- Nu vreau să pleci de acasă. E sâmbătă. Weekend-ul trecut ai fost la birou, acum pleci. Nu te las!
- Vino cu mine. E posibil să te plictisești, dar dacă asta vrei, se poate!
Și asta a vrut. Iată-ne așadar pe amândouă la conferință. Înainte să intru în detalii, haideți să vă spun și de ce îi place Anei atât de mult să vină cu mine în locuri altele decât în parc, la joacă. Pentru că, pentru o școlăriță,  momentele ieșirilor în oraș care nu implică alergat, cocoțat, mers pe role sau trotinetă, sunt cele în care poate să poarte rochițe. Iar la noi sunt cam rare, de obicei ne fugărim prin natură, în blugi.

Despre conferință ar fi destul de multe de povestit. Încep prin a vă spune că noi nu am fost decât la cea de-a doua parte în care s-a vorbit despre creșterea fetelor. Au fost momente în care chiar mi-ar fi plăcut să stea și Ana pe lângă mine ca s-o întreb mai apoi "tu ce zici, mamă?", dar ea și-a găsit de joacă (și bine a făcut) și mai ales a zărit niște tăvi cu pateuri în care s-a proptit preț de vreo jumătate de oră.

O să încep prin a vă spune ce nu știam defel: că 10% din fetițele de șapte ani încep să aibă semne vizibile de pubertate. Că numărul adolescentelor care au mai mulți parteneri sexuali înainte de vârsta de 17 ani s-a triplat în ultimii șase ani și, surpriză, că 60% din familiile din România sunt monoparentale sau divorțate. O să vă spun și ce știam sau intuiam: că pubertatea precoce este provocată, prin altele, de alimentația bogată în hormoni, că fetele sunt supuse încă de mici unor presiuni exterioare care bat moneda pe aspect (a se vedea reclamele la farduri, revistele cu surprize constând în brățărici, inelușe sau chiar oferta de haine din magazine - toate roz, cu paiete și volane care le face de multe ori să arate ca niște târfulițe) și că într-adevăr, coafura Uraniei Cremene este impecabilă.

Și ajungem și la partea interesantă. Ce am aflat nou. Căci am aflat. Stați așa, nu am spus încă dacă sunt și de acord. S-a vorbit foarte mult despre stima de sine de care avem cu toții nevoie ca să ajungem niște adulți independenți și pe picioarele noastre. Fac o paranteză: în adolescență, am avut un iubit al cărui văr era toxicoman.  Și când am întrebat cum a ajuns așa, mi s-a răspuns că "nu se simțea niciodată bine în pielea lui". Un răspuns care mi-a dat de gândit, pentru că exact momentele în care ajungem să avem probleme cu noi înșine sunt cele care ne fac foarte vulnerabili și dependenți de opinia celorlalți. Și atunci, dacă avem ghinionul să picăm într-un anturaj dubios, riscăm să o apucăm pe căi greșite. (Apropo de droguri, e bine să aveți în bibliotecă Jurnalul Mayei a Isabelei Allende. E o ficțiune frumoasă și bine scrisă care, citită la vreo 15-16 ani, are șansa, cred, să-i pună întrebări serioase unei adolescente rebele care nu va vrea decât să vă facă în ciudă.)

Cu stima de sine lucrurile nu sunt extrem de simple. De ce? Ca și părinți tindem să ne lăudăm copiii, sperând să le creștem astfel încrederea în ei. Problema este că, în acele momente, copilul riscă să devină dependent de feedback-ul celor din jur, fără să capete în timp abilități pentru a se autoanaliza. E interesant punctul acesta de vedere. Eu am fost un copil lăudat și încurajat permanent de familie. Mai mult, am fost extrem de conștientă de capacitățile mele intelectuale și de aici, supusă fără voia alor mei, unor presiuni competiționale (iar școala a lucrat mult în direcția asta -- și încă o mai face din păcate). Concluzia? Am devenit un adult care simte nevoia să aibă aprobarea celor din jur pentru acțiunile lui și care urăște competiția. Nu știu să lucrez în echipă, fiindcă am senzația că odată ajunsă în compania altora, scopul este să mă lupt cu ei ca să-mi demonstrez competențele.  Lucrez la asta.

Și totuși, copilul are nevoie de încurajări. Dar le puteți face pur și simplu corect. Să fim serioși, cât de frumos poate să fie un desen făcut de un țânc de patru ani? Dar nici nu poți să-i spui "ia mai lasă-mă cu porcăria asta a ta", corect? O idee ar fi să comentezi pur și simplu ce ți-a plăcut (uite ce căsuță interesantă sau vai, ce floare mare și colorată ai făcut), fără să te extaziezi în fața întregii familii ca pe holurile de la Luvru.  La fel de bine, evitați critica de tip constructiv ("e bună compunerea ta, dar ..."). Adevărul este că dacă vă gândiți la copilăria voastră, aduceți-vă aminte cât de enervant era genul ăsta de frază, în care "dar-ul" ăla ștergea practic totul și, mai mult, făcea loc de obicei unei tirade despre "cum ar fi trebuit să faci" și cum "nu te-ai străduit" și cum nu știu cine ar fi făcut mai mult, bla-bla-bla. Mai bine ar fi să discutați cu cel mic despre cum ar fi putut face el mai bine dacă, să zicem, ar fi fost mai puțin grăbit sau mai puțin obosit. Credeți-mă, merge! Am testat eu metoda la temele Anei la română și în sfârșit s-a lăsat fără plânsete și proteste, ba chiar și-a refăcut tema ca să iasă mai bine.

Bun. Mai aveți răbdare să mai citiți? Că eu mai am de povestit. O să începem să vorbim despre sex. Dar nu încă. Deocamdată o să vă spun că specialiștii consideră că, fără să vrem, noi, părinții de fete, avem tendința să batem prea mult moneda pe fizicul copilelor noastre. Cică și simpla frază "vai, ce frumoasă ești!" ar putea deveni nocivă, dacă o repetăm prea des. Ar trebui să punem mai mult accent pe ce e în mintea lor, decât pe aspectul exterior.  Eeei, aici am o problemă. Eu cred că o fată are nevoie să audă că este frumoasă. Și cred că are nevoie să o audă în familie. Mai ales acolo. De ce? Pentru că altfel îi va crește exact stima aia de sine de care vorbeam. Pentru că femeile se doresc a fi frumoase și vor face tot ce pot pentru a se simți așa. Iar cineva care nu a auzit asta din familie va avea, zic eu, tendința să compenseze și să încerce să obțină frumusețea aia cu machiaje, operații, cure de slăbire sau altele. Am avut prietene care s-au aruncat în brațele primului venit doar pentru că ăla le-a spus "vai, ce frumoasă ești!".  Să nu spuneți "vai, ce proaste!". Adolescenții sunt fraieri, pentru că sunt influențabili și vulnerabili și-și doresc cu disperare să se facă plăcuți, iubiți și acceptați. Și atunci fac prostii. Cum ar fi sex înainte să-și dorească asta cu adevărat. Personal, cred că aici este unul din momentele cheie din viața unui om, când se vede cât de sigur se simte pe el și cât de bine îi e în pielea lui. Și asta s-ar traduce prin a avea curajul să spui ce-ți dorești, indiferent de consecințe. Cu alte cuvinte "măi băiete, eu nu am chef să mă culc cu tine chiar dacă îmi dai papucii!". Cum obții ca părinte o astfel de atitudine? Simplu (mă rog, nu e prea simplu): ajutându-l de mic să aibă un punct de vedere,  încurajându-l să aleagă, încetând să faceți presiuni și să puneți etichete. Gândiți-vă că, spre deosebire de noi, copiii noștri vor avea acces la 'jde mii de informații, situri porno, filme deocheate și riscul ca ei să creadă că așa este și în the real life e destul de mare. În plus, fetele au tendința să confunde des interesul sexual al partenerului cu afecțiunea. Sincer, eu în momentul în care la conferință se dezbătea aprig subiectul, încercam să-mi aduc aminte cum naiba a făcut mama cu mine că a reușit atât de bine să-mi ofere o super siguranță de sine în relațiile cu băieții. Uitându-mă în urmă, pot spune cu mâna pe inimă că nu am avut probleme, traume, nu am făcut decât ce-am vrut când am vrut și cu cine am vrut, nu m-am lăsat manipulată sau constrânsă de nimeni. Și-n plus, am știut, zic eu, să aleg și să nu mă grăbesc, profitând din plin de tot ceea ce-ți poate oferi o relație cu un bărbat. Deci, sorry Urania, dar eu o să o întreb pe mama!

S-a discutat și despre tații de fete. Nu stau acum să vă povestesc despre cât sunt de importanți și cât de bine este să se implice, ci despre faptul că e bine să facă cu fetele și lucruri pe care le-ar face cu băieții: să joace fotbal, să facă escalade sau să se dea cu bicicletele. Astfel vor crește niște fete ce vor ști să se poziționeze pe picior de egalitate cu viitorii lor parteneri. Și încă ceva: când o să o vedeți pe fiica voastră dată prima dată cu rimel și ruj, nu-i spuneți "ce faci măi, te crezi la circ?". Fetele au nevoie de confirmarea tatălui în adolescență. Și au nevoie să vadă în familie un cuplu unde cei doi parteneri sunt egali.

La sfârșit, căci da, am ajuns și aici, două cuvinte despre moderatoare. De ce? Pentru că m-a izbit diferența dintre cele două persoane și modalități lor de interacțiune cu publicul.  Aveam pe de o parte o româncă frumoasă, tânără, înaltă, cu picioare lungi și coafură impecabilă, pe de alta, o americancă ajunsă bunică, care gesticula și zâmbea tot timpul. Amândouă spuneau lucruri interesante și pertinente. Dar ceea ce îmi place la vestici este că încearcă să plaseze mesajele sub o notă încurajatoare pentru public, de genul "hai să vedem cum facem să iasă bine, chiar dacă nu suntem perfect de acord". Ca un amănunt, m-a surprins plăcut faptul că Jody Pawel a fost singura care s-a gândit la sfârșitul unei conferință de zece ore să le mulțumească celor două traducătoare.

Dacă credeți că vreți să știți mai multe amănunte despre conferință, aruncați un ochi la Bogdana sau la Anca.