Fuse și se duse. Gata și cu schiatul pe anul ăsta. Sunt sigură de asta, nu pentru că Ana nu ar mai vrea, ci pentru că e scump nene, sportul ăsta. Mai ales că la Predeal, toată lumea era flămândă după o iarnă fără zăpadă. Instructorii de schi cereau deja 90 de lei pe oră, coada la telescaun și la teleschi îți aducea aminte de vremurile lui Ceaușescu, iar prețurile de la baruri și restaurante ignorau practic orice idee de criză.

Dacă este să vă povestesc despre vacanța noastră proprie și personală, păi, să vă spun că ne-am distrat, am avut noroc să fie zăpadă, monitorul Anei ne-a lăsat tarifele ca anii trecuți, ba chiar ne-a făcut cadou și vreo două coborâri, apartamentul în care am stat a fost super fain, cu bucătărie și terasă și în plus am avut bafta să ne combinăm cu diverși copii aflați prin preajmă, ceea ce ne-a umplut serile.



Dacă este să vă povestesc despre Predeal, lucrurile se degradează. Parcă pe an ce trece e mai ponosit, mai urâțel, mai scos la vânzare, mai murdar, mai cu câini, inclusiv pe pârtie, mai cu prețuri umflate, mai aglomerat și mai că te face să vrei să nu te mai întorci. Mai ales că dacă nu e zăpadă, mai rău se vede toată mizeria. Am înțeles că deja cei pasionați cu adevărat de schi și cei care își permit niște zile de vacanță mai numeroase și nu doar un weekend, aleg Straja sau Vatra Dornei. Cică acolo e mult mai bine, mai frumos, cu mai mulți kilometri de pârtie, mai ieftin și mai puțin plin. Personal, având în vedere că la noi, în familie, schiatul e strict problema mea (adică doar eu am cum să plec cu fata), noi vom rămâne la Predealul nostru și la dna Pușa a noastră cu care schiază infanta, că este cel mai comod.

Dacă este să vorbim și de partea cu schiatul, cred că de la anul s-ar impune niște mici schimbări. Nu neapărat de monitor, cât de ceea ce învață de la el. Adică, de vreo doi ani mi se pare că Ana se află în același stadiu. Pe de o parte, e bine că-i place, deși anul ăsta, din motive de gheață și noroi pe pârtie, a tras niște trânte zdravene, dintre care una s-a soldat cu o rostogolire în râpă. Pe de altă parte, mă gândesc că la un moment dat ar trebui să prindă curaj și învețe să facă și niște cristiane mai serioase. Zic și eu ca să mă aflu în treabă, că de acolo, de jos, de la baza pârtiei unde stau eu și îngheț, e simplu să dai sfaturi. În orice caz, un lucru e cert: chiar dacă copilul schiază foarte bine, nu e de lăsat singur pe pârtiile de la Predeal. Și asta pentru că, pe lângă sfaturile de ordin practic, monitorul trebuie să se uite cu atenție atât la picioare, pentru a evita porțiunile mari de gheață, cât și în toate părțile de unde țâșnesc fel de fel de nebuni, în marea lor majoritate pe placă, care își dau pur și simplu drumul de pe munte și se mai opresc în primul obstacol. Acesta fiind de multe ori un nefericit care schia și el liniștit pe acolo.



Ce să vă mai povestesc? Ah, da, știu. Un subiect pe care l-am dezbătut intens, la Alexandra, pe blog.  Despre fumat. Pe scurt: eu fumez, dar când sunt cu Ana, mă abțin. Nu mă las, ci doar nu fumez în spații închise. Doar că, iarnă fiind, e greu să mănânci afară, așa-i? Și de aici începe amuzamentul. Mi-au trebuit șapte zile ca să găsesc trei locuri unde să poți mânca fără să mori asfixiat. Primul e la Dragului. Salon mare de nefumători, complet separat, aer din plin, mâncare bună. Scumpă, dar bună. Al doilea e o cofetărie lângă gară. Prăjituri de toate felurile, salon mic pentru nefumători care comunică discret cu cel de fumători. So, am luat prăjiturele la pachet. Cel mai greu ne-a fost însă să găsim un loc unde să-i pot da Anei un suc, după ce s-a dat jos de pe schiuri. Adică un local aproape de pârtie. Horror! Cum deschideam ușa, cum simțeam că cineva îmi pune o pungă pe cap și o leagă la gât. Până la urmă, am descoperit în ultima seară, un local drăgălaș, chiar la baza pârtiei, unde am avut surpriza să aflu că nu se fumează defel. Cui îi crăpa buza după o țigară, afară la zăpadă! Așadar, un mare plus pentru  Pensiunea Campionilor!

 La final, un sfat pentru cei ce merg cu trenul. Am aflat anul ăsta că avem tren privat din Brașov până la noi, în capitală. Un trenuleț despre care se vorbește pe net și-n gară, pe la colțuri, pentru că, fiind el particular și deci, stricând el piața, doamnele de la ghișeu nu dau niciun fel de informații despre dușmanul pe șine. Detalii găsiți aici. Ce nu vi se spune acolo, este faptul că în weekend, acest trenuleț de numai trei vagoane, este atât de plin de nu ai loc să stai nici într-un picior. Moment în care ajunge să ți se fâlfâie de economia de vreo 30 de lei pe care tocmai ce-o făcuși. Ca să nu-mi plângeți prea mult de milă, aflați că la Bușteni, am prins un cuplu de bătrânei care s-a dat jos și ne-am năpustit ca niște fiare pe cele două locuri rămase libere.

Bun, cam asta a fost. Hai cu încă o poză, ca să terminăm pe un ton optimist.