- Chiar așa a zis tata?
- Chiar așa.
- Și tu ai fost de acord?
- Păi, am fost. Ți-am spus și de ce.
- Mai spune-mi o dată povestea, mama, mai spune-mi-o o dată.
Mă gândesc că acum aș avea atâtea de povestit după două săptămâni de călătorit cu copilul prin Europa, dar mă uit la ea și mă gândesc că ăsta ar putea fi cadoul meu de ziua ei. Mai ales că de ziua ei am făcut prostia să o programez la dentist să-i scoată un dinte.

- Pe vremea când tu nu erai pe lume decât în mintea noastră, tata a spus că dacă ar fi să avem o fetiță ar dori să o cheme Ana.
- De ce?
- Că e atât de simplu încât nu-i trebuie nimic în plus ca să fie frumos.
- Și apoi?
- Apoi ne-am hotărât să ne căsătorim și culmea, am ales ziua cununiei exact pe 9 septembrie, fără să știm că atunci e Sf. Ana.
- Și atunci ai început și tu să crezi că Ana e un nume bun pentru mine?
- Îhî. Dar mai mult decât atât, tu ai ajuns să-ți alegi numele singură.
- Cum așa?
- Păi, ai apărut la mine în burtă de o Sf. Ana. Și atunci totul a fost foarte clar și uite așa ai devenit o Ană.
- Și o Ilinca.
- Da, dar aici e o altă poveste.
- Tot tata a vrut?
- Nu, aici eu am vrut. Mi-a plăcut numele.
- De ce?
- Are ceva special.
- Ca mine?
- Ca tine.
- Dar azi sunt Ana și e ziua mea.
- Așa e, puiule. Să ne trăiești, Ană dragă și la mulți ani.
- Mama? La mulți ani și vouă! Știi tu, pentru cei treisprezece ani de căsătorie. Să ne trăim cu toții!

... și au trăit cu toții fericiți...