Se uită la grămada din faţa ei şi o văd cum înghite în sec.
- Ţi-e poftă?
Face ochii mari şi dă din cap a da.
Mă uit la ele. Anul ăsta parcă îs tăte într-o rână, vorba neamului meu de prin Ardeal. Cică de la ploaie. Sau de la dracu ştie ce soluţii or mai fi inventat ăştia, spune o doamnă ofuscată  mai mult de preţ decât de alura lor schimonosită.

- Daţi-mi o jumătate de kil, zic şi în stânga mea, undeva la vreo câţiva centimetri mai jos de umăr, mi se pare că aerul se colorează în zâmbetul ei. Mi-era dor de el. Nu-l mai văzusem de luni, de când fusesem la doctor cu ea, de când se legăna de pe-un picior pe altul pe holul prea mare, cântându-şi singură mi-eee fricăăă, mi-eee fricăăă, semn că a crescut şi ştie deja ce e cu ea şi ce i se întâmplă.

Pentru prima dată în viaţă, ieri s-a purtat ca un adult. A venit de la şcoală şi ne-a văzut şuşotind pe la colţuri. Am preferat să-i spunem ce s-a întâmplat. Uite, din păcate, anul ăsta o să ratezi serbarea de sfârşit de an. Petrecerea pică în ziua operaţiei. Am încercat să o mutăm, dar nu poate doamna în altă zi. Abia atunci s-a prăbuşit. Abia atunci a reuşit să scoată afară tot ce ţinea acolo de cu o zi înainte. Şi doamne, cât de mult era! Câte lacrimi avea acolo, câte ţipete de nu mai poooot, lăsaţi-măăă în paceeee, nu e dreeeept! O ţineam strâns şi simţeam cum încet, încet, răul pleacă şi-mi lasă o Ană mică şi istovită.

- Heeei, am uitat de cireşe! îi spun pe un ton vesel şi prefăcut ce mă făcea să par complet idioată. Nu-i aşa că vrei?
Dă molcom din cap şi aerul din jur parcă, parcă, începe să prindă iar un pic de culoare.
- Pune-ţi o dorinţă, zic.
- Să nu mă doară! zice sec şi începe să înghită hulpavă cu bucuria celor de nici nouă ani.

N-am zis nimic atunci. Zic acum: nu mi-e bine. Încă n-am scos afară tot ce e acolo de peste două zile. O să treacă, ştiu. O să mă duc să-mi iau cireşe. Şi o să-mi pun dorinţe.