- Mama, cred că e cazul să ne apucăm de franceză. Nu mai ține figura!

Hopaaa, măi să fie, oare e chiar ea cea care a glăsuit? Oare îmi aud bine urechile? Ce o fi pățit copilul meu, ăla care își băga mâinile în urechi când era de-o șchioapă și țipa cât îl ținea gura " nu limba ta, mama, nu limba ta". Mă abțin de la orice comentariu și, încercând să-mi ascund emoția, întreb într-o doară:
- Dar ce-ți veni așa, dintr-o dată?
- Păăăăi, avem noi la școală, în cartea de lectură, niște texte. Și unele sunt scrise de autori francezi. Șiiii, cu o mamă ca tine, mă fac de râs dacă nu știu cum se pronunță numele ălora corect, înțelegi?

Hm, deci asta era problema. O râde lumea că știe că mă-sa e cu franceza și ea habar nu are. Bun așa, e și asta o motivație. Acum, ce nu știe Ana este că, fără să vrea, ea mai spune două, trei chestii în franceză pentru că eu am ajuns să le folosesc în mod curent și le-a învățat și ea, ca atare. Ce nu mai știe ea este că, tot plimbându-ne prin lume, a ajuns să prindă curaj și să imite. Îmi aduc aminte că în tinerețea mea nebună am petrecut o perioadă printre niște rockeri din Franța. Știți voi, genul ăla cu plete, bocanci, beri, țigări și gură spurcată. Așa că eu ascultam cu atenție tot ce spuneau, întrebam tacticos tot ce nu știam ce înseamnă și a doua zi repetam conștiincios toate porcăriile auzite în ajun ca să văd dacă reușesc să le folosesc corect în propoziții. Am reușit, dovadă că odată, pe la o gară din Paris, m-am certat ca la ușa cortului cu o matahală care voia neapărat să-i dau o țigară.

Revenind la Ana, tot mergând noi ba la Paris, ba la Viena, ba prin Thassos, ba acum la Roma, a început să prindă curaj și să folosească puținele cuvinte pe care le știe în alte limbi. Și pentru că la nouă ani ai creierul odihnit și memoria încă intactă și nedistrusă de lecții învățate pe dinafară, am observat că prinde repede ce aude. Cu engleza declicul s-a produs astă vară când, după patru ani de mers la British și-a dat, în sfârșit, drumul la vorbă. Sigur: cu greșeli, cu ăăăh-uri, cu pauze, dar încearcă să vorbească singură, fără ajutor. A încercat vreo lună de zile să învețe italiană cu un curs, pe net. E drept că s-a plictisit la un moment dat, dar tot a rămas cu ceva, dovadă că îmi mai spunea chestii înțelese pe stradă.

Să vedem acum ce facem cu franceza. Principala mea problemă este timpul și mai ales consecvența. Ideal ar fi totuși să o dau la niște cursuri la Institutul francez, dar chiar nu mai știu când și nici nu sunt ieftine. Am văzut că-i place Stromae, știți voi, lunganul ăla din Belgia care cântă "Alors on danse". Oare, dacă o învăț versurile, o ajută? Mare dilemă. Am făcut cursuri cu copii, dar cu niciunul care să-mi spună "hai, odată, mama, că m-am plictisit". Idei, soluții?