La naştere, Ana a avut patruzeci şi şapte de centimetri şi trei kilograme patru sute de grame. Mi se părea atât de mică, precum o jucărie fragilă. Am născut la Universitar şi acolo, am avut copilul cu mine în salon. Ţin minte că în prima noapte împreună a început să plângă. Am luat-o în braţe şi am aşezat-o încet lângă mine, să mă umplu mai bine de imaginea ei. Cred că am aţipit şi când am deschis ochii şi am văzut pătuţul de lângă al meu gol mi s-a golit creierul. Pur şi simplu, pentru o secundă, am crezut că am pierdut-o, că cineva a venit şi mi-a luat-o şi efectiv nu aveam putere să strig de disperare. Apoi, am auzit un scâncet lângă perna mea şi am descoperit-o dormind acolo, cuminte. Era atât de mică încât nu am văzut-o şi uitasem că o pusesem lângă mine.

Nouă ani mai târziu, am văzut filmuleţul de mai jos. Şi am înţeles ce noroc am avut. Nici nu am ştiut atunci cât de mult pot însemna patruzeci şi şapte de centimetri şi trei kilograme patru sute. Nu sunt doar cifre, sunt însăşi viaţă. Uitaţi-vă la film. E frumos şi se termină cu bine. Apoi, oferiţi 2% din impozitul pentru venit celor care au cu adevărat nevoie. Împreună cu cei de la Salvaţii copiii, haideţi să dotăm maternităţile din România cu acele echipamente fără de care se moare.