De mâncare bio, am auzit. Ba chiar am mai şi cumpărat diverse, gen iaurt sau lapte. Nu am ajuns să găsesc nimic din gama aia de mezeluri naturale de la CrisTim. Am ajuns însă să cumpăr fructe şi legume mai puţin cosmetizate, după ce fie-mea a rămas roşie pe palme de la un gogoşar de toată frumuseţea.

Cosmetice bio nu folosesc. Deşi poate ar trebui, dar nu ştiu de unde să cumpăr şi ce am văzut prin oraş sunt al dracului de scumpe. Am trecut-o însă pe Ana pe şampon şi gel de duş bio cu "calendula suta la suta". I-am luat şi soţului un deodorant fără parabeni şi uite aşa am dat un nou suflu bio şi trendy întregii familii.

Dar ştiţi ce au fain ăştia cu bio? Haine pentru copii. Nu vreau să vă povestesc acum despre cât de bumbac e bumbacul organic şi cât de organic e organicul şi de bumbac bumbacul. Vreau doar să vă spun că ăştia mici cu pielea fină nu mai transpiră, nu se mai irită, nu-i mai mănâncă, nu mai trag de ciorapi şi de bluze. Şi vreau să vă spun că hainele astea arată super marfă. Asta n-are legătură cu bioul, ci cu faptul că sunt fabricate în ţări unde fetiţele nu sunt îmbrăcate ca nişte ştorfete de la vârste foarte fragede, iar băieţeii nu trebuie să poarte musai haine cu scrisuri.

Şi acum e momentul în care bag reclama. Nu e d-aia comercială, e d-aia pe prietenie. Nu ştiu dacă o ştiţi pe Ileana de la Napati. Tocmai mi-a dat sms că astăzi se joacă de-a Halloweenul organic. Alungă preţurile de speriat şi bagă altele cu reducere. Dacă sunteţi din Bucureşti, eu zic să daţi o fugă. E şi frumos afară, e şi lângă Parcul Circului unde aveţi locuri de joacă pentru cel mic şi e şi o ocazie să vă îmbracaţi odrasla într-o rochiţă ca asta, de exemplu.

- Mama, data viitoare când mă iei de la şcoală, vreau să ţi-l prezint pe colegul meu de bancă!

Hm, deci cam aşa începe, mă gândesc şi apoi, ca să mă dau rotundă zic:
- Pe Alex Buicănescu?
- Păi da, ţi-am tot povestit despre el.

Adevărul e că fie-mea e super guralivă şi dă tot afară din casă. Spre deosebire de alţi părinţi ce trebuie să scoată cu forcepsul câte ceva din gura copiilor, eu nu ştiu cum să o mai opresc pe a mea. Ana spune tot: şi acasă şi în lume. Ştiu deja cum se numesc toţi colegii, ce meserii au părinţii, cine cu cine s-a mai bătut, cine vorbeşte urât, cu ce a avut pacheţelul vecina de la scara A, cât de tare s-a enervat doamna, de ce  Sf. Mucenic Dimitrie e mucenic, ce mai face soțul bonei, cu cine a vorbit la telefon maică-mea şi multe alte chestii. Asta e partea bună. Partea proastă e ca şi lumea ştie ce se întâmplă la noi în viaţă. Sigur că i-am spus să fie mai rezervată, sigur că i-am povestit despre discreţie, dar nu ştiu cât a înţeles după ce m-am trezit că s-a apucat să spună tuturor din clasă că la noi acasă e rost de vizite şi petreceri, doar "să ştie şi mama înainte".

Aşadar, de colegul Alex am tot auzind vorbindu-se. Alex Buicănescu în sus, Alex Buicănescu în jos. Ia uite ce a mai zis Alex şi ce mi-a dat Alex. Normal că am vrut şi eu să-l cunosc, mai ales dacă aşa a vrut fata.

Mă duc să o iau de la şcoala şi o văd târând după ea un băieţel durduliu, cu privirea în pământ. Se postează victorioasă în faţa mea şi zice, arătând către prada masculină:
-Ţi-l prezint pe colegul meu de bancă, Alex Buicănescu!
- Îmi pare bine, Alex, zic şi eu.
- Şi mie doamnă, dar nu ştiu de ce Ana îmi tot zice Alex, că pe mine mă cheamă Tudor.

Noroc că au doar 7 ani. Nu vreau să-mi imaginez aceeaşi fază peste vreo 5 ani.

Nu ştiu să vă spun de unde dorinţa asta a mea de-a fi tot timpul izmană pe călător. Nu mă trag din neam de nomazi, nu am fost trambalată în fragedă pruncie pe diverse meleaguri, nu am agenţie de turism şi nici vreo rudă în domeniu. La prima vedere, ar trebui să fiu un om normal care visează la două vacanţe decente pe an şi care, în rest, se plânge de lipsa de bani şi de perspective.

De plâns, mă plâng, de visat, visez. Şi totuşi, există, vorba francezului, un je ne sais quoi care mă face să am nevoie în permanenţă de perspectiva unei evadări. Nu e snobism, nu e dorinţa de a bate magazinele şi de a vizita monumente. Nu e nici măcar dorinţa de a descoperi locuri noi şi de a mă bucura că pot vedea lumea. E, dacă vreţi, bucuria de a mă juca pentru câteva zile, de-a trăitul în altă lume. Pentru că exact asta facem noi- închiriem un apartament de pe Net, ne ducem dimineaţa şi cumpărăm cornuri calde de la brutăria din colţ, ne plimbăm pe străzi, ne zgâim la vitrine, ne ducem în parcuri, mâncăm un sandvici pe treptele vreunei catedrale, facem poze şi cel mai important, avem timp. Mult timp doar pentru noi trei. Timp bun şi frumos. Timp să povestim, să râdem cu poftă, să ne luăm copilul în braţe, să nu ne gândim la nimic, să nu ne facem griji, să dormim bine, să nu ne necăjim, să nu ne enervăm, să nu ne îngrijorăm. Câteva zile în care ducă-se şi problemele şi socotelile şi şcoala şi jobul şi întreţinerea şi benzina şi mâncarea şi învăţătoarea şi analizele şi bona şi cauciucurile de iarnă şi facturile şi oboseala şi dentistul şi tot şi tot şi tot.

Înainte să duc copilul la Paris, anul trecut, mă gândeam că poate e prea mică pentru a începe să batem lumea cu ea. Experienţa pariziană a demonstrat însă altceva. Şi anume că Ana a început să fie prea mare pentru a o lăsa în urmă, pentru a mai putea pleca fără ea. Şi nu pentru că e la vârsta la care să înceapă să se bucure de frumuseţea altor locuri, de monumente sau mai ştiu eu ce. Ci pentru că e la vârsta la care gustă din plin bucuria aventurii cu mama şi cu tata. Iar noi suntem la vârsta la care avem nevoie ca de aer să o simţim încă aproape, încă a noastră. Iar dacă putem să parfumăm toată această trăire cu miros de cornuri calde, cu faţade frumoase, cu clopote de catedrale şi cu oameni zâmbitori şi relaxaţi, de ce nu?

Sâmbătă plecăm la Viena. 5 zile. Ana nu ştie încă nimic. E surpriză!

Pentru că am văzut că de vreo două zile se poartă muzica, pe la Mara pe-acasă şi discuţiile fără perdea, pe la Ada prin baie, m-am gândit să le combin pentru voi şi să vedem ce-o să iasă. Sau ce-mi imaginez eu că o să iasă.

Gândiţi-vă aşadar că după ce o viaţă întreagă v-aţi spetit muncind să ţineţi odrasla la şcoală, să-i plătiţi ore de pian şi de engleză, v-aţi consumat nervos zi de zi, v-aţi dat de ceasul morţii să-i cumpăraţi de toate, ea, puşlamaua, se decide într-o dimineaţă să se radă pe juma' de cap şi pe cealaltă să-şi facă nişte codiţe soioase, se înhăitează cu prietena cea mai bună care se dă mare că ea, cică, cântă la chitară şi pleacă, trântindu-vă uşa în nas. Ba unde mai pui că, rebelă şi tembelă, îşi trage pe lângă ea şi doi hăndrălăi de bat tam-tam-ul în capul vecinilor şi care slinoşi şi jerpeliţi ţi-o ameţesc în aburi de alcool şi fum de marihuana cum vor cuceri ei lumea cu  muzica lor.

Buun. Şi acum că v-am făcut să vă gândiţi cu groază la viitor, ia să vedeţi ce bine le zic ăştia 4 care arată de parcă ar fi abandonat şcoală, familie, casă şi orice urmă de viaţă onorabilă. (Probabil că nu e aşa, dar e vineri dimineaţă şi mi-e frig şi mi-e somn şi am chef să beau cafea şi să fumez o ţigară şi să vină weekendul şi să fie soare şi vacanţă şi...in fine, am chef să fabulez).

Draga mea,

Ştiu că uneori sunt pisăloagă şi mă enervez pe tine. Ştiu că poate îţi par nedreaptă şi poate că uneori m-ai vrea doar veselă şi tânără şi fără dureri de genunchi. Ştiu că, în sinea ta, te superi atunci când te trimit să te mai speli încă o dată pe dinţi şi te chem la masă exact când îţi începe desenul preferat.

Ştiu, după buza lăsată în jos, că nu-ţi convine nici când trebuie să te culci la 9 seara şi nici când trebuie să faci lecţii şi ştiu că ai vrea să stau în fiecare weekend cu tine acasă, să facem prăjituri şi să dansam de nebune.

Ştiu că te necăjeşti când râd de bretonul tău ciumpăvit, ştiu că urăşti să-ţi tai unghiile de la picioare şi că nu suporţi să-ţi spun de mai multe ori acelaşi lucru. Ştiu că nu înţelegi întotdeauna de ce mă răstesc la tine, ştiu că nu pricepi cum de am dreptate aşa de des, ştiu că e greu să fii mic şi să începi să creşti mare.

Dar vreau să ştii că nici mie nu mi-e uşor. Şi vreau să ştii că de dimineaţă m-am simţit tristă când colega ta, Mara, l-a pupat pe bunicul ei la plecare şi tu nu m-ai pupat pe mine. Probabil că ai uitat, sau erai prea grăbită să ajungi în clasă. Probabil. Dar eu m-am simţit tristă. Şi foarte singură.

Şi ce dacă şi-a tuns singură bretonul de arată ca un paj nebun? Şi ce dacă ieri şi-a lins degetele de dulceaţă, fără să se spele pe mâini? Şi ce dacă scapă telecomanda pe jos şi nu vrea să stea de mână cu bona, pe stradă? Şi ce dacă e dezordonată şi rebelă? Poate că aşa e ea.

Dar cum să n-o iubeşti când vine acasă cu o sută de puncte în cap luate la concursul Voinicelul? Acum nu fiţi şi voi cârcotaşi- ştiu că e un concurs plătit şi foarte simplu, dar a fost primul din viaţa ei, a fost de mate şi de română, a durat o oră şi a cerut multă atenţie.

Şi ea, ea asta fără de breton, ea asta aiurită şi obraznică, ea asta care mă face uneori să ţip, deşi nu vreau, ea, asta pe care o iubesc în fiecare clipă, ei bine, ea a luat o sută de puncte. Şi m-a făcut mândră! Şi mai mândră decât eram!

Lucrurile se întâmplă cam aşa - să zicem că ea se joacă cu telecomanda. Eu o rog să nu mai stea tot timpul cu ea în mână şi să nu mai ţăcăne cu ea de masă. O lasă o secundă, după care o ia din nou. Eu mă uit urât la ea. Ea o scapă pe jos. Bateriile sar în toate părţile. Ea zice că nu-i nimic, că uite că merge încă. Peste douăzeci de minute, fix aceeaşi poveste. Şi tot aşa, până când telecomanda noastră nu mai funcţionează decât după rugăminţi şi lovituri repetate de canapea. Acum e momentul în care eu explodez.

Ţip la ea, îi iau telecomanda din mână, îi spun că nu mai are ce să umble cu ea never and ever (în timp ce spun asta, îmi dau singură seama cât sunt de absurdă şi ce voce fioroasă pot avea), ea se face mică, mai mică decât este, se refugiază la ea în cameră şi eu rămân singură şi furioasă că nu reuşesc să-mi controlez nervii. Cum să fac să nu mai ridic vocea? Să nu mă mai enervez? Şi de fapt, ce mă nemulţumeşte pe mine?

În copilărie, am fost foarte apropiată de tatăl meu. Probabil că am fi fost şi acum inseparabili, dacă nu s-ar fi prăpădit când eu aveam 17 ani. Cu tata, era însă o problemă- temperamentul lui coleric. Când se supăra, se supăra prea tare şi punea la suflet toate prostiile din jur. Pentru el, orice eroare, orice scăpare căpăta un aer apocaliptic. În plus, se manifesta foarte vizibil, chiar teatral. Ţin minte când m-a prins profa de biologie că am copiat la  o lucrare şi mi-a spus că va trebui să aibă o discuţie cu ai mei. M-am dus atunci acasă şi am recunoscut că am vrut şi eu să văd cum e să copiezi. A fost momentul în care tata a înnebunit. În două minute, eram strivită de o tiradă în care era evident că în viitor mă va mânca puşcăria, că aşa au început şi infractorii ce zac după gratii, că gestul meu era o evidentă formă de hoţie, bref, eram pierdută pe veci!

Ori exact genul ăsta de manifestare colerică l-am moştenit şi eu. Pur şi simplu, simt cum mă ia valul şi nu mă mai pot opri. Ajung să mă lansez în nişte discursuri de câte un sfert de oră şi nu mă las până ce victima nu este complet redusă la tăcere. Problema majoră este faptul că în astfel de momente mă urăsc de moarte. Nu vreau să fiu aşa, de fapt, în sinea mea, nici nu sunt aşa. Doar că ajung să mă manifest prea zgomotos. Prea mă leg de toate, prea vreau ca cei din familia mea să aprecieze tot ceea ce fac, prea îmi doresc ca toate să se rezolve instantaneu, prea bodogăn cu voce tare. Şi după aceea, prea sufăr în tăcere că sunt o persoană egoistă şi neplăcută şi voi sfârşi singură, într-un azil.

Sună tragic, dar nu e imposibil. Peste câţiva ani, voi fi mama unei adolescente care nu va dori să fiu bătută la cap, care nu va vrea să-mi facă pe plac, care se va răsti şi se va răzvrăti, care va fi obraznică şi secretoasă, care mă va urî şi se va lupta cu mine. Ştiu asta şi nu ştiu cum să fac să am puterea să aştept să treacă fără să spun lucruri pe care sigur le voi regreta. Poate că o să-i propun să-mi citească blogul!

Nu ştiu cum să tac. Pur şi simplu nu ştiu. Şi chiar vreau să o fac, chiar vreau să-mi pot iubi copilul pentru ce este el şi pentru cum este el, nu pentru că e al meu. Şi chiar îl iubesc pentru ce este el, dar prea îl vreau perfect şi prea îl critic pentru orice scăpare. N-aş putea să mă supăr şi eu în tăcere? Oare de ce sunt aşa? Că probleme de tiroidă, nu am.

Voi cum faceţi la nervi?

Cică s-au distrat, cică s-au dat cu tiroliana, cică au călărit nişte ponei, cică au mâncat ciorbiţă şi grătar şi cică pe la şase jumătate sunt înapoi la şcoală.
Asta am aflat pe mail de la ceilalți părinţi care, ca şi mine, aşteaptă să-şi recupereze plozii din prima excursie cu şcoala.

Mai sunt deci cam trei ore până să o pot strânge în braţe, să o măsor din cap până-n picioare, să o controlez cât de transpirată este şi câte şerveţele a consumat pentru a scăpa de mucii rebeli de la ultima răceală.

Am profit de excursia asta şi mi-am luat o zi liberă. Cu totul. M-am dezbrăcat de veşmintele de mamă, soţie,  femeie la curăţenie, bucătăreasă, salahor şi om al muncii şi am hotărât să fac ceva ce nu mai făcusem cam de mult. Să ajung la cosmetică. Să mă jumulească Daniela mea, că eu m-am săturat să mă tot jumulesc de una singură, chinuindu-mă în nişte poziţii demne de un yogin experimentat.

Dacă mi-ar fi şi venit măcar una din nenumăratele perechi de pantofi pe care le-am probat astăzi în cele câteva ore de libertate, aş fi fost acum în extaz. Din păcate, ba mi-erau mici, ba largi, ba prea cu toc, ba fără, ba aia, ba ailaltă. Şi acum, că am şi eu picioare de arătat la lume, chiar mi-ar fi prins bine să le pot încălţa şi cu altceva decât cu pantofii mei de parc.

Dar, n-a fost să fie. Las' să vină copila cu bine acasă, că restul se rezolvă. Mă duc să-mi repun veșmintele de bucătăreasă şi să pornesc o varză călită. În trei ore, sper să fie gata!

Ştiam că se va  întâmpla. Nu ştiam când, dar eram sigură că în curând. Nu credeam însă că ziua cu pricina avea să fie chiar cea de azi. Deşi semne erau. Îşi anunţase venirea încă de săptămâna trecută, de când mai mult nu am dormit decât am dormit din cauza crizelor de tuse ale Anei. A fost apoi şi weekendul, atât de obositor fără somnul de după-amiază, cu alergături la Mall, cu brioşe şi jocuri, cu filme, pizza şi mulţi muci la nasul copilei.

A venit apoi ziua de luni şi deja tot corpul meu dădea semne că inevitabilul se apropie. Îmi simţeam picioarele grele, inima îmi bătea în gât făcând să pulseze carotida şi o stare de ameţeală mă înghiţea încet-încet pe dinăuntru.

Ieri, pur şi simplu aveam senzaţia că mă uit la mine de undeva, din exterior. Parcă doar aşa puteam să stau şi eu tolănită într-un fotoliu, cu o carte în mână (culmea, chiar citesc una acum, dar doar în metrou şi autobuz) şi să mai aţipesc din când în când legănată de sunetele de bormaşină ale vecinilor, claxoanele isterice ale şoferilor şi lătrăturile demente ale colocatarilor blănoşi.

Aseară, m-am aruncat într-un taxi la ora 21 să ajung şi eu odată acasă după o tură de după-amiază la mine în redacţie. Nimic de invidiat în a începe lucrul abia la 15, mai ales după o dimineaţă care s-a lăsat cu un dat cu aspiratorul, un şters de praf şi un curăţat în baie, plus nişte pulpe de pui în sos de miere şi usturoi cu o garnitură de fasole la cuptor cu roşii şi ardei.

Bref, aseară la ora zece ar fi trebui să-mi fie clar că momentul venise şi că urma să se întâmple cât de curând. Şi unde mai pui că începusem să am şi simptome destul de evidente de răceală. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi, dar totul, absolut totul din jur mă avertiza, parcă întreg universul urla din toţi rărunchii: Ioanaaaaaa! Veeeezi că a venit clipaaaaa! Clipaaaa în care ceasul o să suneeee şi tu o să te întooorci pe partea cealaltăăăă!

Şi aşa s-a întâmplat. Dimineaţă, am ratat prima oră de şcoală a Anei. Noroc că era de sport.

Cu asta mă lupt mai nou. Că Ana este influenţabilă, ca orice muiere care se respectă, înţeleg şi accept. Cu greu, dar accept. Însă nu ştiu cum să gestionez situaţiile în care noi două vorbim ceva, iar ea face altceva. Ceva ce vine să calce în picioare toate explicaţiile mele logice, de bun simţ, spuse şi răs-spuse pe un ton cald şi matern. Nu i-am cerut niciodată să mă asculte orbeşte, ba mai mult, i-am spus că şi părinţii se pot înşela uneori şi pot exagera. Tot ceea ce i-am pretins a fost dacă nu eşti de acord cu ce te rugăm noi, spune-ne! Nu te apuca să faci după capul tău, fiindcă poţi păţi ceva!

Ei şi acum intervine problema. De la o vreme, să tot fie de câteva luni, Ana a început să facă exact pe dos de cum îi spun.
- Nu sări în lift, măi mamă, că şi aşa e şubred!
Şi ea ce face? Sare ca un cangur dezlănţuit sub ochii mei îngroziţi.
 - Nu mai fugi cu mingea între picioare pe pantă, că şi un sportiv se poate împiedica!
Iar ea se uită la mine, dă din cap afirmativ şi continuă să facă cum ştie ea mai bine.

Pot să înţeleg că poate sună a pisălogeală maternă. Pot să accept că spus zilnic, genul ăsta de refren ajunge să fie enervant şi numai bun de călcat în picioare. Dar nu pot să mă liniştesc, gândindu-mă că fie-mea începe să facă numai cum o taie capul, fără să-i pese că noi vorbiserăm altceva, fără să-şi dea seama că riscă să-şi facă singură rău. Şi mai ales fără să realizeze că încrederea mea în ea începe să pălească. Sigur că i-am spus şi asta, sigur că i-am explicat cât de important este să poţi conta pe cineva în viaţă, sigur că am avut grijă să nu o mint şi să nu o păcălesc, sigur că mi-am ţinut promisiunile... şi totuşi, ce se întâmplă?

Poate că e doar o etapă. Poate că şcoala o face să se simtă mare şi independentă. Dar, nu mai departe de azi, a mai făcut o prostie. Vă povesteam că de vreo câteva zile behăie noapte de noapte. Nu e nimic grav, nu are febră, nu are tonus prost, are însă o viroză ce ne dă de furcă. Aşa că am rugat-o să nu facă sport săptămâna asta. Mai ales că vineri ar trebui să plece cu şcoala în excursie. I-am scris chiar un bilet profesorului prin care îi ceream să o lase să stea pe bancă. Şi dom'şoara mea ce face? Ia biletul, i-l dă profului, după care îi spune că se simte bine şi vrea şi ea să participe la proba de sărituri. Scurt, fără să i se pare important că eu stăteam liniştită la birou, ştiind-o potolită şi la adăpost de transpiraţie.

Oare chiar nu înţelege cât de important este să facă ceea ce vorbim şi ceea ce promite altora, în general? Nu cred că nu-i pasă, fiindcă acum e disperată şi plânsă toată după ce i-am spus că încrederea mea în ea a început să se topească. Dacă i-aş fi făcut şi eu vreodată aşa ceva, aş fi înţeles de unde această nepăsare sau ce o fi. Dar nu e cazul. Ba chiar pot spune că am fost atât de disperaţi să nu o amăgim vreodată, încât am ajuns să ne dăm de multe ori peste cap pentru a putea să ne ţinem de cuvânt.

Şi totuşi, ceva se întâmplă. Dacă o întreb pe ea, se mulţumeşte să-şi ceară scuze şi să spună că nu şi-a dat seama. Oare chiar nu-şi dă? Oare nu-i pasă? Oare are nevoie de mai multă libertate? Oare îmi fac prea multe griji? Oare îmi doresc prea mult de la relaţia cu copilul meu?

Şi totuşi, există copii care nu-şi mint părinţii. Eu am fost unul dintre ei. Am 37 de ani şi nu mi-am minţit mama niciodată.

La început, a stat în ultima bancă, lângă Mara, vecinica noastră de la 6. O blondă cu ochi albaştri şi cu chef de vorbă. Apoi, doamna a făcut mutări şi permutări şi Ana a ajuns o bancă mai în faţă, lângă Alex.

- Alex şi mai cum?
- Buicănescu, zice ea pe un ton foarte important. E un băieţel cu două stilouri.

- Şi Mara?
- Stă în spate, lângă cealaltă Mara. Pe care o cheamă Pădure, hăhăhă!

Avem deci două Mare şi un Alex.
- Şi mai e un Alex, zice. Ăla care bate!

Mai avem o Eva pe care o cunoaştem din parc, o Ilinca blondă cu o soră mare, o Rianna cu doi de n, o Teodora, colegă de British.

- Avem şi un băieţel pe care îl cheamă Chelaru. Eu îi spun Chelaru- Ochelaru, deşi vede bine. Şi ştii, am două colege ca Stan şi Bran.
- Cum adică?
- Le cheamă Mincă şi Dincă.

Se mai adaugă o Alexia cu cizme faine, de la Zara şi două codiţe împletite, un Ştefan blond şi vorbăreţ şi preferatul meu: un Luca frumuşel de pică.

- Şi mai e şi Iulia! E cea mai deşteaptă din clasă. Şi cea mai înaltă! zice.
Să-i spun oare că e fata secretarei?

Mai avem o Maia, cu părinţii cei mai cool care îi pun multe dulciuri la pachet şi de astăzi, am adăugat pe listă o Andreea.

- Asta ce face?
- Strânge copiii de gât, în pauză!

Deci o avem şi pe ea, dar nu o iubim.

În total sunt 28.  Mai vorbim noi despre ei. Când o să ajungem să-i cunoaştem mai bine. Asta dacă nu o să-i omoare Andreea în pauză.

Am rămas desculţă. OK, exagerez puţin, cât îi stă bine unei femei rămase cu o singură pereche de încălţări de ploaie. Şi alea maro.

Aşa că ieri, am luat copila de o aripă şi ne-am dus ca fetele, la Mall. După ce am dat târcoale de vreo două ori prin faţa vitrinelor de la Zara, m-am hotărât că nu e de nasul nostru şi am intrat la Deichman. Aici, dau peste o pereche de cizme pentru infantă, şi ea la fel de descălţată ca mă-sa. Cizmele - negre, lungi, căptuşite şi numai bune pentru şcoală. Preţ, 99 lei. Ia pune-le fată în picioare, să văd cum îţi vin! Vin! zice Ana şi tropăie zglobie până la scaunul din faţa televizorului cu desene. OK, hai să mai aruncăm un ochi şi vis-a-vis la Leonardo şi dacă nu găsim nimic, le luăm pe astea!

Am luat cutia cu cizme, am dosit-o într-un raft şi am tras copilul de o aripă afară din magazin. Nu ştiu dacă aţi remarcat şi voi, dar în magazinele cu încălţăminte atmosfera e întotdeauna apăsătoare. Cel puţin partea destinată copiilor se face remarcată prin urlete, sudălmi şi crize de nervi. Oare ce naiba ne apucă de odată ajunşi în faţa cutiilor cu pantofi pentru copii o luăm literalmente razna? Peste tot nu vezi decât feţe asudate şi înroşite de efortul de a împinge picioare mici în pantofi rigizi, peste tot se aud ţipete ascuţite de protest şi reacţii de genul: ei să vezi tu dacă nu te las descălţat în iarna asta!

In fine, revenind la ghetele mele, căci pentru mine ne-am dus la Mall, am bănănăit vreo câteva ore bune prin diverse magazine şi într-un final, ne-am ales cu cizmele cele negre pentru Ana, dresuri groase gri simple şi gri cu buline, ghiciţi pentru cine, o plimbare cu o vacă plutitoare pe un lac artificial, un prânz în oraş şi un şampon.

Şi iată-ne la trei după amiaza, stoarse de alergătură, pe culoarul central ce ne ducea către ieşire.
- Mamaaa, eu nu vreau să plec!
- Dar ce vrei, mamă?
- Păi vreau să-mi cumperi şi mie ceva!
Mă uit la ea, mă uit la cumpărături, mă uit încă o dată la ea:
- Ana, ai luat-o razna? Păi nu sunt toate pentru tine?

Mă săgeată cu o privire de gheaţă.
- Nu, astea sunt pentru tine, tu le-ai vrut. Eu nu ţi le-am cerut.

Traiul într-o ţară ca a noastră ne-a obişnuit deja cu faptul că nimic nu e sigur. Regulile se schimbă, ceea ce ieri era valabil, mâine poate deveni utopie, lucrurile învăţate trebuie date prea des uitării şi, în general, trebuie să trăim cu simţurile încordate, gata de atac, gata să ne batem pentru orice lucru care în alte părţi ne este dat, oferit, asigurat şi de obicei garantat.

Clipa în care devii părinte într-o ţară ca a noastră este cea în care îţi pierzi liniştea. Sigur, nu trăim în Irak sau în Iran, aşa că avem dreptul să ne bucurăm de soare şi de pace, dar nu avem dreptul să ne relaxăm şi să ne mulţumim cu viaţa noastră şi cu ceea ce am învăţat să facem. Ca părinte trăitor în România trebuie să rămâi vigilent. Am simţit-o pe propria-mi piele cu Ana, atunci când, după vaccinul de 2 luni, făcut la policlinică, copila mea a început să aibă striuri de sânge în fecale. Pediatra mi-a zis că n-are legătură cu vaccinul, m-a trimis să-i fac o coprocultură, cu sondă introdusă în anus. Apoi să-i dau VitK, chipurile ar fi avut o problemă cu coagularea. Apoi...apoi am căutat săptămâni în şir pe net şi am descoperit că acel vaccin dat pe gură bebeluşilor de la noi a fost interzis de câţiva ani în UE după ce mai mulţi sugari au avut semne de hemoragie de la el. Nu grav, dar suficient cât să le afecteze sistemul digestiv.

Am sunat pediatrul, i-am povestit ce am aflat şi mi s-a spus că citesc prea mult. Aşa sunt eu, nu mă mulţumesc cu un dat din umeri şi cu un " şi ce vreţi să fac eu acum?". Nu mă poți opri să întreb, dacă nu mi-e clar ce se întâmplă. Nu-mi poți închide gura, dacă cred că am dreptate. Şi dacă în plus e vorba de copilul meu, e bine să te dai la o parte din calea mea căci nu ştiu de ce sunt în stare.

Doar că acum nu am cu cine să mă bat. Nu s-a întâmplat nimic grav, dar trăiesc o dilemă, una din multele pe cale ajungem să le trăim doar pentru că locuim într-o ţară ca a noastră.
Povestea e cam aşa: în curând, Ana va trebui să facă rapelul la vaccinul ROR (rubeolă, rujeolă, oreion). După experienţa din copilărie, cu vaccinul gratuit, dat de stat, am virat-o spre gama Infanrix. Aşa că Ana a fost vaccinată la un an cu Priorix. Prin urmare, acum ar trebui să o revaccinez tot cu ăsta. Doar că el nu mai există. Punct. Nu se mai fabrică. A fost retras de pe piaţă de către firma producătoare şi relansat sub numele de Priorix Tetra, în care intră şi virusul atenuat pentru varicelă. Se pare că Varilixul nu a avut succesul scontat şi atunci ce s-au gândit băieţii? Hai, frate, să-l băgăm şi pe ăsta peste celelalte trei tulpini obligatorii şi gata, am rezolvat problema. Dar copilul meu a a făcut deja varicela şi nu ştiu cât e de normal şi de bine să-l vaccinez cu ceva la care are anticorpi.

Sigur, în loc să-mi pun atâtea întrebări, aş putea să merg pe mâna Ministerului (să fim serioşi, cine dracu vrea să mai meargă pe mâna lui?), să mă relaxez (din nou să fim serioşi, mă vedeţi relaxându-mă aşa de uşor?) şi să aştept să o vaccineze la şcoală. Dar şi acolo lucrurile sunt tulburi. Ni s-a spus că vor fi vaccinaţi cu Priorix. Dar cu care? Dacă e cu ăla vechi, de unde îl au şi de când îl au? Dacă e cu ăla nou, rămân cu dilema mea. În plus, şcolile nu cumpără vaccinul din farmacii, ci direct de la importator. Aşa că vin cu nişte doze vărsate din care vaccinează toată clasa. Doar că nu ai garanţia că doza a fost deschisă exact când vine rândul copilului tău. Poate că e deschisă de ieri şi atunci vaccinezi copilul degeaba, efectul e nul, dacă nu cumva e chiar riscant.

Ar mai fi şi a treia variantă. Nu-l mai vaccinezi. Dar, chiar îţi vine când vezi la ce complicaţii se poate ajunge de la o rujeolă? ( se pare că nici rujeola nu mai e ca pe vremea noastră şi complicaţiile sunt din ce în ce mai severe).

Zău dacă ştiu ce să fac. Voi ce-aţi face în locul meu?

Nu de ploaie, sau de vreme rea. Ci de o viroza păcătoasă, ce s-a fofilat la noi în familie, încă de săptămâna trecută. La început a fost cu "mama, mă cam doare-n gât". Am pornit la atac cu nişte Propolis şi două fâsâieli în nas. A doua zi, ceva mai bine. Muci nu, durere în gât nu, ok zic, hai că am scăpat! Da' de unde. La prânz, copilul era moale şi adormit, ceea ce nu-i prea stă-n caracter. Bag şi nişte Nurofen, plus un ceai Hapciu şi nişte Vitamina C. O oră mai târziu, soare afară, veselie în casă. Odrasla era din nou ea însăşi, adică genul de copil ce funcţionează cu baterii.

Ieri a fost cu şcoala la teatru. Când ne-am înfiinţat dimineaţă la autocar, toată clasa se mucărea şi behăia de mama focului. OK, măcar acum ştiu de la ce i se trage şi îi bag pe gât încă un Propolis.

Totul bine şi frumos până aseară când, la zece minute după ce am băgat-o în pat, m-am trezit cu ea bântuind prin casă după nişte apă. Am gâtul uscat, zice şi încearcă să tuşească demonstrativ. Şi din momentul ăla s-a pornit pe un behăit ce s-a prelungit până după miezul nopţii.

Acum stăm ca două orfeline în casă, una la calculator, alta cu ochii lipiţi de Orăşelul leneş și ne facem planuri pentru un week-end mucios şi tuşitor. Nu ştiu de ce toate răcelile şi virozele astea înfloresc exact în noapte de vineri spre sâmbătă, de Crăciun, Revelion sau cu două zile înainte de a pleca în vacanţă.

Revenind la noi două şi la răceala din dotare, pe ziua de azi avem în plan nişte brioşe cu prune, prima parte din filmul Never ending story, o pizza cu ciuperci şi...lecţii. Dar pe astea le lăsăm mai pe după-amiază. Totul stropit cu mult sirop de tuse, ceai de tei,  îmbrăţişări şi o bere, mai pe seară, pentru mine.

Să aveţi o sâmbătă frumoasă!

Vă mai aduceţi aminte de golul ăla din stomac atunci când ţi se spunea " să vii mâine cu mama la şcoală"? Mie mi s-a întâmplat o singură dată aşa ceva. Eram prin clasa  a cincea şi profei de franceză i s-a pus pata pe mine, după ce i-am răspuns mai obraznic. Prea obraznică nu cred să fi fost eu, căci eram genul de blondă cu codiţe şi cu zece pe linie. Dar na, poate că am avut vreo zi mai proastă  şi cine ştie ce am zis, că madama nu a vrut să mă mai primească la ore, decât cu mama de mână. S-a dus biata maică-mea la şcoală, a vorbit cu femeia, a vorbit cu diriginta şi totul s-a rezolvat. Abia după nişte ani am aflat că, sătulă de ţipetele profei de franceză, mama a declarat în faţa cancelariei că persoana în cauză stă prost cu nervii şi că în general, ar fi bine să mă lase în pace. Una peste alta, se pare că nu am fost prea afectată de pornirea profei împotriva mea de vreme ce, măcar în acte, sunt profă de franceză.

Ieri, aflu că sunt căutată de proful de sport al Anei. Aşa că iată-mă de dimineaţă umblând bezmetică prin sala de sport şi ţipând de nebună după domnuuu' Iacobaaan!
Mă trezesc în faţa unui tip jovial care, după ce mă măsoară din cap până-n picioare, încercând să înțeleagă a cui mamă sunt, se luminează la faţă şi exclamă:
- Doamnă, aveţi un adevărat talent în familie!
Hopaaa, hai că asta e bună! Să fie oare vorba de fetiţa din dotare cu bretonul ciumpăvit? zic în sinea mea şi casc o privire uimită.
- Copilul ăsta fuge de mănâncă pământul. Lăsaţi-o să vină la atletism, că o să iasă o campioană din ea.

În timp ce el nu mai prididea cu laudele, eu mă gândeam la boţul bălai de nici doi ani care o rupea la goană pe aleile parcului, oprindu-se doar atunci când se împiedica. Ţin minte că ne ştia tot cartierul drept mamacufetiţacarefuge. Şi fugea, nu se încurca! Atât de mult, încât lui ta-su i-a venit ideea într-o zi să o ducă să alerge pe pista de atletism de la Stadionul Naţional. S-au întors după vreo două ore, ăla mare rupt de oboseală, cu picioarele tremurânde, ăla mic vesel și zglobiu nevoie mare.
- Cum a fost?
- A alergat 4 ture de stadion fără oprire și n-are nici pe dracu'!

Aşa e ea. Fuge tot timpul. Când se joacă, când e veselă, chiar şi când e tristă o rupe la fugă, parcă ar vrea să scape de probleme. Până astăzi, nu mi se părea ceva neobişnuit, credeam că toţi copiii pot fugi aşa, dacă vor. Se pare că m-am înşelat. Se pare că noi avem talent şi probabil că de la primăvară, dacă vrea, va merge la atletism. Şi dacă nu iese campioană, măcar va avea craci mişto!

Azi, la prânz, la telefonul de control cu care am obişnuit-o de la început vieţii ei instituţionalizate.

- Şi ce ai făcut la şcoală?
Tăcere. Apoi cu o voce veselă nevoie mare:
- Mamiii, mi-am tuns bretonul! Singură!

Dau să cad de pe scaun.
- Păi asta faci tu la şcoală?
Iarăşi pauză.
- Nu la şcoală, acasă!

Respir adânc, număr până la zece, aşa cum m-au învăţat cărţile de parenting şi zic:
- Şi cum o să ieşi pe stradă aşa ciumpăvită?
- Îmi pun o agrafă!

Cam aşa a zis infanta duminică dimineaţă, când, la orele 9 trecute fix, i-am dat un brânci şi i-am şoptit la ureche: scoală mândro, că plecăm la munte!

Ideea asta am clocit-o încă de sâmbătă, când am dus copila la plimbare, prin urbe, cu city bus-ul, până la expoziţia canină de la Romexpo. O distracţie mamă-fiică ce a smuls chiote de bucurie, bătăi din picioare, exclamaţii pe diverse tonalităţi, îmbrăţisări multiple şi sute de pupăceli în staţia de autobuz, sus pe platformă, jos pe stradă şi iarăşi, printre miile de cozi şi urechi fluturânde.

Disclaimer: acesta este un guest post scris de soţ.

Aseară mă jucam cu Ana pe telefon, când, cu ochii în ecran îmi spune:
- Ştii că Mia (bona) are o găină, da?
Tonul întrebării solicita un răspuns afirmativ, aşa că i l-am oferit. Deşi n-aveam habar că Mia are o găină - acum mă şi întreb în ce fel de context aş fi putut afla asta. Mă rog. Deci:
- Da.
- Ştii ce mi-a spus azi?
De data asta am fost cât se poate de sincer:
- Nu.
- Mi-a zis că a omorât găina.
Cu un scârţâit oribil, cauzat de faptul că discuţia avea loc vineri seara, toate rotiţele din capul meu au început brusc să se învârtă, căutând un răspuns satisfăcător din toate punctele de vedere. But wait - Mia to the rescue:
- Dar după aia mi-a zis că nu-i adevărat.
- ???
- Da, nu şi-a omorât găina.
- Păi... atunci de ce-a zis asta?
- Zice că a vrut să mă testeze, să vadă cum reacţionez.
La care eu, chipurile meditând asupra jocului:
- Eh, de-ale Miei.

Bon, acum că ne-am lămurit cu găina, vă rog pe voi să jucaţi rolul lui Sherlock Holmes şi să aflaţi ce s-a întâmplat de fapt...dar să nu-i spuneți şi Anei, că noi ştim deja cum va reacţiona.

Aţi văzut şi voi ce am văzut eu? Aţi văzut şi voi ce soare e afară şi ce cald şi frumos şi bine e? Hai măi, lăsaţi şi voi un pic monitoarele astea şi mişcaţi-vă fundurile până la o fereastră, deschideţi-o larg (dacă vă lasă multinaţionala) şi scoateţi nasul afară sau măcar lipiţi-l de geam.

Ei, cum e? Nu-i aşa că e bine şi soare şi cald şi weekend? Şi nu-i aşa că vă vine şi vouă să daţi shut down, să vă aruncaţi geanta pe umăr, să fugiţi în stradă şi mai departe, spre casă, să vă opriţi pe drum să cumpăraţi un buchet mare de crizanteme galbene şi mirositoare şi o pungă cu struguri tămâioşi?

Şi nu-i aşa că vă vine şi vouă să vă luaţi familia pe sus, să o băgaţi în maşină sau în tren şi, în timp ce mâncaţi strugurii, să vedeţi cum oraşul se face din ce în ce mai mic până dispare cu totul? Şi brusc începe să miroasă a toamnă şi a brad şi a pământ reavăn şi afară e soare şi cald şi frumos şi bine.

Se anunţă un weekend frumos. Ultimul cică. Aveţi grijă ce faceţi cu el.

N-a fost uşor, fiindcă trebuie să recunoaştem că vorbim de un patruped grăsun şi bonom, dungat şi rânjit şi care are marea calitate de a o distra pe fie-mea suficient cât să o facă să tacă minute bune în şir. Apropo, văd că şi temele o scurtcircuitează mai nou şi o ţintuiesc pe scaun suficient cât să încep să mă îngrijorez că a păţit ceva copilul.

Revenind la Garfield, ei bine, pisicul ăsta şi-a luat-o în cap. A crezut că dacă îl accept pe ecranul televizorului şi pe vreo două DVD-uri uitate prin bibliotecă, atunci aş fi de acord să-l iau periodic acasă, în format A4. V-aţi prins că e vorba de revista Garfield, cea care costă doar 8,50 lei şi care se comercializează la greu în şcoli. Pentru cei care nu aţi gustat încă din bucuriile învăţământului public, lucrurile se desfăşoară cam aşa:

Am avut un weekend întreg să fac yoga, să respir adânc, să recapitulez tot ceea ce nu-mi convine şi mai ales să mă gândesc ce vreau să cer. Şi am cerut. Am fost la şcoală şi am vorbit cu doamna. Face to face. Calm, fără să ridic tonul, fără tremurat de voce, fără flori sau zâmbete de curtoazie. M-a surprins că nu se grăbea, că nu mi-a zis că ar avea treabă, că nu mi-a invocat anii de experienţă, că a ascultat tot ce i-am spus despre copil. Şi anume că este speriată de ameninţări, că le-a luat de bună şi că a plâns acasă. M-a surprins că a bătut în retragere atunci când am rugat-o, şi da, am rugat-o politicos, să nu-i mai spună chestii îngrozitoare care o pot demoraliza. A înţeles. Aşa cum a înţeles că fiecare copil are nevoie de încurajări şi fiecare părinte are nevoie de un feedback.

Acum îl avem. Trei de FB de luni până azi.

Ca un sfat. Nu încercaţi să discutaţi lucruri neplăcute la şedinţa cu părinţii. Riscaţi să fiţi puşi la zid. Şi oricum, şedinţa cu părinţii se poate rezuma la:
- 15 lei revista Piticlic
- 110 lei banii pentru excursie
- 8 lei manualul de religie
- 50 lei fondul clasei.

Nu-mi spuneţi că fondul e ilegal. Am asistat la un atac de panica din partea unei mame că se termina şedinţa şi noi nu vorbisem de fondul ăsta. Am înţeles că urmează şi fondul şcolii.

Oricum, per total, bilanţul ar fi vreo 190 lei şi un copil care, de la începutul săptămânii, a prins curaj şi drag de şcoală.

Un lucru e cert în viaţa mea. Nu rezist la oboseală. O noapte nedormită şi gata, fiara din mine iese la suprafaţă şi devorează tot ce prinde. Parcă totul îmi stă în cale şi-mi vrea răul. Fiecare oră de somn în minus se transformă la lumina soarelui într-un complot universal pus parcă special pentru a mă scoate din sărite.

În astfel de momente, e bine să fiu lăsată în pace. E bine să fiu singură cu nervii mei, cu glicemia mea scăzută, cu carenţele de calciu şi magneziu, cu aritmia şi nebunia mea. E bine să nu am vase de spălat, mâncare de inventat, praf de şters, teme de făcut, emisiuni de realizat şi postări de publicat.

Sunt foarte obosită şi nedormită. Am avut un weekend plin, cu somn puţin şi cu trezit de dimineaţă. De aia nu am mai scris. La noapte promit să dorm bine şi  mâine ne auzim ca de obicei.  De acord?