Am aflat de petrecere încă de acum o săptămână. De la început am spus nu. Toate păreau împotrivă: era în aceeaşi zi cu lecţia de engleză de la British, era cu multă pizza din care ea nu poate să muşte, era cu alergătura a 15 copii dezlănţuiţi ce riscau să o lovească, era fără educatoarea de la grădi, era departe de tot şi era într-o zi în care nu m-aş fi putut duce cu ea să o păzesc, să o usuc şi să-i tai totul în bucăţele mici.

Când i-am spus, nu a zis nimic. A ascultat cu capul plecat toate argumentele, şi-a adus aminte cum, după petrecerea de anul trecut a aceluiaşi copil, am ajuns la spital cu laringită cu complicaţii, a înţeles că de data asta riscă să-şi strice propria petrecere dacă se îmbolnăveşte, că nu va putea să mănânce mai nimic şi că în final, am decis să nu o las. Nu a plâns, nu a protestat, doar a oftat un pic şi a spus că se simte tristă. Şi atât! Cred că ăsta e unul din marile atuuri ale Anei. Nu face urât. Deloc. Nici când era mică nu se dădea cu fundul de pământ, nu ţipa isterică, nu ridica mâna. Ea pur şi simplu tace şi suferă de multe ori neştiută. Şi apoi suferă că nu ştie nimeni şi că nimănui nu-i pasă.

Dacă stau şi mă gândesc bine, cred că asta e prima petrecere la care am zis nu. Sau poate a doua, hai să nu mă laud singură. De obicei, încerc să fie da, bazându-mă pe un raţionament simplu: ce drept am eu să-i interzic unui om, fie el de-o şhioapă, să facă ce are chef, atâta timp cât nu supără pe nimeni, nu face rău şi nu mă pune la cheltuieli pe care nu aş putea să le duc? Adică ce drept aş avea eu să mă opun petrecerilor ei, chit că astea îmi strică weekend- uri, chit că implică cadouri, alergătură, stat la taclele cu persoane necunoscute, atâta timp cât ea le vrea, a fost invitată, e dorită de copii şi are nevoie de aprobarea mea pentru a putea merge? De fiecare dată când Ana vine şi-mi cere voie să facă ceva, îmi dau seama cât de greu trebuie să-i fie să depindă în totalitate de noi. Şi atunci încerc să nu o pun niciodată în situaţia să depindă de hachiţele noastre, ci doar de viaţa noastră de zi cu zi.

Şi acum, revenind la petrecere. Am aflat ieri că aş fi putut cu chiu cu vai, să-mi iau o juma de zi liberă de la muncă. Adică, aş fi putut să fug de la servici, să ajung la grădiniţă, să ocup şi eu un loc în microbuzul ce urma să-i ducă pe copii la casa cu curte a sărbătoritului. Şi aşa ar fi putut şi Ana să meargă. Mai ales că îşi dorea, mai ales că era cu aproape toată clasa şi că este ultimul an de grădi. M-am frământat până seara dacă să fac nebunia asta (nu e simplu să plec de la muncă la ora 13 şi să-mi las treaba pe altă zi) sau să o las baltă, pentru că Ana oricum se resemnase.

Şi am lăsat-o baltă, dar nu pentru că mi-a fost mai simplu. Ci pentru că m-am gândit ce ar vedea Ana dacă, după ce 4 zile i-am zis că nu se poate ceea ce îşi doreşte, brusc vin şi-i spun că s-a rezolvat? Ar vedea că mama poate întotdeauna şi că nu contează ce vorbim că până la urmă se găseşte o soluţie. Dar şi mai grav, ar vedea că lucrurile se rezolvă miraculos fără ca ea să mişte vreun deget. În plus, cred că în viaţă e bine să ştii că există şi lucruri definitive, decizii care nu se schimbă, situaţii ireparabile şi că e bine să înveţi să le accepţi de la vârste foarte fragede.

Dragă Ana, dacă o să citeşti postul ăsta vreodată, te rog să mă ierţi. Sper măcar să-ţi fi folosit la ceva! Şi să ştii că azi s-a anunţat furtună mare şi deci se va strica toată petrecerea. Nu ai pierdut nimic.
                                                                                                          
Cu drag,
Mama