Anul ăsta am hotărât să o luăm cu noi. Și nu pentru că am crede că la opt ani e suficient de matură să se bucure de frumusețea Italiei și a Austriei (nu suntem atât de naivi), ci pentru că ne-am gândit că mai este așa de puțin timp până când ea nu va mai vrea să meargă cu "mami și tati" de mână, nici măcar dacă îi promitem că-i cumpărăm înghețată pantofi italienești. 

Așadar, sâmbătă ne suim în mașină și să plecăm domol către Veneția, urmând ca la întoarcere să ne oprim în Austria, la lacuri. Din start trebuie spus că pentru a nu ne întoarce cu frustrări imense, am decis să facem un traseu pe care noi l-am făcut deja acum vreo patru ani. Cu singura diferență că acum ne-am propus să facem totul cu mintea unui copil.

Disclaimer: acesta este un guest post scris de soț.

De-a lungul carierei mele profesionale am fost angajat, angajator și freelancer, în diverse combinații și în diverse domenii. Pentru că sunt o fire analitică, am căutat să identific trăsăturile esențiale necesare unui profesionist, indiferent dacă era vorba de relația mea cu un angajator, cu angajat sau cu un client. În timp, am identificat următoarele trei "porunci":

1. Să nu minți: dacă minți (și lumea află inevitabil dacă minți, mai devreme sau mai târziu) atunci orice spui oricând este luat cu un dram de sare. Or un profesionist este un om în care ai încredere, nu unul în privința căruia îți pui tot timpul întrebări.
2. Să comunici: indiferent care este rolul tău într-o relație de afaceri, dacă persoana cu care lucrezi nu știe ce urmează să faci (indiferent că e partener, angajat, angajator, client sau contractor) atunci te îndrepți aproape sigur către dezastru. Dacă stânga nu știe ce face dreapta atunci niciun plan coerent nu funcționează. Am avut ocazia să angajez studenți (băieți) cărora le spuneam în mod curent că, dacă li se întâmplă să-și petreacă noaptea la o petrecere, este preferabil să-mi scrie un SMS la trei dimineața anunțându-mă că s-au îmbătat și că nu vor veni la birou a doua zi decât să se trezească chiauni la zece dimineața și să mă anunțe că întârzie: preferam să aflu la prima oră că nu mă pot baza pe ei în ziua respectivă decât să aflu abia la zece că vor veni la amiază, iar pe urmă să văd la amiază că nu-s buni de nimic.
3. Să fii serios: asta e completarea pentru viitor a primei "porunci", care este legată în general de trecut. Să nu minți se aplică de cele mai multe ori (deși nu exclusiv) evenimentelor din trecut; să fii serios este aplicabil aproape exclusiv evenimentelor din viitor: dacă ai spus că vii la ora X, fă tot posibilul să vii la ora X; dacă ai spus că termini lucrarea până în ziua Z, fă tot posibilul să termini atunci. Esența acestei porunci este calitativă, pentru că definește cât de important este "fă tot posibilul". Și se dovedește că este extrem de important; dacă orice mică problemă personală are prioritate atunci nu vei ajunge aproape niciodată la timp, nu vei termina aproape niciodată la timp și toată lumea va observa asta.

Ordinea celor trei porunci este importantă. Este mai important să fii onest decât să comunici -- poți să comunici oricâte minciuni dorești, nu le va lua nimeni în serios. Iar a fi serios este mai puțin important decât a comunica onest: prefer un om mai puțin serios despre care știu exact ce face unui om în general serios, dar ale cărui acțiuni sunt imprevizibile.

Odată ce am definit aceste trei reguli mi-am dat seama că pot fi sintetizate într-o singură regulă foarte simetrică și elegantă:


După niște ani mi-am dat seama că regula asta este de fapt aplicabilă și pentru prieteni, și pentru rude, și pentru familie, și pentru oricine. Lăsând la o parte chestiunile de moralitate elementară (să nu furi, să nu ucizi, să nu înșeli electoratul sau pe clienții băncii ș.a.m.d.), asta este regula pe care încerc să i-o inculc și Anei. Pentru că, în opinia mea, asta este singura regulă care îl face pe un om, om (exceptând moralitatea, care nu face obiectul discuției de față).

Păi, m-am plimbat cu troleul. De la mine la mama acasă unde am rămas responsabilă cu udatul florilor și înapoi. Ce poți face într-o zi de sărbătoare în mijloacele de transport în comun? De exemplu, se poate socializa. Cu domnul burtos de pe scaunul din spate care în timp ce perorează cu nevasta din dotare, strânge febril spătarul scaunului din față (ăla pe care stătea subsemnata) și-l zgâlțâie cu nădejde, punctând cu niște bătăi din palme afirmațiile-i cretine. De ce cretine? Că așa e el, altfel de ce ar critica vehement concertele în aer liber din piațeta de la Universitate? De ce, dom'ne dragă, chiar nu vă plac? Adică serios, ce e așa de rău că seara se strânge lumea pe băncuțe și ascultă muzică clasică? Cuum? Nu e bună acustica?! Mă lași?! Cine vrea acustică se duce la Ateneu sau la Sala Radio, aici vii să te bucuri de o seară frumoasă și atât. Parcă văd ca dacă vedeați asta la Munchen, cădeați în extaz de cât de fantastici și civilizați sunt nemții, dar aici, la Universitate, vă stă acustica în gât.

Coboară domnul burtos și hop, urcă o pălugă la vreo 30 de ani care, de cum se închid ușile troleibuzului, se aruncă în genunchi și începe să ne povestească cum el are șase frați acasă, o mamă paralizată și un tată care...ghici ce a făcut? Exaaaact! S-a sinucis în urmă cu vreo zece ani! Știu, am încercat să fac și eu un calcul să văd cam cât de mic ar putea fi ultimul dintre frați și apoi să mă gândesc cam câți dintre cei șase rămași acasă au peste 20 de ani și rezultatul nu a fost deloc în favoarea pălugii. Sincer, nu înțeleg de ce nu poate spune pur și simplu : mi-e foame! Pe bune dacă nu i-aș da ceva. Dar imaginea unui domn de treizeci de ani fără probleme vizibile de sănătate care se bălăngăne la picioarele mele, recitând fel de fel de versuri cu sfinți, are tendința să mă lase rece. I-am spus-o și lui și să știți că nu a primit vestea prea bine. Adică a venit la mine și mi-a zis că nu e frumos să comentez. Iar tonul era asemănător cu cel al unui tip de la vânzări care a avut o zi mai proastă.

La întoarcere, am avut plăcerea să călătoresc cu alte două personaje pitorești. Primul: știrb, chel, la vreo 80 de ani și care răspândea în jur un miros, dar ce zic eu miros, o putoare de simțeai că te ia cu leșin. Ce nu înțeleg este de ce oamenii nu se mai spală după o anumită vârstă? Știu că unii sunt săraci, alții s-au ramolit, dar sunt atâția care par în regulă și tot put. Urât din partea lor!

După ce am scăpat de puturici (de fapt, m-am văzut nevoită să schimb troleul), am dat peste alt personaj: tot știrb, tot chel, dar la vreo șase luni, însoțit de o mămică exaltată. Nu de sentimente materne, ci de d-alea religioase. Am aflat astfel că faptul că noi ne-am născut în România și nu în Malaga sau Italia nu are legătură cu părinții noștri, ci cu Doamne-Doamne care a vrut ca noi să fim aici și să și rămânem aici, că dacă plecăm, ne-am lins pe bot de mântuire. În rest, deși femeia avea niște sandale rupte, iar copilul morfolea husa unui cărucior ultra jegos, am tras concluzia că nu o preocupă prea tare banii, deoarece ea stă toată ziua la slujbe. Acum nu-i mai place la Sf. Ioan că s-a aglomerat cam tare popa și s-a mutat undeva, mai spre Pantelimon, că cică e mai gol.

Și-n concluzie, dacă vă cheamă și Maria sau ceva derivat, să trăiți și să fiți sănătoși!

-- Mama, te-am sunat să-ţi spun că pe mine mă doare rău burtica.
-- ...și am vrut să vorbesc cu tine pentru că doar aşa mă simt şi eu mai bine! -- Ia copilul, du-te la o farmacie şi sună-mă de acolo!

Corect ar fi fost să mă duc să-mi cumpăr detergent și balsam de rufe. Și o sticlă de ulei. Să mă fi trezit pe la nouă, să-mi fi băut repede cafeaua și să fi plecat la Cora. Așa ar fi fost corect. Să-mi las timp suficient să ajung înapoi acasă, să calc restul de rufe din lighean, să spăl geamurile de la sufragerie și să vorbesc cu tipul de la dezinsecție ca să rezolvam naibii cu gândacii ce se încăpățânează să-și facă plimbări nocturne prin bucătăria noastră.

Apoi, ar fi fost bine să-i caut Anei niște tricouri curate în dulap să i le duc joi, la țară. Ar fi fost bine să-mi spăl și frigiderul și eventual congelatorul. Ar fi fost corect să iau o cârpă și să șterg praful de pe birou, ăla care îmi rămâne pe  degete.  Aș fi avut timp să le fac pe toate dacă m-aș fi organizat un pic mai bine.

Eu mă organizez bine în general. Chiar și atunci când trebuie să fiu la radio la patru după amiază. Mai ales atunci. În zile ca astea am toată casă la dispoziție să fac ce vreau cu ea. Dar azi am vrut să stau. Cu o ceașcă de cafea (apropo, s-a terminat și cafeaua), tolănită pe canapea, cu telecomanda în mână, oscilând între un film prost și romantic și o emisiune cu maimuțe. Azi am stat și am pierdut vremea.  Și mi-a plăcut. Cred că mai vreau.  Mai am cam o oră de pierdut în care aș avea totuși timp să spăl măcar frigiderul. Dă-l naibii, mă duc să văd ce mai fac maimuțele, că filmul prost s-a terminat cu bine.

Chiar așa, ce naiba se întâmplă? Adică de ce simt dintr-o dată că e altfel, că sunt altfel? Nu neapărat mai bună sau mai rea, mai nervoasă sau mai înțeleaptă, ci altfel. Parcă m-aș uita la mine din exterior și m-aș întreba tu cine dracului ești? Și nu vorbesc despre cele câteva fire albe (dintre care vreo două în sprâncene) și nici despre cele câteva riduri -- deși ar merita să vorbesc și despre ele --, ci despre ce se petrece în capul meu.

În capul meu încep să mă simt om mare. Din ce în ce mai mare. Și nu-mi place. Adică nu mă simt pregătită și nici nu vreau și în general, de ce trebuia să se întâmple acum? Era vorba de o criză la 40 de ani, adică teoretic aș mai fi avut doi ani. Având în vedere că eu continui să mă îmbrac în blugi, să ies la beri și să cânt cu Ana în mașină, mă gândeam că poate la mine o să vină abia spre 42, hai, 43. Și acum, la 38?

Știu că ați vrea sa vă descriu ce se întâmplă, adică ce mă supără de fapt, dar tocmai asta e problema. Nu știu. Știu doar că de câtva timp mă uit în oglindă și parcă nu sunt eu. Și atunci îmi vine să plâng. Și mă sperii. Și mi-e dor de mine. Și mă vreau înapoi.  Și parcă aș vrea să înșfac timpul și să-i spun "da' mai stai și tu locului!". Iar apoi mă gândesc că iată, au trecut 38 și eu n-am făcut mai nimic. Ăsta e momentul în care deja mă emoționez și întristez așa de tare că trebuie să mă ascund în baie să nu zică Ana că mama a luat-o cu capul. Dar în baie am oglinzi. Două, dintre care una pe tot peretele. Așa că mă opresc, mă uit la mine, vreau să-mi dau două palme, renunț din milă și continui să mă întreb: ce se întâmplă după 38? Dacă vreți să-mi răspundeți, aveți grijă ce spuneți că plâng ușor și mult.

Disclaimer: acesta este un guest post scris de soț.

Lewis Carroll (numele real: Charles Lutwidge Dodgson) este cunoscut de o lume întreagă pentru Alice în țara minunilor. Există o istorisire simpatică despre regina Victoria a Marii Britanii care a citit cu atât de mare plăcere Alice în țara minunilor încât a cerut să-i fie adusă următoarea carte publicată de același autor. I-au adus-o: se numea Un tratat elementar despre determinanți -- un tratat matematic. Povestioara este foarte probabil la fel de falsă pe cât este de perenă (Lewis Carroll a apucat să o dezmintă personal -- și încă vehement --, însă o veți regăsi și astăzi în fițuici de tot felul, tocmai pentru că este foarte nostimă).

Născut pe la jumătatea secolului al XIX-lea într-o familie extrem de conservatoare (mai tot arborele său genealogic este format din oameni de arme și/sau anglicani în robă) și cu un intelect remarcabil, Lewis Carroll a sfârșit prin a deveni (citez din Wikipedia) scriitor, matematician, logician, diacon anglican și fotograf. Not bad.

Pe lângă Alice în țara minunilor -- o parabolă superbă pentru trecerea unei fete de la copilărie la adolescență -- Lewis Carroll mai este cunoscut amatorilor de puzzle-uri și pentru tipul de mici probleme logice pe care l-a inventat. Rețeta este simplă: pornim de la niște premize absurde (care ele însele definesc o lume absurdă, dar coerentă din punct de vedere logic) și căutăm o concluzie logică. Absurditatea evidentă a premizelor are două scopuri psihologice: pe de o parte permite cititorului să elimine orice prejudecată în privința subiectului, iar pe de altă parte oferă o notă jucăușă unei probleme de logică, esențialmente aridă.

Pentru că astăzi o părăsim pe Ana la țară pentru câteva zile, m-am gândit să-i las o mică surpriză sub forma unei probleme inspirate de Lewis Carroll. Este un efort modest și este ușor de rezolvat, dar s-ar putea să-i amuze și pe copiii dumneavoastră, așa că îmi permit să v-o împărtășesc:

1. Toate albinele poartă bretele
2. Toți porcii sunt urâți
3. Cine are ventuze nu poate purta bretele
   
4. Nu există decât următoarele viețuitoare: albine, porci și fantuze
5. Doar urâții n-au ventuze

Cine-i frumos?

Pentru o introducere în puzzle-urile autentice ale lui Lewis Carroll vă recomand această pagină introductivă în limba engleză: Lewis Carroll Puzzles, o pagină a unui profesor de la facultatea de matematici a universității din Hawaii.

Înainte de a încheia trebuie să amintesc și faptul că absurdul din Alice în țara minunilor și din puzzle-urile sale de logică se regăsește și în cele două poeme pe care le-a compus, The Hunting of the Snark și Jabberwocky. Lewis Carroll: un logician pasionat de absurd.