Încerc să mă imaginez. Să mă întrezăresc deja, să mă uit la mine şi parcă îmi vine chiar să întind mâna, să mă mângâi singură pe cap şi să mă întreb e bine, fată? E cum ţi-ai dorit? Îmi place la nebunie momentul de dinainte. Asta de acum, când mai e atât de puţin încât simt deja furnicături în tălpi şi în buricele degetelor şi totuşi nu suficient de puţin încât să nu mă mai pot juca încă în minte de-a cum va fi. E ca atunci când ştiam că ne vom vedea în câteva ore şi când mă gândeam la ce va spune el şi la ce voi răspunde dacă va spune. Nu-mi făceam planuri, doar ţeseam scenarii, cele mai multe de-a dreptul abracadabrante.

Adevărul este că am o imaginaţie bolnavă şi nu, nu este doar o expresie. Pe cât de banală îmi este de multe ori viaţa de zi cu zi -- şi nu pot decât să mă bucur că este aşa -- pe atât de învolburată îmi este mintea. De multe ori am senzaţia că port în cap un ecran gigantic pe care cineva proiectează scene nebuneşti care se înlănţuie fără legătură cu mine sau ai mei. Mintea este atât de ocupată să-şi imagineze încât aproape că uit de multe ori de ce se întâmplă aici, pe pământ. Poate de-aici nevoia de a vorbi în permanenţă cu mine însămi. De multe ori cu voce tare, în bucătărie sau pe balcon şi de fiecare dată cu formulă de adresare nu care cumva să uit că eu sunt două persoane.

Aşadar nu-mi este greu deloc să-mi imaginez. Să văd o cameră micuţă, cu balcon. Şi pe balcon o masă cu două scaune. Vor fi două, chiar dacă noi vom fi trei. Şi două pahare lângă o scrumieră. La început, mă voi apropia de balustradă şi mă voi uita în jos, în curtea cu iarbă tunsă şi leandrii înfloriţi. Voi arunca o privire în susul străzii, destul de liniştită la ora aceea. Câteva voci de copii, un mieunat stingher de pisică care a prins probabil în nări miros de peşte proaspăt fript. Mi se va face foame. Dar nu mă dau încă dusă de pe balconul micuţ cu masă şi două scaune. Încă nu vreau să mă uit la ea. Încă mă reţin, încă vreau să mă bucur de momentul de dinainte.

Abia când cerul va începe să se coloreze a apus, voi întoarce capul. Voi începe cu norii -- albi, pufoşi şi stingheri şi doar apoi voi lăsa să-mi cadă privirea pe ea. Şi ea va fi atât de perfectă încât pentru o dată, mintea mea va fi ocupată doar să se bucure, fără să-şi mai imagineze nimic altceva. Şi cu faţa spre mare, voi ridica unul din paharele de pe masă şi-mi voi spune  e bine, fată! E cum mi-am dorit! 

Mâine dimineaţă, să nu contaţi pe mine. Plec în Grecia. Ne auzim mai peste nişte zile. Vă pupă mama!

sursa aici

Prima dată avea o lună. Boţ de carne adormit şi inert, ascuns sub o pătură roz, ca unic accesoriu menit să-i trădeze sexul. La prima bubuitură, ne-am ascuns sub un pom înalt şi bătrân, cu crengi ce se loveau disperate în bătaia vântului. O picătură mare cât nasul ei i-a aterizat direct în mijlocul frunţii, sculând din amorţeală un creieraş învăluit cu somnul. O picătură încălzită de vară, netrebnică şi neavenită. Şi apoi plânsetul neconsolat care ne-a făcut pe amândoi să ţâşnim de sub crengile copacului pentru a începe o cursa contra picături spre casă. Pe drum mi-am pierdut pantofii care, plini de apă, au rămas vreo doi metri în spatele meu. Sfâşiată între instinctul matern ce-mi spunea să merg înainte şi cel femeiesc care-mi ţipa să nu-mi las bunătate de pantofi în baltă, am luat mâinile de pe căruţ şi mi-am pescuit încălţările din apă, timp în care am încredinţat copilul tatălui. Şi apa curgea din cer şi copilul plângea jilav şi neconsolat şi nişte ţigani într-o căruţă plină de fiare vechi se opriseră în drum să se uite la doi nebuni care fugeau prin ploaie ca şi cum sfârşitul lumii venea de undeva de sus şi urma să-i lase desculţi şi făr'de copil. Eram părinţi doar de o lună, ce ştiam noi!

La a doua furtună avea doi ani. O pală de vânt a măturat cu totul terasa, a răsturnat scaunele şi a deşertat peste noi toată ploaia strânsă în copertină. Zece minute de cer negru şi apă răsturnată din cer. Şi apoi, linişte şi abur. Şi bălţi. Multe bălţi cu apă călâie. Şi un picioruş. La început încălţat într-o sanda din care nişte degete grăsune încercau disperate să ajungă la ploaie. Scoate-le, i-am zis. A tras de ele, le-a aruncat cât colo şi  toată strada a răsunat apoi doar de zgomotul tropotit al unor tălpi minuscule, afundându-se în apă şi noroi.

Când avea patru ani, avea şi cizme de cauciuc. Pândeam ploaia pe geam, căutam norii pe cer şi aşteptam cu sufletul la gură să bubuie a furtună. Şi când în sfârşit venea, puneam cizmele şi fugeam pe stradă, aşteptând să se umple găurile din asfalt cu apă stropită şi împrăştiată apoi în toate părţile.

Într-o zi când încă nu era copil de şcoală, ploaia ne-a prins în parc. La început un strop. Şi încă unul. Şi deodată, ca şi cum cineva sus, în cer, căra apă cu ligheanul, ne-am trezit cu nori întregi turnaţi în cap, pe nerespirate. Să fugim, să ne adăpostim, să ajungem acasă! Dar ea s-a oprit şi a rămas aşa, cu gura căscată şi ochii lipiţi de cer, aşteptând parcă să vadă ce se mai pune la cale, acolo sus. Şi atunci m-am oprit şi am luat-o de mână şi am tras-o pe stradă, acolo unde toate maşinile şi oamenii şi păsările încremeniseră şi am dansat şi am strigat cât am putut de tare să se audă până-n capăt de lume! Şi ea încă îşi aduce aminte de ziua aia!

Când a început ieri să plouă, ar mai fi stat afară, la joacă. Se vedea pe ea cum tremură de emoţia a ceea ce va să vină. A nevăzutului care se simte doar în căldura din jur, în întunericul de sus, în zarva din pomi, în fâlfâitul de aripi din preajmă. Hai, tu Ană, acasă, nu vezi că vine ploaia? Las' să vie, părea că zice, în timp ce picuri mari cădeau ca seceraţi, în stânga şi-n dreapta. Să fugiiiim, mama, să fugiiim! Şi am fugit şi am ajuns acasă. Şi cum tot cerul se îmbufna la uşa noastră şi cum norii dădeau pe dinafară şi cum ea nu e uşor de băgat în casă, am strâns-o tare lângă mine şi i-am şoptit: vrei să alergi în ploaie? Şi dintr-o dată tot aerul a mirosit a fericire. Şi râsul ei, râsul ăla care mă topeşte, care mă desface în bucăţi ca să mă întregească iarăşi şi iarăşi, de fiecare dată mai bună şi mai pentru ea. Ieri, a plouat frumos în familia noastră. A plouat cu soare.

Zi ploioasă, Boston -- pictură de Childe Hassam, 1885

Încă nu mi-e foarte clar ce gânduri să am pentru perioada ce va să vină. Recunosc că parcă, parcă m-aş bucura un pic, nu prea tare, ca nu care cumva chiotele mele de bucurie interioară să pună pe fugă soarele de pe cer. Parcă aş trage aer în piept şi m-aş lăsa să respir de câteva ori în voie. Doar atât: să stau cu ochii pironiţi în tavan, să mă uit galeş la pânza de păianjen pe care absenţa unei menajere a făcut-o să dureze şi să mă urmăresc cum îmi umplu plămânii cu aer. Am avut câteva zile bune în care nu am respirat defel. Ştiam că aşa se va întâmpla. Aşa păţesc de fiecare dată când mă izbesc de vreo problemă. Mă simt exact ca-n ziua aceea, în Cişmigiu, când un băieţel m-a împins şi am căzut direct pe spate, pe asfaltul rece şi tare. Pentru o clipă am simţit cum nu mai am aer, cum tot corpul mi se chircea disperat de neputinţă. Dădeam să ţip, dar nu puteam să prind nici măcar un firicel de aer şi pentru o clipă am simţit cum ochii îmi ies din orbite de disperare şi sufocare. Apoi, încet, încet, plămânii au început să se umfle şi să lase oxigenul să intre odată cu bucuria de a mă regăsi pe mine, aşa cum mă ştiam.

La fel şi acum, deşi au trecut mai mult de treizeci de ani de la izbitură. E de ajuns o problemă, o fisură în monotonia zilelor, ca să simt cum plămânii mi se tasează şi aerul nu reuşeşte să mai găsească drumul către mine. Şi ştiu că oricât m-aş agita, oricât m-aş zbate să fac să treacă, nimic nu se va întâmpla până când plămânii nu se vor umple din vrutul lor şi creierul nu va reuşi să se liniştească pe sine.

Am început să respir cam de vineri şi de atunci stau cu ochii pe cer, aşteptând un semn de vară. Vreau să fie cald. Nu cald, ci al dracului de cald. Ai grijă ce-ţi doreşti, îmi spune conştiinţa, dar de data asta îmi asum spusele. Vreau să ajung pe plajă şi să stau. Să stau şi să simt cum mi se descompune fiecare părticică din corp şi cum toate spaimele şi gândurile mi se evaporă şi se duc la mama naibii. Pentru că vara asta care nu dă să vină, care se codeşte, care se fofilează, care se plouă şi se grindină pe ea, vara asta m-a găsit obosită şi nemulţumită şi arţăgoasă. Vreau să stau, să nu gândesc, să nu fiu obligată să aleg decât eventual marca de bere şi felul de peşte. Sau dacă să îmi pun sutienul negru sau pe cel în dungi. Atât. Vara asta nu vreau să răspund la întrebări, nu vreau să ştiu de ce sau dacă. Am nevoie doar de soare şi de un loc al meu unde să-mi las plămânii să se umple încet, încet cu aer. Să mă uit ca proasta la mare şi să năduşesc doar de căldură şi nu de emoţii. Vara asta am nevoie doar să vină.

Acum un an sau doi

Aș vrea să încep prin a vă mulțumi. Serios, nu sunt sarcastică, doresc chiar să-mi exprim recunoștința pentru faptul că existați, pentru toate zilele trezite cu noaptea-n cap, pentru toate cafele pe care nu le beți acasă, cu familia, pentru toate diminețile în care nu vă vedeți copiii, pentru gărzile prost plătite, pentru sărbătorile muncite, pentru ceea ce ratați și ceea ce lăsați să treacă pe lângă dumneavoastră. Vă mulțumesc pentru că acceptați să munciți pe un salariu de mizerie, pentru că nu știu din ce motive nu vreți să plecați din țară și continuați să rezistați într-un sistem greoi care se mișcă de multe ori precum un brontozaur în agonie. Da, chiar vreau să vă spun că sunt sincer impresionată de ceea ce trebuie să faceți zilnic și-mi dau seama că, de multe ori, trăiți într-o vrie care celor mai mulți dintre noi le-ar pune capac în doar câțiva ani. Vă înțeleg perfect că nu aveți cum să fiți tot timpul zâmbitor și încurajator, că nu aveți cum să răspundeți la toate telefoanele, că de multe ori ajungeți să închideți ochii și gura pentru a vă lăsa măcar din când în când un moment de respiro. Și pe cuvânt că nu mă supăr atunci când vă văd ascunzându-vă într-un birou cu o cafea în față, când închideți o ușă ca să vorbiți la telefon (probabil și copiii dumneavoastră vă sună să vă ceară ajutorul la matematică), mi se pare normal să vă duceți la toaletă sau să ieșiți prin fața mea cu o shaorma în mână, pentru că am văzut și eu că nu e mare lucru de mâncare la bufetul din spital.

Stimate domnule doctor, eu chiar încerc să vă înțeleg, vedeți bine. Și sunt sigură că ar mai fi multe de spus despre tot ceea ce vi se întâmplă într-un sistem în care unui medic rezident la neurochirurgie îi tremura mâna înainte de operație pentru că își dăduse tot salariul pe chirie și nu mâncase mai nimic de două zile. Știu că e nedrept ca două asistente să alerge printre șase paturi de la Terapie Intensivă, știu că imaginea unui șir de oameni ce se încolăcește precum un șarpe boa la ușa cabinetului poate să devină sufocantă, știu și credeți-mă, înțeleg că nu se poate să stai cu fiecare în parte, pentru că atunci ziua ar trebui să aibă patruzeci și opt de ore și pe toate să le petreceți la spital. Da, înțeleg că sunteți obosit și sastisit -- și aveți și de ce.

Dar, stimate domnule doctor, dumneavoastră mă înțelegeți pe mine? Pe mine, omul în suferință care are nevoie nu numai de vindecare, dar și să priceapă ce-l așteaptă? Nu vă uitați la mine că sunt blondă și cu vocea stinsă. E din cauza copilului pe care-l țin de mână. Nu vă gândiți că dacă am terminat limbi străine nu o să înțeleg o iotă din ceea ce-mi veți spune. Aștia de făcurăm Filologia avem memorie de elefant și dacă dumneavoastră îmi explicați, mă duc eu apoi și caut pe Internet. Dar măcar să știu ce să caut. Pentru că, domnule doctor, dacă eu nu am habar de ce și cum, eu intru în panică. Poate că sunt oameni pe care un simplu "stați liniștit că o să fie bine" îi ajută. Poate că simpla dumneavoastră prezență îi încurajează.

Mă scuzați, dar pentru mine nu e de ajuns. Eu sunt mamă, o specie genetic programată să-și facă griji. Să se întrebe, să se îndoiască, să-i fie teamă, să știe tot, să controleze pentru că și eu, ca și dumneavoastră, trebuie să iau decizii pentru alții. Dar vedeți, eu i-am spus copilului meu pas cu pas ce i se va întâmpla. Pe când mie nu mi-a spus nimeni mai nimic.  Asta nu înseamnă că fiica mea nu este bine. Sau că rana nu a început să se cicatrizeze (apropo, mi-am dat seama că se vindecă datorită unui site franțuzesc pe care tot citesc despre etapele post operatorii ale frenectomiei pentru că altfel aș fi intrat în panică astăzi la vederea pojghiței albe din gura ei). Vedeți dumneavoastră, vă supărați când oamenii vin cu fel de fel de întrebări sau cu prostii citite sau auzite -- dar, domnilor doctori, vorbiți și cu noi, pentru numele lui dumnezeu! Spuneți-ne și nouă ce urmează să ne faceți, cum o să fie, ce o să ni se întâmple, cât de tare o să doară și cum o să arate după. Sincer, m-am plictisit să tot caut informații pe Internet pentru că nimeni nu-ți răspunde la întrebări.

Pot să înțeleg că nu aveți timp. Îmi dau seama că fizic nu aveți cum să și operați și să stați și la povești cu toți pacienții. Dar atunci ar trebui găsită o metodă de informare. Niște ore de consultații plătite pentru bolnavii cu întrebări. Credeți că nu ar da lumea bani? Sunt sigură că femeia aia căreia m-am apucat eu să-i povestesc pe coridoare în ce constă anestezia la o extracție ar fi dat orice să afle ce o așteaptă, la cum tremura. Pentru că nouă, bolnavilor, ne e frică. Și de dumneavoastră, și de ce ne veți face; de necunoscut. Eu aș fi vrut să știu că urmează să-i scoateți fiicei mele toate cele trei frenuri din gură și nu doar unul, așa cum mi-ați spus inițial (am înțeles că se impunea, dar dacă ați fi văzut-o înainte de operație, aș fi știut și eu de la început). V-aș fi fost recunoscătoare să-mi spuneți cum trebuie să arate rănile după pentru că sincer, am avut un șoc la cât erau de mari. Mi-aș fi dorit să-mi dați un tratament post operator (mi l-au dat cei de la Ortodonție, dar pentru asta a trebuit să mai fac un drum și până acolo și să aflu cu această ocazie de ce nu era nevoie de fire de sutură) și să-mi fi spus mie (nu copilului de 9 ani, în privat) ce are voie să mănânce și ce nu; Ana zice că parcă nici dulciuri nu ar avea voie, dar nu e sigură și-mi tot spune să vă sun și să vă întreb dacă are voie tort.

Stimate domnule doctor, știu că nu e ușor. Nici pentru dumneavoastră, nici pentru mine. Eu rămân la ideea mea că împreună, cumva, trebuie să facem ceva pentru o mai bună relație între noi doi.  Pentru o comunicare reală. Cred că și doctorii și-ar dori pacienți mai puțin căutători pe net și mai bine informați. Și pentru că v-am văzut în ce ritm draconic lucrați acolo, la spital, o să fac eu primul pas. O să scriu zilele următoare o postare pe blog cu frenectomia linguală și gingivală la copilul mare, pas cu pas, astfel încât cine caută pe net să aibă de unde să afle niscaiva informații care pe siturile românești nu există la ora asta. Sigur, nu o să intru în amănunte de ordin chirurgical, dar o să vedeți că mă descurc să explic, odată ce înțeleg ce se petrece. Poate că în felul ăsta niște mame vor reuși să doarmă nopțile pe care le-am stat eu trează. Altfel, Ana e bine, iar pentru asta vă mulțumesc frumos încă o dată.

Ea e ţigancă. Şi nu, nu face nimic să ascundă asta. Are cercei mari, aurii, care-i atârnă zornăitor, are inele pe fiecare deget de la mână, are lanţ de aur şi fuste lungi. Şi are două fete, gemene, cu pielea smeadă şi ochii negri. Ea merge pe stradă cu capul sus, cu copilele pe lângă ea. Din când în când mai ţipă la ele şi uneori le mai trage o palmă. Chiar ea spune asta, dar nu cu mândrie, nu cu aroganţa omului care zice că ştie cum se educă un copil, ci, de multe ori, cu tristeţea celui care aşa a fost şi el educat. La ea în familie, copiii sunt corectaţi, sunt struniţi, sunt ţinuţi uneori cu forţa şi vorba rea să nu care cumva să iasă din cuvântul celor mari. Nu cred că a citit cărţi de parenting, nu cred că a stat să se gândească prea mult la tipurile de educaţie şi la consecinţele unor gesturi. O palmă este doar apanajul unui părinte care vrea să corecteze şi atât. Iar ea vrea să-şi facă copiii oameni, le vrea cu carte, dar mai presus de orice le vrea pierdute în mulţime, le vrea egale cu ceilalţi, cu a mea, cu colegii de clasă, cu copiii din vecini. Dar ea are fuste lungi, cercei de aur şi inele pe fiecare deget. Şi noi asta vedem. Asta şi pielea smeadă care ni se perindă prin faţa ochilor, care se apropie ameninţător ca şi cum ar putea să întunece sau să pervertească aerul din jurul nostru. Ca şi cum sub poalele fustelor ei s-ar ascunde toată mizeria, răutatea şi promiscuitatea unor bande mafiote care fură, violează, atacă, pătează numele unei naţii ce se luptă la rându-i cu multe complexe.

Mă uitam ieri la ea cum îi tremura mâna cu care-şi pocnise fata.
- De ce o baţi?
- Să înveţe; să înveţe să m-asculte. Să ştie că atunci când îi spun să nu intre singură în magazin, să stea pe loc. A vrut să-mi arate că se descurcă să cumpere singură un suc. A intrat, a luat sticla şi a vrut să plătească. Mi-a făcut semn că-i mai trebuie un leu şi atunci, în loc să mă aştepte la casă, a venit spre mine cu sticla în mână. Era pe punctul să iasă fără să plătească.
- Şi de ce ai bătut-o?
- Să înveţe să fie atentă, să nu care cumva să spună cineva despre ea că vine la furat. Sau că o trimit eu la furat.
Oare cum o fi să trăieşti cu stigmatul ăsta? Cum o fi să te vezi obligat încă din născare să-ţi trăieşti viaţa şi să-ţi creşti copiii demonstrând în fiecare zi că nu eşti altfel decât ceilalţi? Să te disculpi că eşti ţigan, deşi nu ai făcut nimic rău?

- Daţi-o dracului de hoaţă, cu neamul ei cu tot! spuse în urechea mea o doamnă de la coadă. Aşa sunt toţi, n-aţi văzut la televizor cum ne-au făcut de ruşine în toată lumea?

Ba da, am văzut. Şi da, majoritatea celor care au speriat Vestul sunt ţigani. Dar nu asta este problema. Nu fustele lungi, inelele şi pielea smeadă îi fac să jecmănească, să trăiască după alte reguli, să fugă de muncă cinstită. Ci lipsa flagrantă de educaţie. În familie, în şcoală, în şatră şi aşa mai departe. Lipsa de perspective, de modele, de repere, care sunt cu atât mai pregnante într-o ţară unde corupţia face legea. Bun... şi acum ce facem? Ce facem cu toţi ţiganii care se luptă zi de zi cu prejudecăţile noastre, cu lipsa noastră de înţelegere, cu intransigenţa noastră, cu răutatea şi, ca s-o spunem drept, cu rasismul nostru? Ce facem cu toate ţigăncile cărora nimeni nu le cedează locul în autobuz, deşi au un copil în braţe? Ce facem cu cele care vând în piaţă şi pe care le luăm invariabil la per tu fiindcă, nu-i aşa, doar nu sunt nişte doamne? Singurii ţigani pe care îi acceptăm sunt cei care se chinuie să-şi ascundă originea. Aflăm apoi că sunt de etnie romă şi invariabil ajungem să ne spunem uite, dom'le, că se poate!

Dar dacă ţiganca nu vrea să se îmbrace în taior şi nu vrea să-şi dea josul aurul de la gât? O lăsăm să-şi bată copiii ca să-i înveţe să se teamă de lume, să le fie frică de ceilalţi, să crească cu certitudinea că orice greşeală de-a lor le va fi aspru sancţionată? Că pentru ei nu există circumstanţe atenuante? Şi atunci, de ce ne mirăm că sunt aşa de înrăiţi, dacă lumea în care trăiesc porneşte de la premiza că ei s-au născut să facă rău? Să ne facă rău?

I-am spus doamnei revoltate din spatele meu:
- Cum puteţi să acuzaţi pe cineva că fură dacă nu aveţi nicio dovadă?
- Ei asta acuma, ăştia nu au nevoie de dovezi!
- Dar e urât să gândiţi aşa!
- Atunci, luaţi-o dumneavoastră acasă şi spălaţi-vă pe cap cu ea!

M-am gândit în secunda aia cum ar fi să ajung, prin  nu ştiu ce întâmplare, într-o lume care să mă urască din start pe mine şi pe copilul meu. O lume care să fie cu ochii pe fiica mea, să-i pândească stângăciile, să-i penalizeze greşelile, să o ocolească, să o alunge, să o ţină la distanţă. Şi mi-am dat seama că în momentele alea, ura mea ar fi aşa de mare încât aş fi gata să strivesc lumea aia, să-i fac rău, să mă răzbun. Probabil că nu aş obţine însă nimic. Probabil că tot eu aş ajunge să fiu condamnată pentru comportament agresiv. Şi atunci aş ajunge probabil ca ea, ţiganca cu fuste lungi şi inele pe fiecare deget. Ţiganca ce şi-a plesnit copilul ca să-l înveţe că orice greşeală, oricât de mică, e aspru sancţionată.

De ieri nu am în minte decât feţişoara aia cu pielea smeadă, ţinându-se de obraz şi uitându-se cu ochii-n lacrimi când la mamă, când la lume. Şi mi s-a părut atât de trist, atât de trist -- pentru că ştiu că niciunul dintre copiii noştri nu ar vrea să fie în locul ei. Nici acum, nici când va fi mare.

Te rog, nu te mai uita aşa la mine! Pur şi simplu, privirea ta, zâmbetul acela discret din colţul gurii, felul în care te muţi de pe un picior pe altul, totul, dar absolut totul, mă scoate din minţi. Şi da, este vina ta. Şi doar a ta! Nu-mi spune că şi eu ar fi trebuit să spun sau să fac ceva! De data asta, doar tu puteai să faci să fie bine! Înţelegi? Mă înţelegi? Măcar îţi pasă cât de cât de ce spun eu? Măcar auzi ce-ţi spun?

Ştii momentele alea în care simţi furia cum îţi urcă prin tine, căţărându-se pe dinăuntrul tău, agăţându-se parcă de maţe, sprijinindu-se de ficat, ridicându-se pe stomac şi târându-se pe esofag, în sus, spre gură şi de acolo, intrând prin fosele nazale, spre sinusuri şi creier ca să ţi-l umple cu totul? Habar nu ai despre ce vorbesc, aşa-i? Tu, cu privirea ta şi zâmbetul tău discret şi uşor tâmp. Iartă-mă, nu aş fi vrut să te jignesc, de fapt, poate că tu eşti o fiinţă inteligentă, poate că în sinea ta eşti un om bun care a făcut o greşeală. Dar mi-ai greşit mie. Şi acum, cât mi-aş dori, eu nu pot să te iert. De fapt, aş putea. Dar numai după ce te-aş bate.

Serios, crezi că mă poţi lăsa să-ţi trag o scatoalcă peste faţă, peste zâmbetul tău discret? Mi-ai permite să te iau de păr şi să te dau cu capul de biroul din faţa ta? O dată, promit, o singură dată! Te rog, lasă-mă să mă răzbun. Lasă-mă să-ţi fac rău. Doar un pic, doar azi, doar cât să simţi şi tu ce simt eu. Ce ai? Te-am speriat? Par cam nebună, aşa-i?! Parcă ţi-a pierit şi din zâmbetul ăla al tău cu care mă scoţi din minţi, parcă începe să-ţi cam fie frică, parcă vezi că nu prea îmi arde de glumă.

Hai, calmează-te, stai cuminte! Nu pot să-ţi fac nimic. Nimic care să compenseze faptul că tu, asistenta medicală, ai uitat să treci o analiză medicală pe buletinul copilului meu. Pur şi simplu, ai uitat să o trimiţi laboratorului. Şi era pentru anestezia de peste câteva zile. Şi acum tu, asistenta medicală cu zâmbet tâmp, trebuie să-l mai înţepi o dată. Sigur, pentru tine nu e nicio problemă. Mi-ai şi spus asta. Copilul meu a plâns. Copilul meu s-a speriat. S-a ales cu frica. Tu te-ai ales cu o sancţiune! Şi eu cu o furie. Vrei să o vezi? Băăă, vrei să o vezi? Stai cuminte! Oricum, nu ajută. Proasta dreacului!

Eu vorbesc cu mama în fiecare seară. Pur și simplu așa m-am obișnuit. Încă am nevoie să o aud înainte de culcare. Ani de zile, cred că nevoia era mai degrabă de partea ei; acum vreau eu să o știu că-i bine, că e acolo, că a ajuns teafără acasă, că totul e cum trebuie. De ani de zile, când sună telefonul la ea acasă, îmi tot spune "măi, ce funcționează telepatia asta, acum mă pregăteam să văd ce faci". Nu e telepatie -- e obișnuință, e ritual, e reminiscență de copil dependent de vocea mamei.

Când eram mică, mama pleca des de acasă. Serviciul ei o trimitea izmană pe călător cel puțin câteva zile pe lună. Tata rămânea atunci responsabil cu împletitul cozilor. Și cu temele. Mama se întorcea de pe coclauri cu sacoșe de mâncare. Era o obsesie să reușim să umplem congelatorul. Cu orice, cu cât mai mult, că nu se știa niciodată când Ceaușescu ăla o să ne condamne cu bună știință la inaniție. Eu îmi doream haine. Voiam și eu blugi ca ai unei colege a cărei mamă lucra "în export". Sau adidași. Sau cizme în care să nu băltească apa. Ani mai târziu, mama a continuat să-mi cumpere haine. Când eram mică, tot ce primeam mă strângea. Eram mai mare decât vârsta și din cauza asta toată lumea dădea greș, iar eu ajungeam inevitabil captivă în niște haine mici și strâmte. Apoi am ajuns să primesc haine prea mari, lălâi, care curgeau în toate părțile. De multe ori nici nu-mi plăceau. Nu reușeam să zâmbesc politicos și să le arunc într-un fund de dulap. Nici nu mă chinuiam prea tare să-mi ascund dezamăgirea și să-mi înghit boscorodeala. Măi, mamă, tu tot cu mine grasă ai rămas în minte? Mama nu mi-a zis niciodată că eram grasă. Deși eram. Dar ea continua să facă prăjituri. Mai face și acum. Seara, înainte de culcare, mă duc în bucătărie și vorbim telefonul zilnic. Și ea tot de la bucătărie vorbește. Și de la ea se aude sunet de lingură amestecând în oală și de capace pufăind zgomotos. "Ce gătești?" și abia apoi "ce mai faci?" -- așa ne vorbim, ani de zile după ce am plecat din bucătărie mamei cu faianță cu buline.

Chiar și acum, mama mai pleacă pe coclauri. Câteva zile pe lună, uneori și mai des, bate țara în lung și-n lat. Și încă îmi mai ia haine. Dar acum îmi plac, îmi vin, acum lucrurile s-au așezat. Acum boscorodesc mai puțin. Tot o fac, atunci când mama aduce prăjituri și Ana se repede la tavă și vrea să o termine singură. Măi mamă, o să ajungă și ea ca mine! Mama tace și zâmbește uitându-se la mine. Las' s-ajungă!

Ani de zile, eu nu am intrat în bucătăria mamei decât în trecere sau să ling castroanele cu resturi de cremă. Acum, am ajuns să vorbesc cu mama, din bucătărie. Din bucătăria mea. Stau pe un scaun, cu cotul drept sprijinit de masă, și o ascult când pe ea, când oalele bolborosind domol pe foc. Mi se pare că niciodată nu am suficiente oale. D-alea frumoase, d-alea cu smalț intact, d-alea cu capacul lor care să le acopere perfect, fără să o ia la vale la fiecare abur care le face să se ridice într-o rână. Nici haine nu prea am. Tot în blugi, tot fără toc. Dar nu mai sunt grasă. Deși fac și eu prăjituri.

De câteva zile, mama s-a întors de pe coclauri. Mi-a adus o ie. O cămeșă albă, cusută de mână, cu poale lungi și mânecă bufantă. Și un vas de lut. Cu spirale albastre și capac ce acoperă perfect gura de pământ ars, ținând aromele laolaltă, precum o conștiință care nu lasă să scape niciun cuvânt nelalocul lui. Peste ani de zile, o să ajung și eu ca mama. Știu asta. Iar, tu Ană, să nu mă boscorodești prea tare, mă auzi?

Sun la interfon o dată, scurt. Uşa se deschide şi ne trezim într-un hol mare, aerisit, cu pereţii vopsiţi într-un albastru pal ca un cer de iunie. Gresia proaspăt spălată împrăştie în jur un miros floral, uşor chimic, fără însă să fie în vreun fel supărător. Miroase a Carrefour la prima oră, îmi zic, şi o trag încet spre mine. Se uită neliniştită în jur, ocheşte un scaun roşu cu spătar dintr-un rând de scaune roşii aliniate cuminţi în dreptul geamului şi se repede spre el, ocupându-l cu un aer de satisfacţie. Un vraf de reviste stau alandala pe o măsuţă. Aş bea o cafea, îmi zic, şi fără să vreau mă surprind citind peste umărul doamnei din faţa mea, de la coadă. O reţetă de tartă cu praz! Aşadar, se cumpără patru fire mai groase de praz, un pumn de măsline, sare, vin şi încă ceva, doar că doamna a plecat spre cabinet şi m-a lăsat plutind în ignoranţă. Copila se foşcăie pe scaun şi încearcă să-şi facă de lucru cu frunzele lucioase ale unui ficus. Încă două persoane şi vine rândul nostru. De explicat, i-am explicat. I-am spus exact cum o să fie, ce o să simtă. Respir adânc şi simt ca o pungă de aer pe care cineva a vărsat-o dintr-o dată la mine în creier. Mă scotocesc prin buzunar şi scot de acolo hârtia. O despăturesc cu un zgomot care-l trezeşte pe un bătrân aţipit pe scaun, cu bărbia proptită parcă de o creangă de ficus. Tresare, se freacă la ochi, se uită pe panou şi la biletul din mână şi mormăie somnoros: s-a ajuns la numărul 130. Eu am 132. Şi închide iar ochii, lăsând să-i scape un plescăit de mulţumire. 

O uşă se deschide şi în pragul ei se lăţeşte un zâmbet care pare că umple toată încăperea. Mă uit pierdută în gura aceea cu buze roşii pe care citesc invitaţia de a pofti înăuntru. Întind mâna şi o mână mică se aşează cuminte într-a mea, păstrând încă în palmă netezimea frunzei de ficus. Arăt hârtiile. Mă uit admirativ când la buzele roşii, când la unghiile lungi, perfecte şi asortate cu gura. Are un scris mărunt, ca de copil, cu linii rotunjite şi puncte îngroşate şi-şi muşcă încetişor buza de jos atunci când stă aplecată deasupra dosarului. Se ridică de pe scaun şi o cheamă pe Ana lângă ea, pe o canapea bleu la fel ca cerul şi pereţii. Îi ia mâna, o mângâie absent şi unghiile lungi par a face nişte arabescuri pe pielea copilei. Deocamdată stă cuminte. Se concentrează la un ecran pe care dansează un michimaus. Un garou. O bucaţică de vată. Michimausul tocmai ce-a fost pălit în moalele capului cu o tigaie. Acum fuge în jurul mesei cu un rest de omletă care i se scurge pe urechea bleagă. Un ah aproape suspinat şi gura roşie umple din nou camera cu zâmbetul ei. "Asta e tot! Lăsaţi o adresă de mail şi-n câteva ore vă trimit rezultatele. Totul este decontat, nicio problemă!"

În hol, bătrânul a dispărut. Doar frunza de ficus pare că mai păstrează încă o urmă de bărbie. Pe măsuţă, o revistă deschisă în vârf de teanc. Arunc un ochi înainte să ies în aerul albastru, de iunie: două-trei felii de lămâie, apă, câteva boabe de piper şi două, trei frunze de dafin. Se pune totul la fiert şi când prazul se înmoaie... O mână mică mă trage spre ieşire. Hai, mama, acasă! Am scăpat de analize!

Şi acum vine momentul. Unicul, extraordinarul, mirobolantul moment  în care eu, cetăţeanul, trebuie să mă trezesc. Să-mi dau două palme, un şut în fund şi să merg mai departe. Mai departe decât timpul pierdut azi în cabinetul medicului de familie pentru o trimitere; mai departe decât 'jde miile de telefoane inutile în care mi se spune că nu mai sunt fonduri şi că oricum casa de asigurări la care e medicul fetei nu trimite fonduri şi că dacă trimite sunt puţine şi se termină şi eu ce fac, cucoană, păi plătiţi analizele că e mai simplu. Mai departe aşadar decât visul meu cu hol albastru, buze roşii şi un strop de normalitate. Sigur, altfel pot face oricând o mâncare de praz cu măsline.

Era o bicicletă roşie cumpărată de mama din Germania. Nu ştiu cum a adus-o. Dar ştiu că a venit împreună cu un pistol cu ventuze. Pe ăla îl cerusem, îmi aduc aminte că, înainte să plece mama, asta am spus: să-mi iei un pistol cu ventuze. Şi mi-a luat. Trăgeam cu putere de o clapă, îndesam un băţ de plastic cu un cauciuc lipicios înfipt în vârf şi bang! Senzaţia aia de eliberare, de traiectorie prestabilită şi mai întotdeauna ratată care o făcea pe biată bunică-mea să ţipe în pragul uşii stai, drace, potolită!

Dar bicicleta nu am cerut-o. A venit singură, cu ghidon roşu şi roţi ajutătoare. Într-o zi, le-au scos. Afară plouase şi-n parc mirosea a iarbă udă şi a pământ reavăn. Pe vremea aia, ploaia împingea aricii pe alee. Nu erau mulţi. Câţiva. O familie sau două. Traversau grăbiţi (mă rog, cât poate să fie un arici de grăbit) şi ţepii le străluceau de picături de apă ca nişte acadele cu vârf de rouă.

M-am urcat pe bicicletă. M-am uitat în lungul aleii. Niciun arici! Puteam porni. Mă gândeam că o să dureze puţin şi apoi o să mă pot întoarce liniştită la pistolul de acasă. Am ridicat un picior de la pământ. M-am împins în celălalt şi... am căzut. Scurt, ca un pietroi rostogolit în grabă de o mână de copil pus pe răutăţi. Tata s-a aplecat, a pus bicicleta înapoi pe două roţi, a ţinut-o de şa, a îndreptat-o cu faţa către capătul aleii, ăla dinspre lac. Nici urmă de arici. Doar un păun ţipa de nebun după vreo femelă bezmetică. Mi-era frică. Senzaţia aia că îţi fuge pământul de sub picioare, că totul se mişcă haotic sub tine, că asfaltul te trage când în dreapta, când în stânga, că omul mare din spare îţi strigă uită-te înainte, doar înainte, de parcă ai fi fost un pui de Orfeu stângaci şi neascultător!

La un moment dat, am simţit cum nimic din ceea ce mi se întâmplă nu mai poate fi oprit. Eu eram acolo, singură, făr' de arici şi făr' de pistol, lacul din faţă se apropia din ce în ce mai mult, pată mare şi străvezie lăbărţându-se cu nesimţire pe tot orizontul. Şi tata care fugea, fugea. Îi simţeam respiraţia în ceafă, sunetul paşilor grăbiţi, gâfâitul omului trecut de patruzeci de ani neobişnuit să mai alerge, uită-te înainte, doar înainte! Şi dintr-o dată mirosul de iarbă udă şi de pământ reavăn. Cu faţa aproape de asfalt, ascultam strigătul disperat al păunului. În spate, tata. Căzuse şi el. În genunchi. Tata îşi rupsese pantalonii. Cei albi, de in, aduşi probabil tot din Germania, odată cu bicicleta şi pistolul. Dacă aş fi avut pistolul la mine, probabil că tata l-ar fi luat şi ar fi tras cu o ventuză după păunul neghiob, să vadă şi el cum e să te simţi alergat, obosit, cum e să nu ştii când şi dacă vei mai putea avea o pereche de pantaloni de in, când şi dacă vei mai putea pleca vreodată în Germania sau altundeva. Tata a aruncat pantalonii. Eu nu am învăţat să merg pe bicicletă. Apoi au dispărut aricii. Bucureşti, anii '80.

Nu ştiu câte calităţi oi avea eu ca mamă (o să văd probabil peste câţiva ani ce am sădit şi cu ce mă voi alege), dar ştiu că una am. Nu dezamăgesc, mai ales dacă am promis. Cu alte cuvinte, tind să sper că sunt genul de persoană parolistă. În consecinţă, chiar dacă am clipele mele de rătăcire în care ajung să bufnesc şi să trosnesc spre disperarea tuturor (da, sunt şi eu om şi momentele alea de ceas care nu sună, copil care întârzie, apă caldă care se opreşte, mâncare care se termină, autobuz care nu vine sau pantofi care se rup mă scot uneori din minţi), chiar şi aşa nu suport să-mi încalc cuvântul. Apropo, dacă vreţi să ne certăm vreodată să ştiţi că asta e calea: câştigaţi-mi încrederea şi apoi lăsaţi-mă baltă, când mi-e lumea mai dragă şi aţi terminat-o cu mine!

Anul ăsta, i-am promis Anei de ziua ei o petrecere la ţară, cu prietenii şi o alta cu colegii de şcoală. Din păcate, munca la radio m-a făcut să ignor complet faptul că de Rusalii tot românul care se respectă are liber şi deci urmează un weekend prelungit. Așa că am fixat petrecerea exact sâmbăta asta care urmează, la un loc de joacă. Şi am plătit avansul. Şi am dat invitaţiile. Şi am început să primesc telefoane. Că al meu nu vine, că nici al meu nu poate, că noi plecăm, că noi trimitem plodul la bunici. În concluzie, am aflat că rămân eu, soţul, sărbătorita şi... tataaam, doi invitaţi. No good! Aşa că, pune-te Ioană şi găseşte o soluţie. Una rapidă şi care să mulţumească pe toată lumea. Mă rog, pe toată lumea cu excepţia mea, că eu deja nu mai contam.

Sun la locul de joacă. Explic, implor, mă plâng. Haideţi să încercăm să o mutăm joi, zice nenea de acolo. Scriu mailuri părinţilor. Băi, joi puteţi? Majoritatea da, mai puţin exact cei doi care ar fi venit sâmbătă. Şi care, săracii, se pregătiseră deja şi psihic, şi emoţional, şi cu cadouri. Mai mult, cei doi erau şi cei mai buni prieteni ai Anei. Sun copilul din dotare. La capătul firului, plânsete şi jale mare! Nu-mi fac ziua fără ăia doi! Păi, măi Ana, alt weekend nu mai avem liber. Ba lucrez eu, ba e înainte de operaţie, ba imediat după. Totuşi, nici nu-mi vine să sponsorizez o petrecere cu doar trei copii, în condiţiile în care am antamat-o pentru vreo cincisprezece. Cu tort, mâncare, sucuri şi animator mulatru cu ritm în sânge şi dreadlocks în cap. Şi pentru care am ajuns să-mi schimb şi tura la radio şi programul bonei şi cel al soţului (pentru petrecere, nu pentru animator, la ce vă gândiţi şi voi?!)

Dar, după cum v-am spus, promisiunea e promisiune şi basta. Aşa m-a învăţat pe mine mama, fără să se aştepte probabil că eu, conştiincioasă, voi lua ad litteram sfaturile ei şi mă voi da peste cap de nebună să nu dezamăgesc copilărimea din clasă. Inclusiv pe cei doi copii care nu pot veni la party-ul de mâine, deşi ar fi putut veni la cel iniţial. Aşa că am ajuns să fac şi o a treia petrecere. Pentru ei doi, pe care îi aşteptăm sâmbătă, la noi acasă, unde se va lăsa cu pizza şi prăjituri.

Mă gândesc că acum ar fi momentul să-mi fac un carneţel cu toate aceste hei rupisme mămiceşti ca să i le pot scoate pe ochi Anei când o fi mare. Cum o văd că o ia pe arătură, cum scot carneţelul şi zbang cu el după ceafă! Beeeei, îţi aduci aminte când ai făcut nouă ani şi ţi-am făcut trei petreceri? Şi ei o să i se fâlfâie. Noroc că se bucură acum. Chiar foarte tare. Şi eu mă bucur. Deşi, într-un fel, aştept ziua de duminică. Să stau.

Din regretele mele:

- nu am ajuns la Bookfest

- nu mi-am luat pantofii cu talpă ortopedică de-i văzui la Humanic

- nu voi reuşi să ajung în Skiatos

- nu ştiu dacă pot muta operaţia Anei

- şi operaţia trebuie făcută

- am riduri

- şi în curând 39 de ani

- nu am reuşit să dau jos niciun kil

- nici nu am încercat

- şi ştiu că ar trebui

- nu am nicio dimineaţă în care să dorm cât vreau eu

- mi s-au rupt blugii ăi buni

- nu am alţii la fel de buni

- nu am văzut Barcelona

- şi nu am fost nici în Portugalia

- şi nu cred să se întâmple în curând

- nu vorbesc germană

- nici Ana

- dar ea nu vorbeşte nici franceză şi da, regret şi asta

- e luni.


Mai spuneţi şi voi. Eu cred că mă duc acasă să fac o tartă cu căpşuni. Şi vouă nu vă dau, aşa, ca să aveţi ce regreta şi voi, ha!

Dragă Ana,

Cred că şi eu aveam tot nouă ani ca şi tine. Nu sunt sigură, dar ştiu că eram la o vârstă când nu mă simţeam nici prea mare, nici prea mică. Eram aşa, potrivită, cum ai spune tu, cu veleităţi de independenţă şi cu spaime de copil. Mi se întâmpla adesea în perioada aceea să simt că parcă corpul începea să se lungească aiurea, în timp ce mintea îmi rămânea de multe ori agăţată de copilărie, cu spaimele şi bucuriile ei caraghioase. Încă îl aşteptam pe Moş Crăciun, încă mă bucuram de o prăjitură cu moţ de frişcă, încă îmi plăcea să mă arunc în patul părinţilor duminică dimineaţă, în miros de tihnă şi de cafea, încă zilele perfecte erau cele în care mama era acasă când mă întorceam de la şcoală, încă mi se părea că sunt cea mai nefericită din lume pentru că nu puteam avea un câine al meu.

Nu-mi aduc aminte dacă ai mei îmi cumpărau sau nu ceva de 1 Iunie. Cred că îmi luau o prăjitură sau un pumn de cireşe. Dar atunci, în anul acela când parcă să fi zis că eram exact de vârsta ta, mi-am dorit cu disperare să primesc un cadou. Ţin minte că m-am dus la mama şi mi-am revendicat cu atâta încrâncenare dreptul de a fi sărbătorită de amărâtul ăla de 1 Iunie, încât biata de ea a rămas dezarmată la cererea mea de a primi ceva, orice. Nu ştiu să-ţi spun ce a fost în capul meu. Ştiu însă şi asta chiar o ştiu, că a fost ultima dată când mi-am dorit ceva de Ziua copilului. Anul următor am uitat. Nu mi-a mai păsat. Sau poate că, anul următor, nu m-am mai simţit aşa, întinsă între două lumi- una mare, cât corpul şi alta mică, cât mă doream în mintea mea. Şi mai ştiu că atunci, în anul acela, mama mi-a cumpărat o minge. O minge albă cu un iepuraş roşu cu pantaloni verzi. Şi a fost cea mai frumoasă minge pe care am avut-o. Pentru că, la fiecare rostogolire, la fiecare aruncare în sus, mingea aceea era plină de chef de joacă.

Într-o zi s-a spart. Nu ştiu cum, dar am văzut că iepurele începe să se schimonosească brusc şi pantalonii cei verzi păreau dintr-o dată şifonaţi. Nu mai sărea, nu se mai rostogolea. Stătea greoaie şi tuflită pe parchet. Nu am aruncat-o. Am pus-o într-o cutie de carton şi am lăsat-o acolo, într-un colţ de cameră, să aştepte să vină ziua în care să uit pur şi simplu de ea. În care să-mi fie indiferent  ce se va alege de iepurele cel roşu. În care să fiu întru totul mare.

Ieri, ţi-am luat o minge. Fără iepure în pantaloni. Doar galbenă şi cu un scris pe ea. Dar e rezistentă. M-am uitat pe etichetă, am pipăit-o, am dat cu ea de pământ să văd cât de mult se poate duce în sus. Şi pentru o clipă mi s-a părut că sare precum iepurele de altă dată. O să-ţi povestesc într-o zi despre el. Într-o zi în care o să aduci la tine în cameră o cutie de carton, o să o pui într-un colţ şi o să aştepţi să se umple.