Aş putea să vă invit să ascultaţi melodia celor de la Vama Veche, dar cred că o ştiţi cu toţii, aşa că o să vă rog doar să o fredonaţi în minte în timp ce vă aflaţi pe la mine, prin bătătură. Acum că am cântat împreună, că am fluturat brichetele pe refren şi ne-am bâţâit armonios de pe un picior pe altul, o să vă rog să mă ascultaţi cum mă plâng.

Hai că încep. Sunteţi gata? Sunt tristă că sunt încă la muncă şi că ajung acasă abia spre 22h, că am de spălat o maşină de rufe, de culcat un copil mucios şi de scormonit prin dulapuri după bluze, pijamale, creme de soare şi pălării. Că nici mâine nu scap de alergătură şi colac peste pupăză, la ora 17h trebuie să duc copila la măsurat, pentru uniforma de şcoală. Şi am de făcut bagaje şi de pregătit cutia frigorifică şi de împachetat şi aranjat şi spălat şi călcat. Şi trebuie să ne sculăm sâmbătă cu noaptea-n cap. Cum de ce? Păi, AMR 2 zile şi plec în vacanţăă, la mare, la soare.

Apropo, am descoperit că la farmaciile Dona au băgat sprayuri împotriva viespilor. Costă vreo 25 lei, sunt bio şi protejează vreo 6 ore.

Cu mulţumirile de rigoare adresate celor de la Dona, vă las şi vă urez o seară frumoasă!

Mă duc ieri la piaţă. După juma' de oră de învârtit bezmetică printre tarabe şi după profunde frământări gospodăreşti -- dacă să fac sărmăluţe în foi de viţă sau ardei umpluţi --, iată-mă în faţa unui morman uriaş de ardei. Din spatele lui se iţea un burtos în maieu, congestionat şi asudat, care se întreţinea jovial cu domnul de lângă mine. În dreapta burtosului, doi puşti la vreo 17 ani jucau table şi trăgeau cu urechea la conversaţia celor mari.
- Auzi bre, zice clientul în timp ce îndesa într-o paporniţă găurită vreo câţiva castraveţi. Deci o să joace Spania cu....
- Păi cu cine a rămas, frate? întreabă grasul.
- Au rămas Spania, tocmai ce-ţi zisei, Italia şi parcă...
Era evident că amărâţii de ei aveau nevoie de ajutor.
- Joacă Spania cu Portugalia şi Germania cu Italia, mă bag şi eu în vorbă.

Ta-taaaam! Na, că v-am făcut-o! Cine ar fi zis că dom'şoara ce până atunci scormonise docilă prin maldărul de ardei se pricepe la fotbal? Atâta le-a trebuit celor doi puşti, că au şi început să se hăhăie de nebuni pe seama ălora mai bătrâni şi mai ignoranţi.

Cât despre mine, după ce m-am bucurat că lucrez la radio şi traduc uneori şi ştiri din sport (doar nu credeaţi că mă uit la fotbal), mi-am luat cuminte plăsuţa cu ardei, am plătit-o (nici gând să lase şi el la preţ în semn de solidaritate microbistică) şi am purces spre bucătărie, acolo unde e sanctuarul femeii.

Pentru că sâmbătă dimineaţa am făcut slalom printre rafturile de la Cora să umplu coșul cu spray-uri, alifii şi pastile împotriva ţânţarilor, creme de soare, jucării pentru plajă şi alte prostii de sezon.

Pentru că sâmbătă după amiază am fost în Decathlon să cumpărăm papuci de plastic și sandale pentru copil. Şi am reuşit performanţa să o cadorisesc pe fie-mea şi cu o răceală de la atâta alergat, transpirat şi aer condiționat.

Pentru că duminică am stat toată ziua la birou şi era să fac atac de panică atunci când omul de la tehnic a uitat să vină şi m-am trezit singură şi părăsită alergând de nebună pe holuri după o cabină de înregistrare.

Pentru că azi mi s-a blocat de trei ori calculatorul şi am pierdut în trei rânduri tot ceea ce am lucrat. Suficient cât să fac o migrenă de toată frumuseţea.

Pentru că am început să scriu liste şi listuţe cu lucruri de cumpărat, lucruri de împachetat şi lucruri de luat.

Şi pentru că mai sunt doar 5 zile şi plec în vacanţă. Thassooooooos, stai că vin!

Îmi place că este linişte. Foarte linişte. Şi se aud mierlele. Şi bate vântul. Şi nu sunt omizi şi nici ţânţari. Şi sâmbăta cântă fanfara. Şi pe lac sunt bărci. Iar în weekendul ăsta este festival. Unul mare şi frumos de Muzici şi Tradiţii.

Sunt deja înşirate precum mărgelele pe aţă mai multe tarabe cu fel de fel de podoabe şi zorzoane şi covrigi şi turtă dulce. Au şi roţi mari de caşcaval afumat şi mărgele de sticlă colorată şi cufere săseşti şi linguri de lemn şi borcane cu miere şi cutii cu mirodenii.

Şi mai ales nişte bluze şi nişte rochiţe săseşti absolut minunate. Sunt din in şi sunt brodate şi colorate, cu mâneci bufante şi cu şorţ prins în talie, o splendoare. Costă cam 150 de lei una, adevărul e că şi la Zara o rochiţă se învârte tot pe aici. Mi-au plăcut şi rochiţele din in pentru bebeline de până în doi ani. Şi mi-au plăcut şi brăţările din argint ce sclipeau în soarele canicular de dimineaţă.

Deşi, după cum v-am mai spus, parcă în Cişmigiu, canicula se simte altfel. Parcă nu e chiar caniculă, ci mai degrabă o căldură plăcută de vară, cu miros de vată pe băţ şi ciripit de mierlă. Iar de mâine şi cu zumzet de festival.

Ziceţi şi voi dacă împuşcatul nu a ajuns sport naţional la Români? Păi, după ce pe unul l-am împuşcat noi, iată că altul se împuşcă singur.
Ce m-a surprins a fost o declaraţie de-a ministrului Ioan Rus care zice că Năstase i-ar fi telefonat să-l anunţe că se va împuşca. Adică, i-o fi zis ceva de genul: Băi Ioane, să mor eu dacă intru la pârnaie!

Vestea bună e că acolo unde se va duce, nu va fi singur. Vine după el şi Sorin Ovidiu Vântu, asta dacă nu-l apucă şi p-ăsta să-şi rupă şi celălalt picior.

Şi în timp ce ăştia se împuşcă şi se jură că nu fură, în timp ce Ponta a copiat la doctorat, iar Androneasca vrea să schimbe regulile de la capacitate în plin examen, vă anunţ că la Facultatea de Pedodonţie din capitala europeană, Bucureşti, testele de vitalitate post fractură se fac mai nou, cu aşchii de gheaţă râcâite de o asistentă de pe uşa unui congelator prăpădit, fiindcă s-au terminat banii pentru spray-ul Endo Frost pentru testarea la rece.

Hai România!

Dacă până acum eram doar nostalgică după anii Anei de grădiniţă şi implicit după tinereţea mea, acum, perspectiva de a începe şcoala, la toamnă, mă îngrozeşte de-a dreptul. Să vă spui ce am aflat din târg. Ieri, o colegă de-a maică-mii întârzie la muncă vreo oră.
- Păi ce faci dragă, la ora asta se vine? se răţoieşte maman la ea, de la înălţimea scaunului ei de şefă.
- Staţi doamnă, nu daţi cu paru, zise femeia spăşită. M-or chemat ăştia de la şcoala fie-mii să dau cu subsemnatu pe o hârtie. Că cică îi trebuie acum, la Bac.

Şi acum vin eu şi vă întreb pe voi. Ce credeţi că scria pe bileţel? Nici prin cap nu o să vă treacă. Bileţelul era de fapt o declaraţie de-a părintelui că îşi asumă întreaga responsabilitate pentru rezultatele obţinute de odraslă la Bac. Concret, dacă ăla micu ia note proaste, să nu vii tu, părinte, să faci scandal la şcoală şi la minister că nu şi-au făcut profii treaba! Nu frate, tu eşti de vină pentru tot: pentru că ai procreat în România, pentru că ai pretenţia să-ţi mai şi educi odraslele, pentru că nu ai bani de meditaţii sau de şcoală privată, pentru că profesorii au salarii de doi lei, pentru că miniştrii se schimbă precum vremea, pentru că totul se prăbuşeşte în jur şi pentru că şcoala a ajuns unde a ajuns. Adică la pământ. Păi cum să nu-mi fie groază de ceea ce mă aşteaptă?

Ştiţi senzaţia aia pe care o ai atunci când sunt multe de spus, dar nu ştii cum? E ceva cam ca atunci când te-ai îndrăgostit şi el stă acolo, în faţa ta, şi tu trebuie să pleci departe şi vrei să-i spui ceva special, ceva care să-l facă să te ia în braţe şi să nu te mai lase să pleci. Dar cuvintele nu vin şi tu te mulţumeşti să-ţi ridici valiza de jos şi să o târâi spre gară, cu un ultim fluturat de mână. Şi totul se termină ca şi cum nu ar fi fost. Nimic memorabil, nimic special. Şi trenul pleacă şi tu ai vrea să plângi, dar nici lacrimile nu vin. Şi atunci îţi iei o revistă şi începi să o frunzăreşti plictisită şi obosită de atâta aşteptare.

Aşa e ziua mea de azi. Aş vrea să spun, dar tot ceea ce îmi răsună în urechi este cântecul de ieri, de la serbare, cu "adio grădiniţa mea dragă". Şi mai departe, cuvintele se încăpăţînează să rămână suspendate în aer. Dar o să vă spun şi o să v-o şi arăt pe protagonistă. Dar nu azi. Azi o să iau doar o revistă şi o să mă prefac că citesc, ca să nu-mi vadă nimeni lacrimile.

" Imaginea autobuzului ideal trebuie să conţină două duzini de masculi instalați comod pe scaune, cu capul între urechi şi ochii pironiți în ziar, precum şi câteva zeci de femei spânzurând de barele de susţinere, într-un echilibru precar, gata să fie scoase de pe orbită de o frână bruscă sau de un viraj neaşteptat." (Ghidul nesimţitului- Radu Paraschivescu)

Dar azi e duminică, aşa că adieu autobuz sau tramvai. Zi frumoasă vă urez!

Când a fost s-o dau pe Ana la grădiniţă, am ales una de stat, cu orar normal. Cum plăteam deja bona şi cum, pe vremea aceea, Ana era mai tot timpul mucoasă, am hotărât să ţin femeia la copil şi pe acesta să-l instituţionalizez 4 ore pe zi, undeva pe lângă casă.

Din păcate, m-am văzut nevoită să mă alătur şi eu tagmei părinteşti plătitoare de particulară când, după primul an de grădi, Doamna de la grădi a plecat şi ne-a lăsat cu ochii în soare, pe mâinile unei suplinitoare fără pic de zâmbet. Văzând eu că persoana în cauză vrea cu orice chip să rămână sobră şi preţioasă, mi-am luat copilul de o aripă şi am purces în căutare de alternativă.

Actuala grădiniţă m-a atras prin punctul 1 din contract -- predare în limba engleză. Oau, mi-am zis eu, inocenta, şi repede am băgat mâna adânc în buzunar să plătesc copilului o educaţie aleasă. Şi a trecut un an şi a trecut şi al doilea şi iată că mai era un pic şi trecea şi al treilea, iar fie-mea risca să rămână la fel de ignorantă ca şi în fragedă pruncie.

Aşa am aflat că punctul 1 din contract era de fapt la mişto. Adică predarea e în engleză, dar doar în anumite zile şi între anumite ore şi oricum, in charge pentru batjocura asta era tot educatoarea. Acum, biata fată n-are nicio vină. Ea de ştiut, ştie engleză, chiar bine, doar că nu ştie cum s-o dea mai departe. Inutil să vă spun că am fost cam singura ce a îndrăznit să se revolte pe faţă la şedinţa cu părinţii! Încă o dată, am ieşit de nebună şi de gură mare pentru că mă leg de fel de fel de amănunte irelevante din viaţa copilului meu. Dacă vreţi aşadar niscaiva limbi străini pentru odrasle, un Nu mare pentru grădiniţa Arlechino din sectorul 2.

După ce am strâns un car de frustrări în sufletul meu, am decis să bag iar adânc mâna în buzunar şi să o dau la British Council pentru lecţii de engleză. De scump, e scump, asta să fie clar. Cam 1000 RON un modul pentru începători, adică vreo 22 de ore în decurs de 3 luni. De peste mână, e peste mână, mai ales pentru un copil obişnuit să doarmă încă la prânz şi care în fiecare marţi şi joi, chit că ninge, chit că plouă, la ore 14:45 trebuie să fie la clasă, cu temele făcute. Dacă tot am spus de teme, nu sunt multe, dar sunt pentru cei ce ştiu să scrie. Aşa că nu ar fi fost rău să o dau la British după vreun an de şcoală.

Şi acum, vestea bună. Păi, fraţilor, a început să o rupă şi ea în engleză! Prima constatare: înţelege din ce în ce mai multe cuvinte din desene. Şi nu cuvinte disparate, ci expresii şi propoziţii scurte. Apoi, a început să piardă dulcele accent dâmboviţean şi să-l imite pe Martin, proful ei de engleză care nu ştie boabă de română. Aşa că el vorbeşte pe limba lui şi copiii se adaptează. Există totuşi şi o duduie româncă în clasă, ce poate interveni în caz de nevoie.

Problema cu British-ul este că aceste cursuri imaginate de ei sunt gândite în aşa fel încât să aibă cu adevărat succes, doar dacă faci toate modulele. Personal, am intenţia să o las la ei până va avea măcar un accent ca al lor şi o bază. Apoi, mai vedem. Deocamdată, terminăm primul modul şi ne-am înscris la al doilea, de la toamnă. E drept că va fi mai greu, din motive de şcoală şi teme, dar Ana e îndrăgostită de orele de curs şi nu a vrut să le rateze nici când a fost ţintuită toată ziua pe scaun, la dentist. Şi asta spune tot.

Mă tot gândesc de vreo două zile dacă are rost sau nu să scriu cele ce urmează. Şi asta pentru că mama lui Matei oricum nu mă citeşte, nici  nu ştie că am blog. Adevărul e că nu ştiu dacă ea ştie. Poate că, de fapt, mă citeşte. Şi poate că ar vrea să afle cum marţi, la ultima lecţie de teatru de la grădiniţă, Matei al ei a fost singurul copil la care nu a venit nimeni din familie. Poate că au fost ocupaţi, poate că vreunul dintre ei a căzut grav bolnav la pat, sau poate că sora mai mare a făcut rujeolă şi mama a rămas cu ea s-o îngrijească. Sau poate că n-a fost decât o altă serbare ratată, ca şi cea la care Matei ar fi trebuit să fie prinţul, dar n-a fost să fie: tatăl nu l-a lăsat să participe, că cică trebuiau să ajungă la ţară să taie porcul.

Matei este cel mai rău copil din clasă. Aşa zic ceilalţi despre el. Foloseşte cuvinte cu parfum de Obor, loveşte, strică, rupe, minte, nu are răbdare să i se explice, nu are puterea să zăbovească mai mult de câteva secunde pe un scaun şi nu are ADHD. El este doar un copil dintre aceia la care nu vine nimeni la serbare. Nimeni nu-l aplaudă când îşi spune rolul, nimeni nu-i face poze, nimeni nu-l strânge în braţe tare, tare, să-i ia toate emoţiile. Nimeni din casa lor din Corbeanca sau de prin zonă nu are timp de astfel de prostii.

Aşa că la ultima lecţie de teatru de la grădiniţă, Matei a făcut ce ştie el să facă cel mai bine. Nu a vorbit urât, nici nu a lovit, nici nu a stricat şi nici nu a îmbrâncit. Ci a plâns în hohote, cu pumnii strânşi de furie şi de tristeţe.

Dragă mamă a lui Matei, dacă vreodată o să ajungi să citeşti povestea aceasta, poţi să te superi pe mine, dar ia-l pe cel mic în braţe, spune-i că-l iubeşti şi că-ţi pare rău. Şi mai ales, încearcă să-i descleştezi pumnii, fiindcă riscă să rămână strânşi şi gata să lovească până la sfârşitul vieţii.

A fost ultima dată când ne-am aşezat cuminți, pe scăunele de pitici, aşteptând să-i vedem, cu obrajii roşii de emoţie, spunându-şi conștiincios exerciţiile de dicţie. Azi s-au jucat pentru ultima dată de-a teatrul. A fost ultima lecţie, ultima piesă. O piesă în 14 personaje caraghioase pe care le cunosc atât de bine încât îmi este imposibil să cred că la un moment dat vor fi doar amintire. Sau poate nici atât. Vor apărea probabil din când în când în vreo discuţie de genul  "auzi Ana, cum îl chema pe colegul ăla al tău de grădi cu cârlionți și cu mama aia blondă și rârâită?" și vor dispărea probabil într-un ridicat din umeri scurt și sec ce-mi va tăia orice poftă de conversaţie.

De dimineaţă, m-am trezit în minte cu Ana la 1 an, 8 luni şi 14 zile. Era o zi ce părea ca oricare alta, până când Ana cea mică a luat de pe masă un gogoşar roşu şi mare.Şi-a pus pe cap o pălăriuţă verde şi în momentul acela toată lumea ei s-a colorat în nuanţe tari şi vesele, ca un râs de spiriduş dintr-o grădină fermecată.

Mai e un pic şi vorba aia, s-au dus cei 7 ani de acasă. Şi eu mă tot trezesc în minte  cu Ana cu pălăriuță şi gogoşar  şi mă apuc sa repet în gând numele celor 14 pitici de la grădi ca nu cumva să mi-i ia timpul şi să-i arunce departe, într-o grădină fermecată cu porţile ferecate pentru noi, ăştia ce vom fi crescut mari.

Glumesc, nu a fost chiar Bach, a fost doar studiul nr.17 şi încă două chestii ale căror nume nu le mai ţin minte, dar a fost bine pentru un prim concert şi doar 8 luni de pian. Soţul îşi cere scuze pentru defocalizarea de la început; perseveraţi câteva secunde, se va vedea bine până la urmă.

La solicitarea publicului, iată şi rochia mea înflorată.

De două zile am senzaţia că stau cu capul sub apă şi valuri mici şi neprietenoase îmi clipocesc în urechi. Cineva pare că mă strânge puternic de nas în timp ce mă obligă să vorbesc la nesfârşit. Deschid gura larg, precum un peşte uriaş şi flămând, dar la fiecare încercare nereuşită de respiraţie, mă apucă o tuse istovitoare. E doar o răceală, zic, dar e a doua în două săptămâni. Sau poate e aceeaşi care s-a întors precum un iubit alungat şi recâştigat?

În capul meu simt o armată de pitici tropăind insistent, bătând energic din picioruşe şi provocându-mi dureri ascuţite spre tâmpla stângă. Mă doare şi burta. Şi parcă nu am chef. De nimic, deşi afară e soare şi cald şi eu am rochie nouă. Prima pe vara asta. E frumoasă, cu bretele şi colorată. O s-o port duminică la concert. Primul pe vara asta şi din viaţa Anei. Primul ei concert de pian! Sper doar să nu mă apuce tusea.

Dar mai am două zile să mă pun pe picioare. Două zile în care să mă apuc încă de dimineaţă să-mi ridic singură moralul de pe jos, să-l şterg de praf şi să-l oblojesc ca pe un copil rănit. Dragul meu moral, lasă că te face mama bine! Uite, pentru tine o să renunţ azi la blugi şi o să-mi pun fusta înflorată după care mor toate precupeţele din piaţă! Şi în drum spre casă o să cumpăr o pungă mare cu cireşe şi un braţ de crini de grădină, din cei ce-şi lasă polenul pe nasurile ce îndrăznesc să se apropie prea mult! Şi o să ajung acasă, o să aşez florile în vază şi cireşele pe farfuria mea cu dungi verzi, o să deschid dulapul şi o să mă uit la rochia mea cu bretele. Două zile şi te scot în lume, o să-i zic eu cu gura plină de cireşe şi nasul îngălbenit de polen. Şi ea o să mă asculte cuminte în timp ce-şi va petrece bretelele peste moralul meu din ce în ce mai sus.

Cred că era martie afară când a început să-mi încolţească timid la început, apoi din ce în ce mai puternic, gândul de a trece mai mult de o graniţă pentru a face baie anul ăsta în mare. Până acum am beneficiat doar de litoralul bulgăresc şi niciodată de cel românesc. Nu o spun cu mândrie, pur şi simplu am senzaţia că la noi în ţară nu poţi să te aventurezi pur şi simplu. Locuri minunate sunt, nu zic nu, dar trebuie făcute multiple cercetări în avans, întrebat prieteni, eventual sacrificaţi câţiva dintre ei şi trimişi din timp la faţa locului pentru a vedea dacă rezistă.

Bref, am ajuns mai de voie, mai de nevoie, să petrecem 6 veri la rând la vecinii noştri bulgari. Suficient cât să ne ajungă şi suficient cât să asistăm neputincioşi la o scădere dramatică a calităţii serviciilor. Acum, nu trebuie să vă îngrijoraţi, nu s-a întâmplat nimic îngrozitor, hotelurile sunt ok, mini- cluburile există în continuare, au şi all-inclusiv şi piscine şi entertainment, dar vorba lui B, "problema cu Bulgarii e că nu sunt Turci". Păi da, că pe lângă problema că dau din cap anapoda de zici că nimic nu se poate la ei în ţară (n-au nicio vină, dar tot e aiurea când vezi cum scutură energic din cap a nu şi de fapt zic da), au început să dea semne de vădită plictiseală în faţa turiştilor ce se încăpăţânează să vină la ei.

Aşa că noi am hotărât să facem o pauză de Bulgaria şi să schimbăm marea cu totul. Şi după ce ne-am uitat lung la Ana, după ce i-am dat târcoale de câteva ori, după ce am măsurat-o din priviri şi cu centimetrul, am decretat că e suficient de mare şi noi suficient de înţelepţi pentru o nouă experienţă în trei. Şi anume mersulcumaşinapestezeceore. Înainte de a spune orice, trebuie să ştiţi că Ana este spaima oricărui şofer. Ea se plictiseşte încă de când deschide portiera maşinii. Nici nu apuci să bagi într-a doua, că ea a şi apucat să întrebe când ajungem. Nu tace, nu doarme, nu stă, nu se uită pe geam. Vorbeşte într-una, întreabă, se vaită, mănâncă, vrea pipi, îi e cald, sau frig, vrea poveşti, vrea jos, sau în braţe, sau mai bine să jucăm Fazan, sau altceva, că de Fazan s-a plictisit, spune tu, mama, că eu nu am nicio idee şi-n general când ajungeeeem? Cu toate astea, cei 7 ani o fac să pară mult mai rezistentă la replici de genul "mai taci și tu şi gândeşte-te la ale tale în linişte", aşa că am hotărât că e timpul pentru o schimbare.
De genul, cum ar fi să plecăm la mare şi să ne şi placă?

Vom merge aşadar la Egee. În premieră, plecăm în Grecia. Cel puţin aşa intenţionăm acum, presupunând că nu se va prăbuşi cu totul până spre sfârşitul lunii. Sperăm să nu, că nu am apucat să mergem niciodată şi lumea spune că e frumos. Vom merge în Thassos. Aveţi idee cum e pe acolo?

E luni după-amiază. Sunt la birou şi-mi ling rănile după un week-end ce s-a dorit a fi special ca şi ziua de 1 Iunie. Am zis că dacă tot e bal, bal să fie, aşa că am întins distracţia pe trei zile şi aproape trei nopţi, precum în poveşti.

Am deschis cutia cu surprize vineri seară, când ne-am dus la Circul din Parcul Titan. Un spectacol ce a respirat un puternic aer de latinitate. Numerele în sine nu pot să spun că au fost extrem de spectaculoase (bine, nu spun că aş fi putut să fac şi eu aşa ceva),  dar trupa era simpatică, pusă pe distracţie, mai o glumă, mai un dans, mai un pinguin, mai un şarpe, ba chiar şi un pui de hipopotam grăsun şi lucios; per total ne-am distrat şi ne-am fi distrat şi mai bine dacă am fi reuşit să vedem de capul doamnei din faţă. Capul nu avea nicio vină, doar organizarea a lăsat de dorit (deh, şi noi tot latini ca şi ei) aşa că rândurile de scaune se înşirau cuminţi unele în spatele celorlalte direct pe pământul drept, fără pic de pantă care să permită tuturor spectatorilor să vadă ce se petrece pe scenă.

Sâmbătă ne-am dus în Cişmigiu, ridicat pentru o zi la rangul de Cişmigiu al copiilor. Per total a fost ok. Spectacole peste spectacole, marionete, origami, desene pe asfalt, concerte, pop corn, acadele, turtă dulce, juni etnici dansând lasciv din buric şi scuipând seminţe pe jos, înghesuială pe lac, frumos, ce mai! Cel mai mult ne-au plăcut cei din trupa lui Dan Puric cu un show bine pus la punct, fără bâlbe şi ezitări. Am sărbătorit până spre nouă seara, când ne-am târât spre casă cât să dormim înainte să o luăm de la capăt.

Duminică, ne-am dus la Războiul bucatelor de la Ion Creangă. Spectacol bun, decoruri frumoase, dar piesa pentru copii ceva mai mari, având în vedere trimiterile dese către Regele Lear. Ce nu mi-a plăcut a fost lipsa totală a hârtiei igienice la toaletă. Când am îndrăznit să mă plâng unei plasatoare, mi-a răspuns nonşalant că spectacolul s-a terminat şi că ea şi-a terminat tura. Drept pentru care, spre bucuria Anei şi a vezicii mele, am fost nevoită să aterizez la o cafenea în Centrul Vechi pentru un suc, o cafea şi un pipi post teatral.

Şi cum ne rămăsese o duminică după amiază descompletată, am rezolvat-o şi pe asta cu un grătar la nişte prieteni cu copil, curte şi câine.

Vreţi să ştiţi cum m-am simţit dimineaţă când a sunat ceasul aducându-mi aminte că eu azi lucrez? Aşa cum o să vă simţiţi şi voi marţi. Până atunci, poza mea preferată de pe 1 iunie 2012:

Dragi copii şi părinţi,

Vă scriu eu, mama lu' Ana, aia de am fost trasă de urechi de directoarea de la grădi pe motiv că sunt întotdeauna egoistă şi nerecunoascătoare. Voiam doar să vă spun că Ana nu are păduchi, dacă au fost ceva probleme în capul ei le-am stârpit total cu o soluţie ce se încăpăţânează să pută chiar şi după nenumărate spălări cu chestii care de care mai parfumate. Puteţi deci să vă jucaţi liniştiţi cu ea, e curată şi îmbăiată în repete rânduri.

Cât despre ziua voastră, dragi copii, aşa egoistă cum am aflat că sunt, o să-mi calc pe inimă şi o să vă spun cam ce se întâmplă zilele astea prin Bucureşti. Şi pentru că spun unii că cică nu le-aş cunoaşte pe toate (deşi eu nu cred asemenea porcărie, cred că sunt doar invidioşi pe uimitoarele mele capacităţile intelectuale), o să-i invit pe părinţii voştri să scrie şi ei ce au aflat că se mai întâmplă prin târg, astfel încât să obţinem o listă serioasă de distracţii pentru 1 Iunie.

Deci, eu ştiu că avem parte de circ până pe 3 iunie la Galele Circului despre care s-a mai scris şi aici. Personal, aş încerca să merg, anul trecut a fost foarte fain, un spectacol absolut minunat pentru copii. Fără momente de umplutură, cu multă dresură de animale, cu nişte trapezişti fantastici. Mi-a plăcut.

Mai departe, cei de la ArCub organizează pentru al 11-lea an consecutiv Cişmigiul copiilor. Personal, am beneficiat de ultimele două 2 ediţii şi eu zic că merită -- concerte, piese de teatru, vin cei de la Zurli şi de la Ţăndărică, plimbări cu ponei, desene pe asfalt, ateliere de Origami şi de desene, fanfară, magicieni, hai că ceva, ceva, o să găsiţi şi voi de făcut în Cişmigiu pe data de 2 iunie.

Apoi, cică ar fi la Mall Băneasa o expoziţie interesantă pentru aştia mici un pic mai mari, adicătelea între 5 şi 13 ani. Concret, li se oferă 16 baze de lucru unde pot experimenta singuri şi înţelege fenomene de mecanică şi magnetism pe care la şcoală le învaţă doar pe hârtie. Cool, zic eu, dacă ai copilul pasionat de ştiinţe sau, dimpotrivă, varză la capitolul ăsta.

Şi tot de Ziua copilului, se deschide Aqua Expo în Herăstrău. Ideea e super: o expoziţie cu peste 500 de specii de peşti şi plante acvatice în zona Expoflora. Problema e preţul -- 23 de lei pentru copii şi 27 pentru adulţi. Vestea bună e că doar azi cei mici au intrarea liberă. Deci, dacă sunteţi pasionaţi de  peşti, corali şi tot felul de nevertebrate, acum e momentul să vă duceţi.

Eu am spus ce aveam de spus. Mai departe vă las pe voi.

Cu drag,

Minunata mamă a Anei

P.S. Şi era să uit: să ne trăiască cei mici şi noi pe lângă ei!