- Mama, data viitoare când mă iei de la şcoală, vreau să ţi-l prezint pe colegul meu de bancă!

Hm, deci cam aşa începe, mă gândesc şi apoi, ca să mă dau rotundă zic:
- Pe Alex Buicănescu?
- Păi da, ţi-am tot povestit despre el.

Adevărul e că fie-mea e super guralivă şi dă tot afară din casă. Spre deosebire de alţi părinţi ce trebuie să scoată cu forcepsul câte ceva din gura copiilor, eu nu ştiu cum să o mai opresc pe a mea. Ana spune tot: şi acasă şi în lume. Ştiu deja cum se numesc toţi colegii, ce meserii au părinţii, cine cu cine s-a mai bătut, cine vorbeşte urât, cu ce a avut pacheţelul vecina de la scara A, cât de tare s-a enervat doamna, de ce  Sf. Mucenic Dimitrie e mucenic, ce mai face soțul bonei, cu cine a vorbit la telefon maică-mea şi multe alte chestii. Asta e partea bună. Partea proastă e ca şi lumea ştie ce se întâmplă la noi în viaţă. Sigur că i-am spus să fie mai rezervată, sigur că i-am povestit despre discreţie, dar nu ştiu cât a înţeles după ce m-am trezit că s-a apucat să spună tuturor din clasă că la noi acasă e rost de vizite şi petreceri, doar "să ştie şi mama înainte".

Aşadar, de colegul Alex am tot auzind vorbindu-se. Alex Buicănescu în sus, Alex Buicănescu în jos. Ia uite ce a mai zis Alex şi ce mi-a dat Alex. Normal că am vrut şi eu să-l cunosc, mai ales dacă aşa a vrut fata.

Mă duc să o iau de la şcoala şi o văd târând după ea un băieţel durduliu, cu privirea în pământ. Se postează victorioasă în faţa mea şi zice, arătând către prada masculină:
-Ţi-l prezint pe colegul meu de bancă, Alex Buicănescu!
- Îmi pare bine, Alex, zic şi eu.
- Şi mie doamnă, dar nu ştiu de ce Ana îmi tot zice Alex, că pe mine mă cheamă Tudor.

Noroc că au doar 7 ani. Nu vreau să-mi imaginez aceeaşi fază peste vreo 5 ani.