A cântat o jumătate de oră pe ceas. Şi nu oriunde, ci în mijlocul parcului, cocoţată pe un focă de jucărie, din aia de se bălăngăne în toate părţile. Şi nu oricum, ci în rime. La un moment dat aveam senzaţia că s-a stricat şi va rămâne aşa pe veci, ca lovită de o boală a poeţilor dispăruți. Epuizată de efortul intelectual şi răguşită de vocalize, s-a uitat pierdută în jur şi a decis să plecăm.

Am luat-o de mână şi cum o târam aşa, pe înserat, spre ieşirea din parc, m-a pus naiba să o întreb ce ar vrea să facem ca să ne umplem seara de vineri.

Cu câteva ore mai devreme, aşezată cuminte pe fotoliul roşu de la ea din cameră, ascultase pentru a nu ştiu câta oară o tiradă maternă despre felul ei repezit de a vorbi din care nu se înţelege nimic. Lăsând la o parte că marea majoritate a cuvintelor n-au r-uri, că s-urile sunt spuse cu limba între dinţi, nici măcar silabele nu sunt în număr complet, că, deh, domnişoara se grăbeşte ca nu care cumva să mai apuce cineva să zică ceva. Aşa că rezultă un discurs spus pe repede înainte din care auditoriul iese aiurit şi obosit de efortul de a pricepe ceva. Oricum, odată înţeles, mesajul se dovedeşte de cele mai multe ori inteligent, plin de savoare şi chiar amuzant.

- Bine dragă, Pizza Hut să fie atunci! am zis, trăgând cu coada ochiului să nu pierd nimic din privirea uimită a infantei.

- Vorbeşti serioooos? Chiar mă duci?

Şi uite aşa, vineri, la opt seara, de St. Valentine, noi două şi jumătate de capitală îndrăgostită stăteam la uşa pizzeriei din Romană, aşteptând să se elibereze o masă.

Noroc că fie-mea e Geamăn şi deci, nici ea nu ştie ce vrea. Şi chiar şi când vrea, parcă nu vrea aşa de tare.

Am plecat aşadar la cofetărie. Tot în Romană. Ne-am instalat comod, ea în faţă cu un măr în foitaj, eu cu o chestie dubioasă acoperită cu felii de kiwi. După jumătate de oră în care nu a încetat să se minuneze că ce mamă mai am şi io care mă duce în oraş fără să trebuiască să cad în genunchi, am purces spre casă pe drumul cel lung. Adică pe jos până la Universitate.

Iată-ne așadar vineri seară, pe la nouă, răscolind, citind, răsfoind cu disperare tot ce ne cădeau în mână în mansarda de la Cărtureşti Verona. Frumoasă marfă, n-am ce zice -- şi cam scumpă! Dar, deh, întru culturalizarea odraslei, am luat o cărticică cu de ce-uri. Multe, 365 în total, câte unul pentru fiecare zi. Răspunsurile însă cam pe repede înainte, dar suficiente cât să-şi facă o idee.

Pe la nouă și jumătate, în sfârşit ne urnim spre casă. Drumul, destul de lung, ceea ce ne-a permis să începem o discuţie filozofică despre Ştefan cel Mare. Poate nu ştiaţi, dar şi copiii din ziua de astăzi continuă să studieze la limba română preafrumoasele texte de pe vremea noastră de genul Stejarul din Borzeşti sau Muma lui Ştefan cel Mare. Şi bineînţeles că, exact ca şi pe vremea noastră, habar nu au care era faza cu mănăstirile ridicate de voievozi sau cu turcii ăia de tot voiau să dea năvală. Noroc că troleibuzele, exact ca şi pe vremea noastră, vin greu, aşa că am avut timp să mă lansez într-o preafrumoasă poveste despre cum trebuiau unşi preoţii de către voievozi, ce bani şi ce rol avea Biserica şi acum şi pe vremea lui Ştefan cel Mare şi cum eram noi şi acum şi atunci o graniţă către Europa.

Și acum încheierea (fără prea mare legătură cu subiectul): de St. Valentine copilul a dormit dus şi fericit, cu gândul mai degrabă la mărul în foitaj decât la lecţia mea de istorie, iar soţul mi-a adus un ditamai buchetul de flori. Cam aşa: