- La ora asta se vine? Te aștept de la patru și acum știi cât e ceasul? Uite, e șase!
- Iartă-mă, nu am putut ajunge mai devreme, nu am avut cum, serios.
Dă să plece îmbufnată. Apoi, cu o mișcare jucăușă, își întoarce fața spre el și un zâmbet îi atârnă bleg pe buze. Șoptește:
- Te-am iertat deja.

Dar nu și eu. Mă uit spre el, spre ăla mare.
-Păi bine, dom'le, stăm aici de două ore. Unde ați fost?
- Săru' mâna. Acum am ajuns de la muncă. Da', nu ziceau că au divorțat?
- Neaah, asta a fost astă iarnă. Și nu divorțaseră, doar luaseră o pauză.

Ne bufnește râsul pe amândoi. Rămânem cu ochii suspendați de cele două siluete care se pierdeau deja în fugă pe aleile parcului. Mă așez pe o bancă, sprijinită de trotineta aruncată la picioarele mele. Hm, deci, cum era? Parcă era vară. El era grăsun și avea rău de mașină. Știu asta pentru că s-a întors de la țară cu noi și a vomitat tot drumul. Când a ajuns acasă, mama lui mi-a dat un borcan de gem. De la el am primit un zâmbet și o scrisoare "te iubesc. dela A". Măi, tată, păi tu, fată de nota zece, un agramat ți-ai găsit să iubești? Dar ție, tată, nu ți-a plăcut nici de ăla de scria poezii. Știi tu, ăla deștept și cu capul în nori, ăla de te-a trimis mama în celălalt capăt al orașului să cumperi, cică, o salată, ca să nu vezi când plec să mă văd cu el! Acu', ca să o spun pe aia dreaptă, mai bine că n-ai văzut ce a urmat, căci mă îndoiesc sincer că ți-ar fi plăcut mai mult de rockerul cu plete până la brâu din Franța sau de top modelul de a apărut la noi, la ușă, în costum cu cravată cu Bugs Bunny. Ce-i drept, ăla era cam prostălău. Nici mamei nu i-a plăcut de el. Dar ea nu spunea nimic. Ajunsesem noi două să avem la un moment dat un fel de cod secret: dacă atunci când îi cunoștea li se adresa direct cu "dumneavoastră", era clar că băiatul ăla nu avea să facă prea mulți purici pe la noi. Au mai fost și cei care doar mă iubeau și cei pe care doar îi iubeam.Și cei care au stat peste noapte. Și cei cu ani buni mai mari ca mine. Și cei care au plecat. Și cei care au rămas. S-a lăsat și cu lacrimi, s-a lăsat și cu împăcări și cu promisiuni și cu minciuni. Și nu, nu am mai primit scrisori agramate, deși au fost momente în care aș fi trecut peste orice greșeală de scriere, doar să scrie.

Și uite că acum am ajuns să stau iar după un el. Două ore. Deși ăsta de acum abia de-mi ajunge la umăr și pariez că încă scrie cu greu o compunere. Dar e blond și cu o șapcă roșie pe sub care știe să arunce zâmbetul ăla pe care ea l-a așteptat toată ziua. La care s-a gândit în timp ce a fugărit temele pentru școală, de frica de a nu întârzia în parc, la întâlnire. Și cică pentru ea ar fi gata să stea și cu capul în jos, agățat de nu știu ce bare din parc. Mi-a zis mie ta-su în timp ce stăteam de vorbă. Auzi la el cică să divorțeze! Păi, bine, măi omule, tu nu te uiți la ei?! Ah, bărbații ăștia, nimic nu înțeleg! Dar noi tot îi iubim. Și la opt și la treizeci și opt.