Știți clipele acelea în care vrei să-i arăți că da, contează, că și dacă trec luni în care nu vorbiți nimic nu s-a schimbat, că și dacă copiii cresc și voi îmbătrâniți continuă să vă lege niște unde fine și imperceptibile pentru cei din jur, țesute din milioane de amintiri care sunt acolo numai pentru voi, pentru ceea ce erați și pentru când o să obosiți?

Sigur, nimic nu mai e ca la început. Nici noi  nu mai avem 15 ani, nici Dave de la Depeche Mode nu mai e la fel de tânăr, nici la Paris nu se mai plătește cu franci, nici Costineștiul nu mai are "pizza de la săraci" (aia vândută lângă plajă pe un blat întărit și murdărit cu sos de roșii).  Dar atunci când vrei să nu mai fugi, să stai un pic pe loc și să-ți spui cu voce domoală, ca unui copil "hai, liniștește-te și respiră",  închizi ochii și mintea începe să caute un colț unde să rămână fără să facă nimic. Să stea așa, aninată de un gând bun care să te mângâie pe creștet și să te cheme la el.

Și gândul ăla mă duce într-o viață când aveam 15 ani și când Dave de la Depeche Mode era tânăr și la Paris se plătea în franci și la Costinești se mânca pizza de la săraci. Iar eu eram acolo, cu ele. Cu prietenele mele.

Dacă voi ați fi prietenele mele, ce v-ar plăcea să primiți de ziua voastră de la mine? Ziceți repede, că se apropie! Până vă gândiți voi, iată și un cântecel. Numai bun de scos batistele și de sunat prietenele.