marți, 25 februarie 2014

Parenting din cărți

Când Ana avea vreun an, am descoperit într-o după-amiază de vară o pată alba pe umărul ei stâng. La început am crezut că a prins-o soarele aiurea și că locul acela o fi fost ferit de breteaua de la tricou și d-aia nu se bronzase. Apoi, am văzut ca pata nu trece. Dimpotrivă, pielea se bronza frumos doar de jur împrejur. M-am gândit la vitiligo. Am citit despre asta. M-am speriat. Dar nu era. Am dat pata cu multe creme. Nu trecea. Cel mai greu mi-a fost să accept că Ana putea să nu mai fie perfectă, așa cum o știam eu. Pata există și-n ziua de astăzi. Și va rămâne. Se vede la plajă, se vede când restul pielii se bronzează. E mare, dar nu doare și nu pune probleme. E un nev acromic, un fel de pată depigmentată. Mi-au trebuit multe luni să accept în mintea mea că fiica mea va rămâne pe viață cu un semn vizibil. Mi-au trebuit multe luni pentru a mă opri în a mai duce-o la doctori, doar-doar vom da peste crema minune. Am avut nevoie de timp să accept și să mă obișnuiesc. Acum, nici nu mai observ pata. E pur și simplu pielea fetiței mele și a ajuns chiar să mi se pară interesantă cum îi acoperă omoplatul. E frumoasă pentru că e a Anei mele.

Nu știu de ce m-am gândit la asta când am citit o carte. Cea mai emoționantă și mai frumoasă carte pe care am citit-o în ultimul timp. E vorba despre un copil. Un băiețel de patru ani care nu vorbește fiindcă nu vrea, nu că n-ar putea. Un băiețel pe care familia pune atât de mare presiune să fie ca ceilalți copii încât ajunge să fie convins că el e prost. Deși iubit de ai săi, un copil se poate simți atât de presat de dorința celorlalți de a-l schimba, încât poate ajunge să se închidă în el într-atât de tare încât comunicarea cu ceilalți să devină imposibilă.

Nu vreau să vă povestesc prea multe. Nu am ce. E pur și simplu o carte foarte frumoasă. Cu siguranță o să vă întristeze. Cu siguranță o să vă aduceți aminte de voi când erați mici și de momentele în care lumea din jur vi se părea nedreaptă, deși toți vă spuneau că "e pentru binele tău!". De clipele acelea de singurătate apăsătoare când mama sau tata se supărau pe voi și pur și simplu rămâneați aproape fără aer de spaima de a nu mai fi iubiți.

Nu este o carte veselă, deși nu se termină tragic. Nu vă voi spune finalul, deși este trist. Trist pentru noi, părinții, care de multe ori greșim și suntem nedrepți, având ca unică justificare "e pentru binele tău!". Doar că uităm un lucru: binele copilului este doar atunci când se simte iubit și acceptat, nu când este ca ceilalți.  Iar copiii îi vor iubi pe cei care îi iubesc așa cum sunt.

Citiți " Tatăl celuilalt copil" de Parinoush Saniee. Deși nu se vrea, este cea mai frumoasă carte de parenting pe care am avut ocazia să o citesc.

11 comentarii:

Unknown spunea...

O am si eu pe lista de ceva vreme, citisem ceva despre ea in decembrie si am tot vrut s-o iau de atunci. Poate reusesc sa trec pe la Carturesti in curand :) Multumesc ca mi-ai reamintit de ea!

Anonim spunea...

Am citit-o. O lunga perioada de timp n-am putut sa mai citesc alta carte, atat de mult m-a "secatuit". Da, la fel am perceput-o si eu: ca pe cea mai buna carte de parenting.

La fel de mult m-a marcat si "Cel ce ma asteapta",de aceeasi autoare. Pe aceasta am perceput-o ca pe o carte despre sacrificiul mamei (desi poate se vrea o carte de dragoste?).
Carmen

Ioana spunea...

"Cel ce ma așteaptă" nu m-a marcat asa de tare. Poate pentru ca am citit-o la puțin timp după "Cetatea celor o mie de sori" care m-a mișcat rău de tot.

Anonim spunea...

Eu abea zilele trecute am terminat "cetatea celor o mie de sori" si da, e mai dura. Astept sa-mi revin putin dupa ea, si ma apuc de "Si muntii au ecou".

Si mai e o carte de genul asta, care m-a bantuit mult timp dupa ce am terminat-o: "Candva am fost printesa".
Carmen

Ioana spunea...

Pe asta nu o stiu. Ia sa o trec pe lista:))

mamipentrudoi spunea...

O, Doamne si Vladut are pete. Are un nev acromic chiar pe fundulet, unul pe piciorus si doua pete cafenii: una pe manuta si una pe obraz, langa ureche, mai are si o alunita in palma. Le iubesc pe toate, i le pup in fiecare zi, imi e asa de drag cu petele lui, mi se pare ca il fac unic. Are si pielea marmorata :) Dar e atat de dragalas incat oricine l-ar iubi la prima vedere, cu tot cu ele. Nu iti face griji, e perfecta asa cum e! Cat despre carte, o sa iti urmez recomandarea, mi-ai starnit interesul :)

Orin spunea...

Mulțumesc de sugestie. Vineri va fi Noaptea cărților deschise la librăria Humanitas de la noi. Poate reușesc să o cumpăr atunci.

ioana spunea...

Draga Mamica de doi -nu stiu cum te cheama -m-am tot uitat la tine pe blog, dar nu am zarit numele- asta si fac: o iubesc asa cum e cu toate petele ei:) Culmea este ca acum, la varsta asta, ei ii place pata aia ca o face sa se simta speciala. Sper sa simta la fel si pe la 16 ani, desi ma indoiesc.

Ioana spunea...

Orin, pai data viitoare cand ajungi in capitala mergem intai la librarie si apoi la pizza:)

Mami pentru doi spunea...

Diana ma cheama, ma bucur ca ii place pata ei, nu cred ca o sa o mai deranjeze, are tot timpul sa se obisnuiasca cu ea pana atunci :) si eu am doua pete cafenii, una pe un umar si una pe celalalt, nu m-au deranjat niciodata pentru ca mama imi spunea ca pe un umar m-a sarutat Soarele iar pe celalalt Luna si de asta mi-au ramas dragi mereu. Spuneam povestea asta tuturor celor care se uitau la petele mele, chiar si in adolescenta :) Si acum imi sunt dragi cand le vad in oglinda.

Orin spunea...

Mergem și la librărie! :) Am primit azi cartea, de la elefant.ro. Îți spun ce cred după ce o citesc. E la coadă după Habarnam pe lună!

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes