Teoretic, cu copilul poţi pleca oricând prin lume. Când e mic, e de ajuns o manduca, apoi când mai creşte puţin, un cărucior pliant vârât în portbagaj ar trebui să-l ajute pe cel mic să poată dormi liniştit în timp ce voi, ăştia mari, vă trambalaţi prin muzee şi pe la terase. Lucrurile riscă să se complice pe la doi, trei ani dar, şi atunci, soluţii există. Iar dacă sunteţi genul de părinţi relaxaţi care le daţi celor mici îngheţată şi-i lăsaţi să se tăvălească pe jos, deja nu aveţi de ce să vă faceţi griji. Şi totuşi, după vacanţa de-am avut-o de curând, nu recomand să plecaţi prin lume doar voi doi şi un copil mic. Şi nu pentru că riscă să se plictisească, că ajunge să urle în scaunul de maşină sau să se dea cu fundul de pământ de oboseală, ci pentru că dacă voi păţiţi ceva, copilul mic va fi incapabil să se descurce singur chiar şi-ntr-o cameră de hotel, cu mâncarea pe masă şi apa la îndemână.

Eram în Italia de vreo două  zile când am hotărât să lăsăm pe altă dată vizita la Verona şi să mergem la o stână, în vârf de munte, să ne bucurăm de aer, animale şi brânză proaspătă. După ce am deambulat de nebuni pe dealuri şi pe văi, am găsit într-un târziu (adicătelea pe la orele 16h) un loc superb: o căsuţă de păstori, la vreo mie şase sute şi ceva de metri altitudine, pe un platou înconjurat de brazi, legănat doar de sunete de talangă ale văcuţelor. Până aici, totul bine şi frumos.

Am poposit pe capul oamenilor ălora şi am hotărât să mâncăm la ei ce ne-or pune în faţă. Trebuie să precizez că experienţa asta era a doua de genul ăsta şi că prima dată totul a fost absolut superb. Două ore mai târziu, cu burta plină de mămăligă, brânză friptă pe plită, caşcaval şi nişte salam, ajungeam fericiţi la hotel unde doream să moţăim un pic înainte de ieşirea de seară. La început, a fost o uşoară jenă în burtă. Şi-n a mea şi-n a lui B. Apoi, s-a lăsat cu vomă. Doar la mine; B. suferea şi rezista. Apoi a început o cufureală dublată de febră. Apoi, iar vomă. Şi iar. Şi iar. Şi tot aşa până spre două dimineaţa. În timpul ăsta, B. avea dureri din ce în ce mai mari, frisoane şi greaţă. Norocul nostru a fost că Ana a scăpat ca prin minune. Realmente, am fi ajuns cu ea la spital dacă ar fi trebuit să treacă prin ce am trecut noi. De altfel, doar faptul că eram cu ea singuri ne-a făcut să amânăm momentul chemării unei salvări, sperând că până la urmă organismul nu o să mai aibă ce să scoată şi ne vom linişti. Şi din fericire aşa a şi fost.


Ce naiba ne-am fi făcut însă dacă Ana nu ar fi avut opt ani ci, să zicem, patru? Cum aş fi putut eu să-i spun la patru ani să-şi ia singură ceva de mâncare din frigider (noroc că aveam o mini bucătărie în cameră) sau să-i explic că nu ne e bine şi deci o să încercăm să ne culcăm, timp în care ea să citească din cărticica de acasă sau să se uite la niscaiva desene în ialiană? Nu mai spun că un copil mai mic ar fi fost înspăimântat să-şi vadă ambii părinţi gemând, scoţând fel de fel de sunete oribile în baie, oftând, transpirând, întrebându-se dacă sunt la îndemână asigurările de sănătate (obligatoriu ne facem de fiecare dată când plecăm). În plus, săraca Ana chiar a încercat să aibă grijă de noi, să ne aducă şerveţele, să ne dea apă şi mai ales să nu ne bată la cap.

Recunosc că experienţa asta m-a cam speriat şi sinceră să fiu nu ştiu dacă aş avea curajul să plec într-o destinaţie complet exotică cu copilul după mine. Sigur, ghinioane puteţi avea oriunde şi oricând, dar e bine să ştiţi că în caz de Doamne-fereşte, puteţi să-i explicaţi copilului ce se întâmplă şi vă puteţi baza pe înţelegerea lui.

Cât despre indigestie, poate că nu am fi trecut prin ce am trecut dacă am fi ascultat-o pe Ana când a spus: eu nu mănânc salam d-ăsta că nu-mi place ce gust are!