Incapacitatea mea de a lua o hotărâre l-a făcut pe soţul din dotare să lase deoparte toate cavalerismele şi să ajungă să decidă el în locul meu. Dacă nu era el nu mai vedeam noi Parisul, eu cred că aş fi fost în stare să-mi petrec următorii ani aşteptând să văd dacă nu cumva vor băga vreodată bilete gratis de avion, că ieftine găsisem deja. Tot soţului i se datorează şi pardesiul vienez pe care în veci nu mi l-aş fi cumpărat ca dacă găseam cumva altul mai fain în magazinul de alături? Şi tot aşa, aţi înţeles voi ideea.
Îmi petrec ore în şir într-un supermarket împietrită de frica de a mă decide între carne de pui sau de porc, risc să ajung desculţă, oscilând între sandalele negre sau pantofii maro, îmi planific vacanţele cu luni de zile înainte de frica de a nu ajunge cu bagajele în hol şi fără loc de cazare.
Dar, căci există şi un dar, exact în momentul în care dai să spui hai, frate, s-o lăsăm pe asta că nu ştie ce vrea, mi se pune pata. Şi atunci, exact în ceasul al douăsprezecelea, când şansele de a mai obţine ceva sunt practic nule, eu mă decid. Şi atunci vreau! Şi chiar vreau, nu mă încurc. Şi intru în fibrilaţie şi mă agit, îi ameţesc pe toţi din jur, le încurc programul, mă dau peste cap şi mă supăr ca un copil dacă nu-mi iese. Norocul meu este că am o familie înţelegătoare şi că, de obicei, îmi iese. Diseară merg la Depeche Mode.
3 comentarii:
....manelisto...
Uratule!
Ha ha, m-am amuzat copios, parca am citit o autodescriere :-) Rasuflu usurata ca mai sunt si altii. La mine sotul nu e inca asa radical incat sa ia deciziile in locul meu, dar macar nu se mai enerveaza cand ajungem acasa si eu inca plang dupa rochia/fusta/poseta pe care am lasat-o la magazin dupa ce am stat 5 ore sa ma decid daca o cumpar sau nu :-)
Trimiteți un comentariu