herăstrău va plimba gratuit toţi suporterii. Staţi aşa! Păi, după ce au fost luaţi de la aeroport pe echipe, transportaţi pe trasee diferite ca să nu se păruiască, după ce fiecărei găşti de suporteri i s-a dat barul ei din Centrul Vechi, acum îi băgăm pe toţi la coadă la vaporaş? Deşi, fiind moca, când or veni ai noştri, autohtonii, să vezi atunci meci adevărat!

- Să fiu zen.
- Să nu ridic tonul.
- Să nu-i mai ţin discursuri copilei până simt cum mi se urcă sângele la cap.
- Să număr mai des până la 3 înainte de a-i vorbi.
- Să port rochii.
- Să-mi cumpăr rochii.
- Şi pantofi cu platformă. Musai bleumarin.
- Să-mi fac curaj să conduc.
- Să-mi serbez ziua. Cu prieteni şi cadouri.
- Să-mi cumpăr crema hidratantă de la Yves Rocher, în curând la promoţie.
- Să învăţ să fac sufleuri.
- Să mă culc seara mai devreme.
- Să beau mai multe sucuri de fructe.
- Să văd Roma.
- Să îmbătrânesc frumos şi să apuc s-o fac.
- Să scap de celulită.
- Să-mi iau nişte pantaloni negri de in.
- Să nu mă simt singură.
- Să fiu bunică.
- Să mi se mărească salariul.
- Să-i cumpăr Anei birou cu sertar.
- Să fiu fericită.
- Şi sănătoasă.

Voi ce vă doriţi la început de săptămână?

Lilli e o vrăjitoare. A good one. Ca s-o spun pe aia dreaptă, Lilli e de fapt o fetiţă care a găsit o carte de magie. Era chiar acolo, pe jos, lângă patul ei. Şi ca orice fetiţă cu carte de magie, Lilli a hotărât să înveţe vrăji. Şi face şi desface, cu baghetă sau fără, bolborosind cuvinte magice, încurcând şi descurcând.

Lilli e prietena noastră. Noi, cei cu multe cabluri şi fire ce curg prin casă, noi, cei cu mâinile bătătorite de tastatură, noi, părinţii cu telecomenzi în prelungirea fiecărui deget, ăştia de ne trimitem mail-uri şi SMS-uri la aniversară, de cumpărăm jocuri pe DVD, noi, ăştia de ne desfătăm într-o mare de click-uri şi ne panicăm la orice pană de curent.

De câteva zile, Ana mea  citeşte Magic Lilli. A ajuns deja la volumul doi. Singură, fără ajutor. Bolborosind în barbă, încurcându-se şi descurcându-se. Lilli e prietena ei. Are pagini și desene, miroase a hârtie bună, are coperți cartonate, încape în ghiozdan, nu costă mult şi are multe volume, să tot dureze!

Fir de pai şi solz de peşte
Ana mea acum citeşte
Colţ de cer şi lună plină
Fă ca vraja să tot ţină,
Hocus pocus!

Vreau la mare! OK, cine nu vrea, o să ziceţi. Teoretic, ar trebui să încep cu începutul, adică cu marea. Ei bine, eu am început cu sfârşitul. Adică cu crema de soare. Am luat-o! E frumoasă, prietenoasă, fără parabeni sau alte drăcii şi, mai ales, e la promoţie! Adică un Eucerin pentru copii,  factor 50, bun de dat pe faţă şi corp, special pentru ăştia mici cu piele albă ca cea a Anei şi la un preţ bun pentru ăştia ca mine: 49 lei după o reducere de 30%. De treabă oamenii de la Sensiblu, zic eu, mai ales că au un catalog plin de promoţii. 30% reducere la orice produs Eucerin, 30% reducere la Bioderma factor 50. Să mai zic? Păi zic, că sunt drăguţă: 30% reducere la crema de soare pentru copii La Roche- Posay plus o promoţie la Avene de genul cumperi orice produs de soare şi plăteşti jumate din al doilea produs cumpărat.

Dacă Ana ar fi fost mai mică, ar fi fost faină şi reducerea de 40% la crema de soare Klorane la cumpărarea oricărui produs Klorane bebe. Dar nu e, aşa că de ăsta vă zic doar vouă. Nivea Sun avea un preţ bun, dar mulţi parabeni, Elmiplant nu avea factor 50 şi mie asta îmi trebuie musai pentru copila mea albă ca brânza, Sanosan are şi el o loţiune ok la vreo 37 lei, dar parcă nu scria aşa de frumos pe etichetă ca la dermato-cosmetice. Doamne, ce cuvânt complicat!

Acum că am rezolvat cu crema, trebuie să-mi găsesc şi marea. Aş vrea în Grecia. Sugestii, reclamaţii? Aruncaţi aici!

- Mamaaa, eu am auzit o melodie la radio, dar nu mai ştiu exact versurile. Vrei să ţi-o cânt aşa cum am ţinut-o eu minte?
- Cânt-o, dragă!

Vine lângă mine şi ţinându-se cu mâinile de marginile rochiţei se leagănă de pe un picior pe altul, cântând după cum urmează:
- E haaaiduc şi e vestiiit, Popa Prostu ceeel voinic!

Melodia era bună.