E vorba chiar despre copilul meu. Copilul meu care, de câtva timp încoace, a început vizibil să se zbată între mic şi mare. Vorba ei sunt o mică mare. Şi de când e aşa a devenit ea. Nu mai e puiul meu, nici draga lui bunii, ci doar Ana. Ana mea nu seamănă deloc cu mine. Na, că am spus-o. De gândit, o tot gândesc de vreun an încoace.

M-am tot lăsat înşelată de faptul că e fetiţă, că are ochii albaştri ca şi-ai mei, că e tunsă ca mine, că are vocea gravă ca cea a femeilor din neamul meu, că-i place să bucătărească ca şi mamei mele, că a fost blondă în fragedă pruncie. Dar nu, Ana nu e ca mine. De fapt, e tot ceea ce nu am fost eu. E agitată de zici că e în priză, pe când eu eram genul de copil rotofei şi domol, are nervi şi se răsteşte, pe când eu eram docilă şi cuminte, e prima la sport, pe când eu eram lentă ca un melc, e de-un optimism la graniţa cu inconştienţa, pe când eu eram şi am rămas panicoasă şi precaută, urăşte somnul şi păpuşile, deşi eu eram în stare să dorm până spre hibernare şi aveam colecţii de păpuşi tunse, coafate, îmbrăcate şi operate (adoram să le operez de apendicită, cu compasul ).

Şi tocmai pentru că nu seamănă deloc cu mine, nu ştiu cum să mă port. Teoretic, ar trebui să fie simplu. O mamă ar trebui să simtă, să înţeleagă. Dar nu, nu e deloc aşa. Pentru că reacţiile ei sunt total surprinzătoare pentru mine, pentru că la ea totul trebuie să fie logic, nu există nuanţe,  nu există decât alb şi negru. Abstractul, probabilitatea, iată nişte noţiuni cu care Ana nu se încurcă. De ce să rezolve probleme unde ştie deja răspunsul? De ce să încerce să scrie frumos, că doar important e să scrie corect? De ce să piardă vremea cu lucruri care nu-i plac, când ar putea să facă ceva amuzant? De ce să nu încerce să negocieze totul, când  există şansa să obţină ceva? Şi-n general, de ce să ne facem griji când am putea să nu ne facem?

Asta e Ana: relaxată, dornică de companie, supărăcioasă dacă nu e băgată în seamă, nervoasă când ceva nu-i iese din prima, autoritară cu cei din jur, vorbăreaţă până la epuizarea auditoriului, blândă şi calină când vrea, repezită şi dezordonată în rest, într-o fugă permanentă de parcă dacă s-ar opri ea, s-ar opri şi lumea, iubitoare şi corectă, fidelă celor dragi, dornică să facă şi să ne facă surprize. Aşa e ea, Ana mea, cea cu ochi albaştri şi genunchii plini de vânătăi. Ana mea, cea cu care mă cert prea des. Pentru că nu ştiu de multe ori cum să mă port. Pentru că nu ştiu de ce reacţionează aşa cum o face. Şi pentru că ea e încă prea mică să se explice. Pentru că uit prea des că ea nu e ca mine, că mintea ei e diferită de a mea, că e doar un copil şi nu un adult, că dacă greşeşte nu o face special şi în niciun caz pentru a-mi demonstra mie ceva.

Şi poate că de multe ori nici nu greşeşte, ci doar reacţionează altfel decât aş vrea eu, altfel decât sper eu, altfel decât aş fi făcut-o eu. Încerc să mă uit la ea ca la un omuleţ de sine stătător, fără nicio legătură cu mine. Un omuleţ cu propriile lui gânduri, cu propriile lui reacţii. Oare şi el e dezamparat în faţa mea? Oare şi el m-ar certa, dacă ar putea? Oare când va putea să o facă, peste vreo câţiva ani, o va face? Şi mai ales, când o va face, va avea dreptate? De fiecare dată când ne ciocnim una de cealaltă, de fiecare dată când mă trezesc ridicând tonul şi făcându-i morală, uneori poate prea mult, mă îngrozesc de faptul că mai e atât de puţin şi roata se va întoarce. Şi poate atunci, în adolescenţa ei, voi regăsi în replicile Anei, tonul meu de acum. Tonul unui om care uită că cel din faţa lui are dreptul să fie diferit.

Nu ştiu de ce am scris asta. Poate pentru că ieri, am avut o altă ceartă legată de ce cred eu că e important la şcoală şi poate pentru că ea a plâns. Poate pentru că mai sunt câteva zile şi va împlini opt ani. Poate pentru că de o lună de zile îi place de Luca. Sau poate pentru că am vrut să pot la un moment dat să-i spun uite, citeşte aici şi convinge-te singură că ştiu prin ce treci, dar nu ştiu cum să fac. Tot ce ştiu e că te iubesc pentru că eşti copilul meu şi că te plac pentru că eşti tu. Tu, cea repezită şi agitată şi optimistă şi plină de umor şi raţională şi supărăcioasă şi dezordonată şi curioasă. Tu, cea care semeni atât de bine cu taică-tu. Na, că am spus-o şi mă bucur că e aşa!