De multe ori, traiul nostru, cel de la bloc, ne oferă niște experiențe la limita paranormalului. Mă refer la acele  întâmplări care te fac să-ți dai ochii peste cap, să scuipi în sân în timp ce-ți faci cruce cu vârful limbii și să scapi un "doaaaamne apără și păzește" cu speranța că ceea ce tocmai ai văzut este doar un coșmar și va trece odată cu prima geană de lumină.

Experiențele de genul acesta sunt cu atât mai halucinante cu cât categoriile în care îți poți împărți colocatarii sunt mai multe și mai diverse. De obicei, marea majoritate a noastră coabitează cu tipurile clasice: bețivul de deasupra care se întoarce precum căpcăunul în miez de noapte și care caută cu bocănituri și zgomot de uși trântite încă o picătură de orice pe fundul unei sticle, vecina surdă care vorbește la telefon de partea cealaltă a peretelui în timp ce la televizor urlă Măruță sau Badea, tânărul plin de hormoni și prieteni care își duce nopțile de weekend în ritm de bași, familia cu mulți copii, veșnic însărcinată, pusă pe harță și gătitoare de tocănițe, obligatoriu cu ceapă, doar după miezul nopții,  pensionarul cârcotaș și înrăit, regretându-i pe foștii președinți ai țării și ai blocului sau iubitoarea de animale ce adoptă necontenit atât la ea în casă, cât și în parcare.

Și ar mai fi o categorie. Vă avertizez însă că, deși facultativă, aceasta va avea darul să ducă experiența traiului în comun spre o altă dimensiune, conferindu-i o aură de supremă consternare aproape de extaz. Este vorba de nebuni.

Eu am avut norocul să beneficiez, încă de mică, de o minunată coabitare cu cel puțin un reprezentant din această ultimă categorie. Îmi aduc aminte de doamna Irimia. O femeie uscată, înaltă, veșnic urmărită de nave extraterestre și care, din dorința de a lupta cât mai eficient împotriva lor, aduna pumni de gândaci de canal pe care ulterior ni-i strecura pe sub ușă, asemeni unor mesaje secrete cu instrucțiuni de război.

Câțiva ani de zile, traiul meu la bloc s-a desfășurat într-un ritm banal, asta până când a înnebunit Roxana de la șase. Când am cunoscut-o era deja pe jumătate în lumea ei, o lume construită cu trudă și cu multe sticle de alcool. La început, se mulțumea să-și plimbe în lesă pisica persană pe care, atenție, nu o lăsa să meargă pe jos, ci doar în brațe. Apoi, treptat, a renunțat să se mai răzbune pe pisică (pe care  nu am mai văzut-o cam de multișor) și a ales o nouă țintă: avutul vecinilor. Mașini, uși de apartament, holuri de bloc, buticul vecinei, florile din față, tabelul cu întreținerea, cutiile de scrisori, liftul sau pereții. Până acum, nimic însă care să-ți provoace acel sentiment unic că tu singur ai fost ales să trăiești o asemenea experiență uluitoare.

Ieri, mă întorceam cu Ana din parc când, fiind noi pe aleea din fața blocului, am simțit o pietricică ce mă lovește în picior. Apoi, încă una. Și încă. Iau copilul de o mână, îl vâr în spatele meu și ridic ochii. Eram atacată de undeva de sus, de pe terasa blocului. O ploaie de ceva-uri mici și dureroase se abătea asupra noastră. Roxana ataca. Ne lovea cu pietricele adunate probabil de prin parc.

Dimineață, când am ieșit din bloc să duc copilul la școală, pe aleea din față încă se puteau vedea proiectilele de cu o seară înainte. Nu erau pietricele. Erau biluțe de rahat. Martoră stătea biluța strivită de un pas nemilos care se lățea pe asfalt, lângă mine.