Iniţial mă gândeam să mă lansez într-o polemică. Să vă spun de aici, din balconul blogului meu, ce şi cum cred eu. Pentru că, de, am şi eu părerile mele, ca tot omul -- doar că, din păcate, majoritatea nu prea sunt în trendul mămoşesc al secolului. Apoi însă am aruncat un ochi pe geam, am văzut cum se strâmbă tot cerul a ploaie şi am decis să las baltă discursul şi să vă povestesc pur şi simplu faptele. Eu vă spui cum a fost şi voi să-mi spuneţi apoi ce credeţi.

Lunea trecută, eu şi Ana la terenurile de tenis. Ea pe zgură, eu pe margine. Lângă mine, o mamă cu două fetiţe mici şi frumuşele. Una de trei ani şi jumătate, cealaltă de un an şi câteva luni. Cea de-a treia -- căci da, mai avea una, de opt ani -- era pe teren cu Ana. Până acum aţi prins schema: o mamă împărţită şi revendicată simultan de trei copile, dintre care una complet nesigură pe picioare. Mă uitam absolut admirativ la ea. Tânără, frumoasă, cochetă, perfect relaxată, în timp ce mijlocia bea liniştită din biberonul proaspăt cules de pe jos, iar mezina cădea a nu ştiu câta oară ba din căruţ, ba din picioare, ba între două rânduri de scaune. Altfel, copilele erau minunate: nu plângeau, nu ţipau, dar şi făceau tot ce le trecea prin cap. Normal, cu trei copii e absolut imposibil să impui de una singură reguli de disciplină în permanenţă. Lasă, regulile pot aştepta un pic, până ajungi cu fetele acasă şi primeşti şi tu un pic de ajutor.

Până aici, totul bine şi frumos. Karma zilei a fost însă zdruncinată de strigătul ascuţit al mijlociei: fac cacaaa! Cu zâmbetul pe buze, maică-sa mi-a explicat că din anumite motive neelucidate, fetiţa nu-şi face treaba decât în pamperşi. Pipi face la toaletă, dar caca nu vrea decât aşa!  Drept pentru care e inutil să o ducă la toaletă, trebuie pur şi simplu să-i pună un pampers şi să o lase să facă practic pe ea. Ştiu, e ciudat, e bizar, dar să nu uităm că era o mamă cu trei copii, dintre care ultima născută la doar un an după cea de-a doua; şi apoi, cei mici au şi ei ciudăţeniile lor şi poate că uneori e bine să-i lăsam în ritmul lor şi să nu-i forţăm. Problema mea nu a fost că la trei ani şi jumătate o puştoaică refuză să se aşeze pe budă, ci că, odată tras pampersul pe ea, maică-sa a lăsat să se screamă liniştită în coasta mea. Înţelegeţi? OK, sunt şi eu mamă, am şters şi eu fundul copilului de 'jde mii de ori, am văzut la pamperşi de mi s-a acrit, dar era, cum să vă spun, fundul nostru şi pampersul nostru, al familiei! Personal, faptul că am un copil nu mă face excesiv de empatică cu nevoile fiziologice ale tuturor copiilor din lume. Sigur, la nevoie ajut, intervin şi tolerez, dar nu pot spune că mă umplu de duioşie când o păpuşică de trei ani stă pe vine lângă mine cu privirea ţintă înainte. Şi asta n-ar fi tot. După ce tot ea a decretat că tribuna de la tenis nu-i prieşte şi a preferat un pătrăţel de iarbă ferit de privirile publicului, s-a întors trimfătoare şi vizibil uşurată, la maică-sa. Aceasta butona pe telefon. Nu o acuz, fiindcă îmi spusese că lucrează de acasă. Poate că avea chiar treabă. După vreo cinci minute, mirosul de pui mic şi căcăcios era atât de pregnant, încât mama a lăsat telefonul şi a întrebat-o senină:

- Ai făcut?

Ea dă din cap că nu (normal, niciun copil nu are chef să fie ţintuit, şters şi schimbat) şi cere telefonul să se joace pe el. Mama i-l dă şi se ocupă de copilul numărul trei care începuse să se smiorcăie.

Acum e momentul în care eu vin şi vă întreb: de ce?! De ce, frate, nu-ţi dai seama că simplul fapt că sunt şi eu mamă nu mă face imună la mirosul de căcuţă? De unde ideea asta că noi, mamele, suntem aşa, un fel de gloată care a fost supusă unei spălări pe creier în urma căreia i s-a inoculat cu totul alte plăceri, bucurii şi limite decât avea înainte? Maternitatea te schimbă pe dinăuntru în raport cu copiii tăi şi îţi aduce un plus de experienţă în relaţia cu alţi copii. Dar asta nu înseamnă că vei privi cu înţelegere şi duioşie muculeţii după care vor scobi prin nas toţi copiii din lume sau că te vei oferi bucuroasă să speli funduleţe murdare de bebei străini. O vei face la nevoie, sperând însă să nu fie nevoie.

Să fiu eu oare exagerată atunci când îmi doresc ca un copil mirosind a caca să nu stea în preajma mea? Da, mi-aş fi dorit ca fetiţa aceea să fie schimbată mai repede. M-a deranjat că puţea de trăznea şi m-am oferit să stau eu cu cea mică pentru ca mama să se poată ocupa de ea. Şi m-am simţit uşurată când a luat-o în sfârşit de lângă mine şi a aruncat  pampersul murdar. Într-un final. Adică după vreun sfert de oră. Şi nu, cea mică nici nu s-a iritat şi nici nu a făcut nu ştiu ce roşeaţă la fund. Vă repet, mama avea trei copii şi se ocupa de toţi cum putea mai bine. Şi era clar că nu-i este simplu. Doar că pe mine m-a speriat faptul că, nu ştiu de ce, eu nu mă regăsesc deloc în cercul acestor mame care consideră că tot ceea ce este legat de copii este bun, natural şi trebuie acceptat ca atare de toată lumea. Eu nu sunt indiferentă când mă duc la restaurant şi copiii de la masa vecină cară cu mâinile bucăţi de tort şi apoi se şterg de faţa de masă. Nu-mi place nici când sunt lăsaţi cu mucii-n brâu să se joace nestingheriţi. Nu vreau să particip la fel de fel de discuţii despre excremente, fluide şi pârţuri. Eu am nevoie de o lume a adulţilor. O lume în care nu se schimbă pamperşi de faţă cu toată lumea. Oare sunt eu defectă? Oare sunt singură în lumea asta a mea?