Ne-am pupat prima dată fix acum... aaah, șaptesprezece ani?! Mda, sună un pic a clișeu, dar așa a fost să fie. Ne-am cunoscut de ziua lui și am rămas împreună de St. Valentine. Noi nu suntem genul romantico-languros. Nu ne oferim inimioare, nu cinăm la lumina lumânărilor, nu ne împrăștiem petale de trandafiri prin pat, nu ne tragem disperați sub vâsc și nu umblăm haotici prin magazine în căutarea cadoului perfect. Dar ne iubim și mai ales râdem. Uneori cu lacrimi, de multe ori închiși în bucătărie să nu trezim copila cu hohotele noastre. De St. Valentine nu ne prea pasă. Poate că-n primul an ne-om fi pupat mai cu foc, dar apoi am renunțat să mai numărăm anii și aniversările. Doar de pupat, ne-am tot pupat.

Dar iată, la șaptesprezece ani de la prima noastră întâlnire  ce s-a lăsat cu săruturi, am primit asta:

Și o invitație: "dragă mamă și tată, dacă vreți, puteți să aveți o cină romantică. În bucătărie. Eu mă închid la mine în cameră".

Și apoi, un plic. Verde, cu inimioare. Făcut de ea.  Și pe el scria așa: "aici sunt cei 37 de lei ai mei, vreau să fie ai voștri".

Și ne-am dus în bucătărie și am rămas așa, pe tăcute, fericiți că ea doarme acolo și că nu putem să mergem la nicio cină romantică. Și nici nu am închis ușa. Ce dacă o trezim cu râsetele noastre? Lasă să știe cât suntem de fericiți.