- Mama, te jooooci cu miiiiineeeee?

-  Şi cam de-a ce ai vrea?
- Se spune doctor oftalmolog şi ortoped, zic şi aleg reped ca nu cumva să mă ţintuiască cu privirea aia de taciodatăcuexplicaţiiletaleenervante!Oftalmolog ! Gata, am ales!
-  Bineeee, acum tu vii şi ...stai jos acolo şi te prefaci că nu vezi bine. Hai, prefă-te odată!
Intru la ea în cameră cu o mână peste ochiul stâng.
-  Vai, doamnă, zice Ana din spatele unor ochelari imenşi luaţi dintr-o cutie cu Bazele ştiinţei despre Vulcani, aveţi o pată pe ochi! Trebuie să vă operăm.

De când coc eu subiectul ăsta? Să tot fie de vreo câţiva ani. Sincer, nu e nici din momentul în care a fost muşcată mama de maidanezul adoptat de cei de la blocul mătuşii-mii, nici de când era să fie muşcată Ana care, la trei ani, a vrut să-l mângâie pe dulăul de la blocul nostru, nici de când am fost obligată să fac un detur de vreo jumătate de oră pentru a ajunge la birou din motive de haită agresivă cu porniri teritoriale.

Problema o am de când am început să mă scol sistematic în fiecare noapte din cauza lătrăturilor. Practic, am senzaţia că nu voi mai putea dormi niciodată cât vreau eu şi că sunt condamnată la zgomot pentru tot restul vieţii mele. Vreţi să ştiţi cum tolerez decibelii din maşinile oprite sub geamurile mele la 2 noaptea, ca vreun individ să o mai pupe o dată pe piţi de somn uşor? Păi nu le tolerez -- de aceea chem poliţia. Dar cu patrupezii ăştia ce pot face?

Pentru voi, tații de fete, pentru voi, cei care vă uitați muți de uimire la dexteritatea cu care ajung odraslele voastre să-și îmblânzească pletele în cocuri, codițe, șuvițe, moațe și bucle, acum există o soluție. Watch and learn!

Știți clipele acelea în care vrei să-i arăți că da, contează, că și dacă trec luni în care nu vorbiți nimic nu s-a schimbat, că și dacă copiii cresc și voi îmbătrâniți continuă să vă lege niște unde fine și imperceptibile pentru cei din jur, țesute din milioane de amintiri care sunt acolo numai pentru voi, pentru ceea ce erați și pentru când o să obosiți?

Sigur, nimic nu mai e ca la început. Nici noi  nu mai avem 15 ani, nici Dave de la Depeche Mode nu mai e la fel de tânăr, nici la Paris nu se mai plătește cu franci, nici Costineștiul nu mai are "pizza de la săraci" (aia vândută lângă plajă pe un blat întărit și murdărit cu sos de roșii).  Dar atunci când vrei să nu mai fugi, să stai un pic pe loc și să-ți spui cu voce domoală, ca unui copil "hai, liniștește-te și respiră",  închizi ochii și mintea începe să caute un colț unde să rămână fără să facă nimic. Să stea așa, aninată de un gând bun care să te mângâie pe creștet și să te cheme la el.

Și gândul ăla mă duce într-o viață când aveam 15 ani și când Dave de la Depeche Mode era tânăr și la Paris se plătea în franci și la Costinești se mânca pizza de la săraci. Iar eu eram acolo, cu ele. Cu prietenele mele.

Dacă voi ați fi prietenele mele, ce v-ar plăcea să primiți de ziua voastră de la mine? Ziceți repede, că se apropie! Până vă gândiți voi, iată și un cântecel. Numai bun de scos batistele și de sunat prietenele.

Azi e o zi d-aia. D-aia în care nu ai mai nimic de spus şi-n care parcă-parcă ai vrea să te dai pe Net în căutarea unui subiecţel, unei ciozvârte de inspiraţie care să te ajute să stai cu capul drept în faţa stimabililor cititori. Canci! Nici tu idee, nici tu subiecţel, nici tu întâmplare demnă de menţionat, nici tu păţanie cu copilul ce ar merita povestită.

Spre deosebire de anul trecut, nici măcar şedinţa cu părinţii nu m-a mai mişcat în vreun fel. Adică a fost mult mai civilizat ca la începuturi: "bună ziua, bună ziua! Cât costă? Iaca atât! Uite banu’, săru’ mâna! Pa şi pusi!" Ştiu, am nişte anonimi care vor desface sticla de şampanie, fericiţi că m-am dat în sfârşit pe brazdă, în timp ce mulţi dintre voi vor primi noua mea atitudine ori cu îngrijorare, ori cu dezamăgire, ori cu indiferenţă, în funcţie de vârsta odraslelor proprii. Îmi pare rău, dar am cedat. Şi chiar îmi pare rău. Oricum, anul ăsta au ajuns să fie în clasă 32 de copii şi patru dintre ei trebuie să împartă dulăpioarele. Ana e printre ei.

De la pornisem însă? Ah da, începusem să vă spun că nu ştiu despre ce am putea vorbi astăzi. Păi atunci să nu mai vorbim, zic. Mai bine să muncim. Şi să punem şi nişte poze, că astea au succes întotdeauna. Soţuleeee, ajută-mă că io nu ştiu să mă descurc că aparatul ăla bun! În contrapartidă, am făcut o supă cu găluşti şi un pui la cuptor pe pat de cartofi şi ardei capia stropiţi cu ulei de măsline şi presaăraţi cu cimbru, o minune! Hai, pune poza şi du-te la masă!

Așadar, iaca poze din ultima vacanță:

Disclaimer: Acesta este un guest post scris de soț.

Acest post nu este scris pentru acelea dintre dumneavoastră care gătesc în familie; dimpotrivă, l-am scris pentru tăticii care vor să se distreze un pic în bucătărie cu copilul. (Evident, dacă soțul gătește în familie atunci schimbați rolurile.)

Eu sunt soțul tipic român: în afară de ouă, ceai și crenvurști^*, mai folosesc aragazul doar ca să sterilizez ace atunci când îmi mai intră vreo așchie în deget. Pe de altă parte, având o fetiță care-mi pică în mod automat în grijă exclusivă în fiecare după-amiază de week-end (Ioana doarme), am decis că ne putem amuza prostindu-ne împreună în bucătărie.


După ce am făcut gogoși împreună cu Ana (au ieșit bine, dar ne-au luat jumătate de zi), am văzut acum vreo lună, la o emisiune culinară (din lenea de a schimba postul), cât de ușor se fac brownies (versiunea americană a negreselor noastre). Prin urmare m-am apucat și am făcut o serie cât era Ana la țară. Au ieșit foarte bine, ceea ce a nemulțumit profund copilul: adică cum, fac prăjituri să mănânc doar eu cu Ioana?! Prin urmare duminică am făcut un lot împreună cu ea. Ceea ce m-a convins să vă împărtășesc rețeta au fost următoarele motive:

1. Sunt foarte ușor de făcut, indiferent cât de (ne-)experimentat(ă) sunteți în bucătărie;
2. Este foarte ușor să implicați copilul în aproape toți pașii;
3. Ies atât de bune încât bona mi-a cerut rețeta. Adică te rog frumos!

În cuvintele regretatului Gusteau, "anyone can cook". Prin urmare am ales să scriu rețeta pentru începători absoluți (ca mine); cu alte cuvinte, pe înțelesul unui inginer. Eu m-am inspirat în principal după rețeta de brownies de la Teo's Kitchen, dar am făcut câteva mici modificări -- am făcut un pic de cercetare în prealabil și am comparat diverse rețete și metode; rețeta pe care v-o prezint combină mai multe rețete, dar se inspiră în principal după cea de la Teo.

Prima iterație (am copt-o cam tare, știu)

- Nu vreau! Vreau să rămân mică, să am cinci ani și să merg la grădiniță!
- Și să rămâi proastă?
-Da! Că ai zis că tu mă vei iubi oricum!

Credeți-mă, am încercat oricum: și cu viitoarele petreceri cu colegii, cu excursia tradițională de la începutul anului, cu blondul din banca a doua, cu alergătura din pauză. Tot tristă e.
- Dar ce are școala asta de nu-ți place de ea?
- Mă torturează.

Credeți-mă, am încercat oricum: că se va face mai deșteaptă, mai cultă și mai independentă, că va citi din ce în ce mai mult, că vom putea discuta în curând despre fel de fel de lucruri, că poate blondul o să o placă și el, că poate ies în oraș cu B. cât e ea în excursie. Tot tristă sunt. Și tot torturată mă simt. Și voi?

- Mama, la ce oră mi-ai făcut programarea la coafor?
Mă uit la ea și-mi vine să râd. Mă uit la mine și-mi vine să plâng. I-am cedat locul pe scaunul Ninei, să o facă pe ea frumoasă, că deh, se vede iar cu blondul din banca a doua.

O oră mai târziu, stă pe aleea din parc și se uită descumpănită pe jos. Caută ceva cu buza tremurândă.
- Mi-am pierdut colierul, ăla de la mare pe care l-am luat din banii mei!
O mângâi pe cap. O înțeleg. O duc acasă tristă, dar tunsă frumos.

Pe seară stă și moșmondește la o tabletă de împrumut.
- Ce faci acolo?
Se uită la mine și cu un ton preocupat îmi aruncă peste umăr:
- Nimic. Îți citesc blogul.
- Nu știu dacă vreau să faci asta. Nu încă!
 Ridică o privire mirată.
- Hai, lasă, mă uit doar la poze.
Răsuflu.
- Mamaaaa, vezi că ai mâncat o literă în postarea despre vacanță! 

Opt ani jumătate. Presimt vremuri interesante.

Şi chiar nu e. În timp ce stă pe capră, cu pălăria neagră de fetru dată pe spate, îmbrăcat în cămaşă albă şi proaspăt bărbierit, nea Ghiţă, birjarul, ne povesteşte că aici, la ei, în Mărginime, oamenii îşi lasă caii liberi pe păşune -- uneori caii stau singuri pe pășune cu lunile!

-- Și nu vă e frică de hoți?

-- Nu-i fură nimeni, doamnă, că la noi lumea se teme de păcate. Nu care cumva să pice răul lor pe capul copiilor.

La plimbare cu trăsura lui Ghiță

Şi-n timp ce zice asta aruncă un ochi către Georgiana, o zgâtie de copilă ce-şi dispută hăţurile cu Ana mea. Cu Bujor al ei tropăind vesel pe lângă ea, iapa Doina scoate aburi pe nări în timp ce trage la trăsură pe drumul ce duce din Gura Râului către baraj. Un drum de ţară şerpuind molcom printre case înainte să despice pădurea în două şi să ne lase ameţiţi de mirosul de brad şi răşină.

Teoretic, cu copilul poţi pleca oricând prin lume. Când e mic, e de ajuns o manduca, apoi când mai creşte puţin, un cărucior pliant vârât în portbagaj ar trebui să-l ajute pe cel mic să poată dormi liniştit în timp ce voi, ăştia mari, vă trambalaţi prin muzee şi pe la terase. Lucrurile riscă să se complice pe la doi, trei ani dar, şi atunci, soluţii există. Iar dacă sunteţi genul de părinţi relaxaţi care le daţi celor mici îngheţată şi-i lăsaţi să se tăvălească pe jos, deja nu aveţi de ce să vă faceţi griji. Şi totuşi, după vacanţa de-am avut-o de curând, nu recomand să plecaţi prin lume doar voi doi şi un copil mic. Şi nu pentru că riscă să se plictisească, că ajunge să urle în scaunul de maşină sau să se dea cu fundul de pământ de oboseală, ci pentru că dacă voi păţiţi ceva, copilul mic va fi incapabil să se descurce singur chiar şi-ntr-o cameră de hotel, cu mâncarea pe masă şi apa la îndemână.

Eram în Italia de vreo două  zile când am hotărât să lăsăm pe altă dată vizita la Verona şi să mergem la o stână, în vârf de munte, să ne bucurăm de aer, animale şi brânză proaspătă. După ce am deambulat de nebuni pe dealuri şi pe văi, am găsit într-un târziu (adicătelea pe la orele 16h) un loc superb: o căsuţă de păstori, la vreo mie şase sute şi ceva de metri altitudine, pe un platou înconjurat de brazi, legănat doar de sunete de talangă ale văcuţelor. Până aici, totul bine şi frumos.

Am atâtea să vă povestesc că nici nu ştiu de unde să încep. Hai să încep prin a vă spune de ce ne-am gândit că la opt ani un copil este capabil să se bucure de o călătorie de peste 3.000 de kilometri, cu maşina, cu schimbat camere de hotel, cu trambalat bagaje, cu mâncat prin benzinării, cu dormit cu capul la mine în poală, cu o sumedenie de nu se poate şi de mai avem şi mai încolo.

Pozând prin Austria

Nu sunt atât de naivă să spun că atunci când am ales nordul Italiei şi regiunea lacurilor din Austria am făcut-o întru culturalizarea precoce a infantei. Să fim serioşi: la opt ani unui copil i se fâlfâie de clădiri, monumente, statui şi alte chestii de oameni mari. Ceea ce va ţine minte însă cu siguranţă va fi aventura în care a fost cu mama şi cu tata. Aventura asta are ceva nepreţuit, este pur şi simplu magic pentru un copil să afle că în două zile el va pleca cu mami şi tati prin lume, va schimba hoteluri şi ţări, va ajunge până în laguna veneţiană, la mare, ca apoi să se ducă până în străfundurile pământului, în cea mai veche mină de sare din Europa şi de acolo, prin Ungaria, înapoi acasă, dar nu la Bucureşti ci în Mărginimea Sibiului unde, apropo, este spectaculos de frumos şi de civilizat (voi reveni cu amănunte, chiar e de povestit).

- Chiar așa a zis tata?
- Chiar așa.
- Și tu ai fost de acord?
- Păi, am fost. Ți-am spus și de ce.
- Mai spune-mi o dată povestea, mama, mai spune-mi-o o dată.
Mă gândesc că acum aș avea atâtea de povestit după două săptămâni de călătorit cu copilul prin Europa, dar mă uit la ea și mă gândesc că ăsta ar putea fi cadoul meu de ziua ei. Mai ales că de ziua ei am făcut prostia să o programez la dentist să-i scoată un dinte.

- Pe vremea când tu nu erai pe lume decât în mintea noastră, tata a spus că dacă ar fi să avem o fetiță ar dori să o cheme Ana.
- De ce?
- Că e atât de simplu încât nu-i trebuie nimic în plus ca să fie frumos.
- Și apoi?
- Apoi ne-am hotărât să ne căsătorim și culmea, am ales ziua cununiei exact pe 9 septembrie, fără să știm că atunci e Sf. Ana.
- Și atunci ai început și tu să crezi că Ana e un nume bun pentru mine?
- Îhî. Dar mai mult decât atât, tu ai ajuns să-ți alegi numele singură.
- Cum așa?
- Păi, ai apărut la mine în burtă de o Sf. Ana. Și atunci totul a fost foarte clar și uite așa ai devenit o Ană.
- Și o Ilinca.
- Da, dar aici e o altă poveste.
- Tot tata a vrut?
- Nu, aici eu am vrut. Mi-a plăcut numele.
- De ce?
- Are ceva special.
- Ca mine?
- Ca tine.
- Dar azi sunt Ana și e ziua mea.
- Așa e, puiule. Să ne trăiești, Ană dragă și la mulți ani.
- Mama? La mulți ani și vouă! Știi tu, pentru cei treisprezece ani de căsătorie. Să ne trăim cu toții!

... și au trăit cu toții fericiți...

Disclaimer: acesta este un guest post scris de soț.

Ultima noapte de vacanță, prima noapte de muncă (mutatis mutandis). Este trecut de miezul nopții și sunt într-o pensiune de pe lângă Sibiu cu ultima bere de vacanță în față; fetele dorm alături, iar "mâine" plecăm cu adevărat către casă, școală, dentiști, muncă și rutină. Ioana abia așteaptă să-și deșarte tolba de povești și nu vreau să-i stric plăcerea, așa că nu vă povestesc nimic (sâc!).

Vă spun totuși una scurtă de actualitate, cu speranța că va fi observată de cineva din presa mare: în urma scandalului cu câinii vagabonzi, am aflat din sat că acum îi iau cu camionul din oraș și-i deșartă la marginea drumului prin comune -- à la roumaine.