Mi-ar plăcea să cred în reîncarnare. Sau în teleportare. Doar azi, doar un pic. Să merg pe stradă, să-mi aleg un corp şi să mi-l iau acasă, cu tot cu haine, cu poşetă, cu sacoşe, cu abonament sau nu de metrou, cu cheile lui de la casă şi vârsta din buletin. Să mă uit la oamenii care trec, să întind mâna spre ei şi să aleg unul la întâmplare. De exemplu, pe fata aia brunetă, cu păr creţ şi palton galben. Sau nu, mai bine pe tipul ăla cu ochelari şi barbă de trei zile. Să văd şi eu cum naiba o fi să te trezeşti în locul lui. Să porţi boxeri. Să faci pipi din picioare.

Sau poate ar fi mai bine să-mi păstrez corpul, dar să fac nişte schimbări. Mi-aş face picioare lungi şi glezne subţiri. Şi bucle. Vreo cinci, şase, prin care să-mi trec degetele ori de câte ori sunt nervoasă. Şi culmea, eu nu aş fi niciodată nervoasă, doar tranşantă şi sigură pe mine. Şi aş purta tocuri. Întotdeauna. Chiar şi iarna, pe zăpadă.

Mi-ar plăcea să existe un magazin de unde să mă pot alege. M-aş lua tot blondă, un pic mai slabă şi m-aş îmbrăca într-o fustă de voal. Roz. Şi aş mânca multă quinoa. Şi salate cu rodie. Şi aş bea apă plată cu lămâie. Şi aş strâmba din nas la fumul de ţigară. Şi aş conduce maşina. Chiar şi pe zăpadă. Şi aş reuşi să merg în marşarier şi să fac nişte parcări laterale de ar crăpa vecinii de invidie. Şi aş şti să merg pe bicicletă. Şi să patinez. Şi să schiez.Doar un pic, nu foarte bine, cât să merite să mergem toţi trei în Austria. Şi în niciun caz nu aş avea platfus. Aş fi atât de perfectă încât lumea s-ar distra să-mi caute defectele şi ar petrece timp cu mine până s-ar sătura să mai scotocească după hibe şi atunci mi-ar zice doamne, ce n-aş da să fiu în locul tău! 


Mi-ar plăcea să mă pot alege de pe raftul unui magazin cu corpuri şi minţi perfecte. De pe  o etajera unde eu, în perfecţiunea mea, aş fi blondă şi slabă şi musai nefumătoare şi şoferiţă cu marşarier şi parcări uluitoare şi m-aş aştepta să vin şi să mă admir pe mine, cea care m-aş plimba toată ziua cu bicicleta şi aş mânca boluri uriaşe de quinoa cu sâmburi de rodie. Şi evident că aş bea doar apă plată cu lămâie.

Mi-ar plăcea să cred în reîncarnare. Sau măcar în teleportare. M-aş duce la Dublin. Sau în Maroc. N-am fost niciodată. Sau nu. Mai bine m-aş duce cu vreo cincisprezece ani în urmă şi aş sta să mă admir ca proasta şi să-mi spun doamne, ce n-aş da să mai fiu în locul tău! 

După ce am citit Cetatea celor o mie de sori şi Vânătorii de zmeie, ambele de Khaled Hosseini, am prins gustul poveştilor amare din Afghanistan şi Pakistan. Aşa că am perseverat în această direcţie şi m-am apucat să citesc o carte căreia, la prima vedere, nu-i dădeam prea multe şanse. Eu sunt Malala  mi se părea genul de carte cu parfum eroico-politic care se vrea mai mult un manifest şi pe care ajungi să o citeşti din curtoazie şi nu din curiozitate. Ei bine, m-am înşelat. Cartea e mult mai interesantă decât mă aşteptam, mult mai bine scrisă, atent documentată şi de aici interesantă mai puţin pentru povestea fetiţei împuşcate de talibani fiindcă a vrut să meargă la şcoală, cât pentru decorul istoric şi politic în care se desfăşoară. Recomand.

V-a plăcut Marele Gatsby? Cartea, nu filmul, deşi şi filmul este frumos prin desfăşurarea de forţe de pe ecran. Ei bine, dacă aţi răspuns pozitiv, atunci luaţi de citiţi (dacă nu aţi făcut-o deja) Toţi aceşti tineri trişti de acelaşi F. Scott Fitzgerald. Vai ce carte! Vai ce poveşti şi ce personaje şi ce atmosferă apăsătoare la interior şi decadentă la exterior! Mi-a plăcut tot, am citit-o dintr-o suflare şi aş mai fi vrut! Merge mai ales spre patruzeci de ani cu un pahar de vin alături.

Nu am mai citit demult o poveste atât de încâlcită de familie, cu personaje numeroase, cu drame ce parcă îşi ţin răsuflarea să nu deranjeze, cu patima aia rusească ce doar la ei se întâmplă, într-o notă minoră şi desuetă în care râsu-plânsu e la el acasă. E vorba de Medeea şi copiii ei de Ludmila Uliţkaia. Un roman frumos cu o poveste de viaţă mare cât mama Rusia. Ca un sfat, dacă nu o ştiţi pe Uliţkaia, căutaţi să citiţi nuvelele ei. De exemplu: Fetiţele. Rude Sărmane. Absolut minunate.

Şi dacă tot vorbim de cărţi, mi-am cumpărat azi două. Încă nu le-am deschis, aşa că dacă le-aţi citit, aştept păreri, dar fără să-mi povestiţi despre ce e vorba şi cum se termină. Prima este Păzitoarea tainei scrisă de Kate Morton. Pare genul de carte după care se poate face foarte bine un film d-ăla de place la gagici. Eu am citit de ea Grădina uitată şi m-a prins. Intrigă cât cuprinde, romance, un pic de suspans, un deznodământ intuit abia spre sfârşit (ceea ce e foarte bine), o acţiune care curge fără să fie forţată. Cu alte cuvinte o poveste bine scrisă şi de aceea am decis să mai citesc una. Ceva mă face să cred că e cam acelaşi gen de roman bazat pe acţiune, întorsături de situaţii şi personaje feminine cu suflet mare şi iubire multă.


A doua carte din poşetă este luată după autor, pentru că sincer, coperta arată ca reclama la un film siropos de prin anii 1980. Iar titlul nu face decât şi mai rău: Mângâieri străine. Hm, a ce vă sună? Oricum, ideea e că autorul este Ian McEwan şi omul ăsta m-a făcut să-l iubesc după ce am citit Pe plaja Chesil. Să vedem acum ce se va întâmpla.

Şi pentru că nu vreau să vă faceţi o impresie greşită despre mine cum că mi-aş petrece toată ziua printre cărţi şi rafturi de librării- doamne fereşte-  am descoperit un blog culinar. O frumuseţe! Habar nu am cine este autoarea şi cu ce se ocupă ea, dar găteşte după reţete orientale super interesante. Ba mai spune şi de unde poţi cumpăra şi cu ce poţi înlocui la o adică şi face şi multe poze ca să vadă tot omul de unde porneşte şi unde trebuie să ajungă. O felicit pe această cale, îi mulţumesc pentru idei şi ţin să-i spun că deja m-a ajutat cu meniul pe următoarele zile. Aruncaţi şi voi un ochi aici şi vedeţi ce vă inspiră. Un mic sfat: încercaţi să frunzăriţi blogul cu stomacul plin, nu ca mine, într-o pauză, la birou.

Ştiu. Aţi citit până aici doar ca să ajungem la fete şi băieţi. Îmi pare rău, nu am. Nici fete, nici băieţi. Dar, dacă scriam doar cărţi şi bloguri, poate nu stăteaţi până la capăt. Sau eraţi mai puţini. Aşa că...am trişat. Doar azi, că e luni. Still friends?

Mă uit cum trec pe lângă mine. Cu mersul lor încet, un pic târşâit, mână-n mână, rid lângă rid, ţinându-se aproape, sprijinindu-se unul pe altul ca şi cum tot echilibrul lumii s-ar ţine pe ei. Îmi place să-i privesc, îmi place să le văd gurile strâmbate uneori  de vreme ce-şi pierd forma cărnoasă a buzelor de altă dată în spatele cuvintelor prea spuse şi care acum stau aninate de preaplinul poveştilor. Mă uit la ea împuţinată în taiorul ce face falduri acolo unde altădată era carne. Îmi place când încă are ruj pe buze şi tocuri la pantofii la fel de demodaţi ca privirile şi discuţiile lor. Mă uit cum se agaţă de mâna lui ce mai degrabă se ţine decât o susţine. E un pic adus de spate, poartă pălărie şi costum la doi nasturi. Şi merg aproape lipiţi, ca doi siamezi uniţi de viaţă, cu pasul lor nesigur ce umple străzile de prezenţa lor. Sunt încă aici şi din spatele ridurilor povestea lor de viaţă se aşează cuminte precum ploaia pe acoperişuri.

Uneori, când se trezesc dimineaţa şi-şi aduc la capul patului cana mare cu ceai, cu farfurioară înflorată şi biscuiţi cu lămâie, se încăpăţânează să uite de bătrâneţe. Atunci când afară e lumină şi vreo mierlă cântă de nebună la geam, se uită unul la altul şi-şi zâmbesc complice. Am reuşit, par a-şi zice. Uită-ne, suntem aici şi cât timp în casă miroase a ceai cu prăjiturele, lumea e cu noi şi nu trece inutilă.

Poate că au zile în care îşi cufundă capul în pernă şi cu picioarele uşor străvezii vârâte sub plapumă se lasă duşi spre înapoi. Acolo unde era timp şi putere. Poate că altă dată, în zilele când mierla nu mai cântă şi copiii crescuţi de acuma nu mai sună, se lasă să asculte cum trece viaţa.Şi atunci, ea- pentru că ea a fost întotdeauna mai puternică- ea se ridică din pat, pune de ceai, îşi acoperă picioarele străvezii cu ciorapi de mătase, îşi îmbracă taiorul demodat pe alocuri ce poartă în el amintirea cărnii de altădată şi îl ia de mână, îi pregăteşte costumul, şi împreună, rid lângă rid, ies pe stradă, să-i vadă lumea că încă sunt. Că au reuşit!

Iubitule, într-o zi, o să-ţi cer să îmbătrâneşti cu mine. Într-o zi, o să-mi cumpăr un taior și o să bem ceai din cești înflorate. Până atunci, la mulţi ani!

Ţin minte că stăteam într-o seară cu tata în sufragerie şi mă plângeam că băieţelul de care îmi plăcea la momentul respectiv mă trata cu răceală; aveam vreo zece ani.

– Vreau să ştiu ce e în capul băieţilor! Vreau să ştiu ce gândesc ei, nu ce ar trebui să fac eu!

Instinctiv, înţelegeam foarte bine că există două lumi şi două feluri de a te raporta la aceeaşi realitate. Instinctiv alesesem să lupt cu armele inamicului, să mă duc pe teritoriul străin şi să văd la faţa locului cum stă de fapt treaba.

Am avut noroc de un tată care nu mă trimitea să discut cu mama, în virtutea faptului că eram fată. Dar multe dintre prietenele mele erau la început expediate şi ulterior alegeau ele însele să se refugieze lângă mame, acolo unde, în general, puteai să-ţi plângi amarul în voie, fără însă să obţii şi răspunsuri. Doar că, dragi taţi de fete, duioasele creaturi cu codiţe şi gene lungi se cer crescute, învăţate, ajutate, susţinute – nu doar ocrotite şi puse bine sub umbrela autorităţii masculine. Sigur, e mult mai simplu să ne luăm fiecare sub aripă copilul de acelaşi sex şi să-l iniţiem în d-ale vieţii. Doar că, din păcate, de multe ori riscăm să lăsăm în suspans enorm de multe întrebări şi temeri pe care, dacă viaţa şi anturajul nu reuşesc să le rezolve, riscăm la un moment dat să provoace traume.

De ce vă spun toate astea? În primul rând pentru că știu că nu sunteți din cei ce au tras o înjurătură când au aflat că vor fi tați de fată și nu de băiat. Din păcate, mai sunt și din ăștia, dar nu voi. Dacă erați așa, sigur nu va pierdeați vremea pe blogul unei muieri. În al doilea rând, și poate cel mai important, pentru că văd din ce în ce mai des femei care habar nu au, chiar şi la o vârstă adultă, să-şi înţeleagă partenerii, să-i accepte şi mai ales, să ştie ce pot şi ce nu pot să ceară. Femei care au ajuns să fie traumatizate de un divorţ sau o despărţire, care încă poartă cu ele supărări provocate de vreun iubit din adolescenţă sau care nu pot să se împrietenească cu bărbaţi pentru că, pur şi simplu, li se pare că toţi sunt nişte ciudaţi egocentrici, misogini şi lipsiţi de sentimente sau compasiune.

Normal, suntem diferiţi, gândim diferit, ne comportăm diferit şi până la urmă ceea ce ne uneşte, pe lângă sentimente, sunt, de obicei, preocupările, pasiunile, nivelul de inteligenţă şi umorul. În rest, ne descoperim şi încercăm să ne acceptăm. Iar prezenţa activă a unui tată în viaţa fiicei lui, mai ales când începe să dea semne de feminitate, este salutară şi face lucrurile mult mai uşoare pentru viitoarea femeie.

Instinctiv, dragi tătici, fetiţele voastre vor dori să stea în preajma voastră, vă vor căuta compania şi aprobarea. Vă vor observa cu atenţie atât reacţiile, cât şi felul în care vă purtaţi cu mama. Înainte să ţineţi discursuri de genul „eu sunt bărbatul în casă; eu decid şi eu fac; eu sunt obosit şi eu vreau să mă uit la televizor”, gândiţi-vă că cea mică va crede, dacă nu spuneţi nimic, că aşa sunt bărbaţii. OK, aici e momentul în care atenţia se va îndrepta spre mamă. Dacă acceptă – şi cât acceptă. De multe ori, la maturitate, fetiţele vor copia comportamentul mamei, chiar dacă iniţial îl criticau.

Cred că ar fi frumos din partea taţilor de fete să se abţină în a vedea în orice băiat un baubau. Fie vorba între noi, majoritatea care fac asta au fost ei înşişi baubau prin adolescenţă. Corect ar fi să le spuneţi fiicelor voastre care e de fapt treaba cu acest etern conflict bărbat-femeie. Să le povestiţi, de exemplu, că băieţii nu sunt neapărat porci şi nesimţiţi, ci că pur şi simplu, toate gesturile de curtoazie pe care o fată le consideră de la sine înţelese, băieţii le fac doar când vor şi cu cine vor. Mai ales când sunt puști. Sunt mai sinceri băieții în adolescenţă? Hai să spunem că sunt mult mai comozi, mai puțin atenți la anturaj şi cu o minte mai lipsită de meandre. De aici şi eternul conflict care zdruncină de atâtea generaţii cupluri după cupluri, când ea e tristă şi supărată că el nu ghiceşte ceea ce ea îşi doreşte. Dragi taţi de fete, spuneţi-le odraslelor voastre că bărbaţii nu au intuiţie şi nici nu-şi propun să aibă, pentru că nu au timp de pierdut cu aşa ceva. Vrei să facă ceva? Cere-i, nu aştepta, că trece viaţa şi el tot în colţul lui stă, preocupat de cine ştie ce drăcovenie – între noi fie vorba, de cele mai multe ori inutilă.

Lista este mult mai lungă. Depinde de voi cât timp şi chef aveţi să vorbiţi. Important este să o faceţi. Chiar dacă sunteţi topit după mica domnişoară ce creşte sub ochii voştri, chiar dacă instinctiv vi se pare că singura voastră menire este să o păziţi, chiar dacă vă este ruşine să vorbiţi deschis cu ea, nu uitaţi că voi sunteţi primul reper de comportament masculin şi poate cel mai important din viaţa ei. Felul în care va şti să-şi asume feminitatea depinde imens de mult de felul în care veţi şti voi să vă purtaţi cu ea. Dacă nu sunteţi prezent pentru ea, dacă evitaţi întrebările ei incomode, dacă vi se pare sub demnitatea voastră să cumpăraţi tampoane din magazin, atunci creaţi o barieră peste care, la adolescenţă, va trece foarte greu, iar uneori chiar deloc.

Şi încă ceva – şi cu asta vă las, fiindcă ştiu că nu vă place să fiţi bătuţi la cap. Încercaţi, într-un exerciţiu de sinceritate, să-i spuneţi la ce trebuie să fie atentă în relaţiile cu băieţii şi apoi lăsaţi-o să aleagă. Trebuie să vă spun că o femeie care e conştientă atât de riscuri cât şi de beneficii alege mai bine decât una care habar nu are la ce să se aştepte şi care nu-şi doreşte decât să fie iubită şi ocrotită pentru că, nu-i aşa, asta a văzut în filme sau a citit pe cine știe unde, iar voi nu i-ați povestit nimic.

Vă spun, dragii mei, sunt prea multe femei care ajung să trăiască nefericiri şi drame în cuplu atunci când dragostea primilor ani tinde să se transforme în altceva. Pentru că pur şi simplu ele doar asta au căutat şi doar asta au crezut că se poate obţine. Dragoste. Cu prietenia nu știu ce să facă, pentru că nu cred în prietenia cu un bărbat. În complicitatea cu el. Pentru că nu le-ați arătat-o. Ați preferat să le trimiteți la bucătărie, între fustele mamei. Şi din păcate, de cele mai multe ori,  femeile acestea nu vor avea parte de parteneri care să le ajute să-şi depăşească propriile temeri şi bariere mentale. Pentru că partenerii ăia nu pe ele le caută. Ci pe acelea care ştiu să spună când vor ceva, nu să aștepte. Cele care așteaptă, din păcate, aşteaptă de multe ori degeaba, fiindcă nici nu ştiu ce aşteaptă! Sigur, există și excepții, dar nu despre ele este vorba aici.

Așadar, dacă sunteţi tată de fată, să ştiţi că sunteţi norocos! De iubit, sigur veţi fi. Doar să rămâneţi acolo şi să nu vă ascundeţi într-un colţ! Oricum cea mică va veni să vă caute și în loc să o trimiteți la bucătărie, mai bine vă duceți împreună și gătiți ceva. B. care nu are nicio treabă cu gătitul s-a apucat să învețe să facă prăjituri ca să petreacă timp cu Ana așa cum dorea ea. Cât despre voi, dragi mame de fete, nu vă băgați între ei. Lăsați-i să aibă momentelor lor împreună. Vă vor mulțumi mai târziu. Amândoi.

 

V-am tot povestit cum în ultimul timp am  fugit cu infanta, în câteva weekenduri, departe de casă. Doar noi două, ca fetele. Şi pentru că ultima dată am ales să plecăm precum două orfeline cu un cuplu de prieteni şi cu al lor copil, mi-am dat seama că uneori, faptul că ajung să merg doar eu cu Ana ba la munte, ba în oraş, ba la film, poate naşte semne de întrebare printre cei obişnuiţi să facă lucrurile în cuplu. De la început ţin să vă spun că la mine în familie totul merge bine, dacă cumva vă întrebaţi ce se întâmplă cu consortul în timpul escapadelor mamă-fiică. Se întâmplă doar că B. este mai greu deplasabil şi mai greu de convins în a rupe ritmul. Şi poate mai puţin dispus să facă în timpul lui liber lucruri care nu-l încântă în ideea că poate pofta vine mâncând. Adevărul este că atunci când ai doar câteva ore pentru tine pe săptămână şi un teanc de pasiuni care te aşteaptă să te întorci de la muncă, e normal să nu mai vrei să ţi se facă program. Iar eu am iniţiative cu duiumul şi care implică, în marea lor majoritate, heirupisme de genul trezit cu noaptea-n cap, stat pe coclauri, mers la gară, întors serile, adus copii în vizită, dus copil în vizită, cumpărat bilete la filme asezonate ulterior cu cofetării şi mall-uri şi tot aşa. Mă deranjează să fac atâtea lucruri de una singură? Răspunsul este NU! Din contră.  În schimb, mă scoate din minţi să trag pe cineva după mine într-o aventură pe care nu şi-o doreşte ca apoi să sfârşesc prin a încerca să-l entuziasmez non stop şi să mai port şi grija lui.

Nu ştiu să spun dacă sunt o fire independentă sau mai degrabă egoistă, ştiu însă că am învăţat, printr-o pură întâmplare, să-mi fie extraordinar de bine cu mine însămi, fără să am nevoie de companie sau de ajutor. Nu am fost crescută aşa. Dimpotrivă. Copil singur la părinţi, răsfăţat şi ocrotit, având ca unică responsabilitate în viaţă temele şi învăţătura, ajunsesem spre adolescenţă într-o relaţie de cvasi dependenţă de familie şi de mediu cunoscut. Propriu zis, refuzam să mă aventurez chiar şi un pas de una singură, spre marginea cuibului.

Asta până într-o zi, când un francez, prieten de-al mamei, s-a oferit să mă ţină pe casă şi masă, la Paris, o lună de zile. Aveam 18 ani,  o haină de piele,  vreo 200 de franci în buzunar şi spaime până la cer. Primul şoc: nu m-a aşteptat nimeni la aeroport. Nu-i nimic, din Bucureşti, a rezolvat tot mama şi l-a rugat pe tatăl unui prieten ce locuia la Paris să mă recupereze cu bagaj cu tot şi să mă ducă în faţa blocului acestui domn binevoitor. Care, la momentul la care i-am sunat la uşa, surpriză, nu era acasă. M-am aşezat aşadar pe preş, ca un căţel, şi am aşteptat vreo oră, cu rucsacul la picioare, doar, doar apare şi gazda mea bizară. Bizar, ştiam că este. Fost luptător în războiul din Algeria când a decis să se dea cu duşmanul, editor de carte, pasionat de jazz şi de filipineze cu vreo treizeci de ani mai tinere ca el (de altfel trăia cu una), chel, bonom şi la vreo şaizeci de ani, francezul meu a apărut într-un târziu cu două sacoşe aproape goale şi după un merde, am uitat de tine, m-a poftit în casă unde mi-a aruncat dintr-o suflare regulile pentru următoarea lună:
- Fără băieţi! Dacă găseşti pe cineva, n-ai decât să te duci tu la hotel. Dar, dacă nu te întorci  peste noapte, lasă şi tu un mesaj pe robot. Dacă ţi-e foame şi nu e nimic de mâncare, poţi să-ţi cumperi! Eu nu gătesc şi de obicei mănânc în oraş! Poate te invit şi pe tine într-o seară! Uite o hartă a Parisului pe care am încercuit tot ceea ce cred eu că merită vizitat: un obiectiv sau două pe zi despre care îmi povesteşti seara! Ţi-am cumpărat un bilet la Comedia franceză, cadou! Spectacolul începe la 22h.  Ia cu tine harta că e grevă la metrou şi e posibil să te întorci per pedes! Nu faci mai mult de o oră! Şi uite o cheie şi nişte bani! Bonne nuit!

A fost ca şi cum mi-aş fi ţinut respiraţia până la ameţeală şi epuizare, iar apoi, dintr-o dată, aş fi deschis larg gura ca să mă impregnez de tot aerul ce mi-a lipsit în ultimul timp. Pentru că mi-a lipsit şi pentru că aveam nevoie să respir. Şi pentru asta, am ales să fug. Din nou. În câteva ore, totul era aranjat. Un bagaj făcut, o cameră rezervată, o mâncare lăsată soţului (nu a avut chef să vină, aşa că l-am lăsat acasă şi nu, nu s-a supărat şi nu, nu mi se pare ciudat să avem dorinţe diferite şi să mai facem şi lucruri separat, mai ales dacă unul e comod şi de casă şi altul, aka eu, izmană pe călător) şi am plecat. Doar noi două şi o familie prietenă cu una bucată copil blond şi numai bun de joacă. Am lăsat capitala în urmă sâmbătă de dimineaţă, pe o ceaţă groasă ce se lăsa ca o răceala pe piept şi ne-am dus la Sinaia. 

Pensiunea Boema

Prin pădure la Buşteni

Cu muntele în spate

Am aflat că cei mici trebuie lăsați să crească în ritmul lor. De fapt, știam asta, cel puțin în teorie. În practică însă, de multe ori, aveam tendința să mă grăbesc, să-mi doresc să se întâmple lucruri nu atât pentru ea, pentru copilă, cât pentru mine. Noi am crescut-o pe Ana singuri. Adică nu am avut unde sau cu cine să o lăsăm ca să mai fugim și noi în doi. Mai puțin în lunile de vară când reușeam să o facem pachet și o să trimitem cu mama la țară, dar și așa, în fiecare weekend eram acolo și duminica se punea pe bocit.  Ana s-a obișnuit că locul ei e doar cu noi și basta. Ideea de a dormi în altă parte, cu alți oameni (fie ei și prieteni cu copii) provoca o dramă. Prima dată când s-a cerut într-o mini tabără cu grădinița, am ajuns să o luăm noaptea de acolo pentru că a plâns după noi până a vomitat. De atunci a mai fost în tabere, pentru că a vrut ea, dar de fiecare dată plângea la telefon, seara și doar seara, de sărea cămașa peste ea. Nu am insistat să meargă nicăieri, o lăsam pe ea să decidă.  Să doarmă la vreo prietenă era o adevărată amenințare. Până săptămâna trecută când brusc, a decretat ea că și-ar dori 85% să rămână peste noapte la o fetiță. S-a dus în vizită de dimineață cu gândul că ar vrea să încerce să doarmă acolo. Pe după amiază, a decis că gata, rămâne. A doua zi, când am vorbit cu ea, mi-a spus triumfătoare "de iubit tot te iubesc, dar gata, nu mi-a mai fost dor. E de bine?". Eu zic ca da. E o altă etapă cu care rămâne să mă obișnuiesc și eu acum.

Am aflat că nu știu să mă prefac și să simulez. Ceea ce ar trebui să învăț. Dacă nu mi-e bine, nu reușesc să rămân cu zâmbetul pe buze și să mă ascund. Mi-a fost cam rău vreo câteva zile și din păcate, deși am încercat să mă prefac că totul e ok, nu mi-a ieșit. Ba chiar Ana a ajuns să mă roage să o las pe ea să se ocupe de mine. Mi-a picat rău chestia asta, m-a făcut să mă simt neputincioasă, deși ar fi trebuit să mă bucur că e atât de empatică. Prefer să fiu eu aia responsabilă care să aibă grijă. Și mi-am dat seama că orice rău mă aruncă într-o stare de panică care nu face decât să-mi crească starea proastă. Îmi aduc aminte că, în copilărie, de fiecare dată când mă îmbolnăveam, tata intra într-o stare de agitație vecină cu atacurile de panică, dădea telefon la toți doctorii, mă ducea la analize, pe când mama mă lua în brațe și-mi spunea cu toată convingerea din lume stai liniștită, o să treacă! Chiar și azi, când simt că ceva nu e în regulă, o sun pe mama și o întreb crezi că e grav? Și când o aud spunându-mi sunt sigură că totul e ok, jumătate din rău trece. Am aflat însă că eu semăn cu tata.

Am aflat că Ana se va face fotbalist, va fi cool și se va căsători cu Răzvan. Nu întrebați ce și cum. M-a sunat la serviciu să-mi spună că cică așa i-a ieșit la un joc, la școală. Cu fotbalul și cu cool-ul, nu știu ce să zic. Dar cu Răzvan, știu și eu, abia ce s-a despărțit de prietenul lui. S-o întreb și pe mama, să văd ce zice și ea.

Ştiţi vorba aia cu "beau cafea din două ceşte şi vorbesc pe franţuzeşte"? Ei bine, aşa sunt eu acum. Cu o cafea în stânga, rămasă de dimineaţă şi deci uşor sleită şi cu una proaspătă în dreapta, încă aburindă, stau şi aştept să fac un jurnal de ştiri en français dans le texte. Cu alte cuvinte, sunt la muncă. Departe însă de mine dorinţa de a fi deplânsă, consolată şi luată un pic în braţe şi asta pentru că în stilul fabulos care mă caracterizează, am reuşit între două jurnale să dau iama printre reduceri de unde am luat, bineînţeles, singurele produse nereduse. Nu sunt sadică, ci doar că astea mi-au plăcut. La început m-am abţinut şi am plecat cât mai departe de ele, îmbulzindu-mă şi eu alături de mulţimea preponderent feminină care trăgea de tot ce prindea în stânga şi-n dreapta. Doar că ce am reuşit eu să apuc, sau nu-mi venea sau era urât. Şi nu urât oricum, ci urât rău!

Aşa că, după ce am dat două ture prin mall, după ce am rezistat eroic să nu-i cumpăr şi Anei singura geacă lungă, până la genunchi, cu glugă şi umplută cu fulgi care bineînţeles că era şi singura cu preţ întreg, m-am întors la ce am văzut iniţial şi m-am făcut cu o pereche de blugi pentru mine şi cu un cadou pentru consort.

Şi acum, prinsă între două cafele şi multe ştiri, tot stau şi mă gândesc la geaca aia pentru Ana. Ce bine i-ar fi prins, sărăcuţa, să aibă şi ea o gecuţă lungă şi groasă în care să nu-i îngheţe picioarele dimineaţa, în drum spre şcoală! Nu-i mai puţin adevărat că şi mie mi-ar fi prins bine o geacă lungă, că şi eu deger de la fund în jos. Şi poate n-ar fi fost rău să-mi iau şi nişte cizme mai groase ca cele care au cedat nervos iarna trecută, de au ajuns la primul tomberon din Predeal.

Cred că acum chiar am nevoie de o îmbrăţişare!

sursa foto aici

Mi-am făcut cu greu cont pe facebook. Mi-au trebuit nişte ani înainte de a mă lăsa convinsă şi asta pentru că mi se părea ciudat să stau aşa, în văzul lumii şi să-mi dau cu presupusul. Apoi, într-o zi, am cedat, m-am apucat de fb şi nu m-am mai lăsat. Sigur, nu intru în sevraj în lipsa lui, dar e aşa de bine să ştii că există un loc unde la orice oră cineva te ascultă, te înţelege şi stă de vorbă cu tine. Cu facebook-ul, twitter-ul şi compania, nici depresiile şi zilele proaste nu mai sunt ce-au fost. De ce să plângi pe înfundate sau să dai cu vreo farfurie de pământ când la fel de bine poţi să te răcoreşti în doi timpi şi trei clicuri? Şi ce dacă nu ştii cu cine vorbeşti, de vreme ce e prieten cu un prieten totul pare în regulă şi oricum eşti la adăpostul ecranului.

sursa foto aici

Se făcea că era o zi ca oricare alta. In fine, ca oricare alta pentru noi doi care alesesem să ne sărbătorim un an de mariaj cu pupături preţ de o lună pe malurile Senei. Şi cum ne plimbam noi aşa, de mână, pe străzile din Paris, în căutarea unui bistro cu preţuri mici şi bere bună, am intrat într-un pub unde mai mulţi indivizi stăteau cu ochii lipiţi de ecranul televizorului. Acolo, un film tipic american cu efecte speciale aferente: clădiri prăbuşite, mare de fum, poliţie şi agitaţie. Şi brusc, şocul de a ne găsi aruncaţi la picioarele realităţii: ce se întâmpla sub ochii noştri era ceea ce francezii numesc de la réalité pure et dure. Eram la Paris şi asistam în direct la atentatele din 11 septembrie. Într-o singură secundă, am simţit cum picioarele mă lasă şi tot corpul prinde a mi se zgâlţâi incontrolabil. Tot ce puteam să mai spun în timp ce-mi frângeam mâinile a disperare era Mama e la New York! Trebuie să o sun pe mama!

Mama era bine. Parisul, nu. Ca şi restul lumii occidentale, Parisul zilelor ce au urmat a fost parcă desprins dintr-un alt film. O peliculă în alb negru, filmată cu încetinitorul, cu cadre strâmte, cu obiectivul fixat pe detalii: tomberoane, guri de metrou, toalete, uşi, feţe ce nu-şi permiteau nici cea mai mică particularitate de frica de a nu deveni suspecte. De pe o zi pe alta, am văzut cum este şi cum miroase frica. Parcă toată lumea încetase să mai meargă la birou, şcoală sau facultate şi ajunsese doar să se grăbească să ajungă undeva, între patru pereţi, ca să se simtă la adăpost. Prima zi a fost cel mai greu. Nu voiam decât să ajungem cu bine la sfârşitul ei, să o încheiem, să trecem mai departe.

Încerc să-mi imaginez azi Parisul. Ieri mirosea încă a croissante şi baghete proaspete. Acum frica se simte până aici. O frică şi mai mare. Ce e înspăimântător nu este neapărat că s-a întâmplat. Ci cum s-a întâmplat. Şi unde. Nebuni, psihopaţi, dezaxaţi există peste tot şi din păcate, ajungem să-i cunoaştem şi să ne ferim abia după ce lovesc. Ce e teribil este faptul că aceste persoane ucid cu un scop foarte clar: de epurare. De anihilare a tuturor celor care îndrăznesc să gândească altfel decât o vor ei. Punct. Ce e şi mai trist este că mulţi dintre aceşti criminali fanatici au beneficiat de toate avantajele culturii pe care o condamnă înainte de a trece la atac. E greu să-i arătăm cu degetul, pentru că nu ştim în care parte să ne întoarcem.

Acum patru ani, într-un metrou parizian, Ana mea, complet inocentă,  m-a întrebat unde sunt francezii. Pe moment, m-a distrat întrebarea mai ales că eram în ziua de Halloween şi ea credea că oamenii din jurul nostru sunt costumaţi de petrecere şi nu că aşa se îmbracă conform cu originea şi religia lor. Acum, mi-e teamă că această întrebare va apărea din ce în ce mai des peste tot în lume, fiecare vrând să se ştie printre ai lui şi doar printre ai lui. E o utopie, mai ales într-o ţară ca Franţa unde comunitatea musulmană este masivă, dar este o mână întinsă partidelor extremiste care vor câştiga din ce în ce mai multă putere. Poate chiar Puterea. La doar câteva ore după atentatul de la Charlie Hebdo, preşedinta Frontului Naţional pleda pe France 2 pentru organizarea unui referendum pe tema pedepsei cu moartea. Nu e prima dată când Marine le Pen aduce în discuţie o astfel de temă (culmea e că exact caricaturiştii de la Charlie Hebdo au ironizat ideea în desenele lor), dar tare mi-e că de data asta o să prindă. Mai ales că masacrul de ieri, de la Paris, i-a făcut pe cei de la Frontul Naţional să spună sec vedeţi, am avut dreptate! 

Nu ştiu, zău, dacă venirea la putere a partidelor extremiste în Europa ar reuşi să stârpească sau să descurajeze în vreun fel radicalismul religios. Dar tare mi-e că vom avea ocazia să vedem pe propria noastră piele daca va folosi sau nu la ceva. Deocamdată, francezii ca şi mulţi alţii dintre noi sunt Charlie. Întrebarea este dacă vom putea şi rămâne aşa şi să continuăm să o spunem în gura mare.

Sursa: Wikipedia (Claude Truong-Ngoc / Wikimedia Commons - cc-by-sa-3.0)

- Mamaaaa, doamna ne-a spus că unii părinţi s-au plâns că există profesori care ţipă la copii. Şi a spus că de multe ori, îi e greu să nu ţipe la noi pentru că suntem foarte gălăgioşi şi nu reuşeşte să vorbească. Şi eu cred că are şi ea un pic de dreptate.

Mă fixează drept în ochi cu privirea aia albastru metalizat şi aşteaptă. De vreun an sau doi, nu mai vrea răspunsuri. Vrea păreri. Să le dezbatem, să povestim, să-i spun, dar mai ales să-mi spună ce crede ea şi cum crede ea că ar trebui să fie. Acum câtva timp, în metrou, m-a întrebat pe nepusă masă, dacă copiii au drepturi şi de ce nu le povesteşte nimeni la şcoală despre ele. Eu cum să ştiu ce am voie şi ce nu am voie să fac, dacă nu pot să-mi citesc drepturile undeva?

Cu ţipatul e poveste lungă. Adulţii ţipă. Cred că şi cei mai calmi au clipele lor de răbufnire. Copiii imită. Asta mi-e clar. Degeaba îi spui unui ţânc ce să facă şi ce nu, el va face ceea ce vede că se face. Ştiu că atunci când era Ana mică şi aveam momentele mele de cădere şi de furie pe fond de oboseală, mama îmi tot spunea să-mi controlez vocea pentru că voi ajunge să mi se vorbească pe acelaşi ton. Şi am ajuns. Şi ştiu că am şi eu o parte de vină şi mi-o asum, spunându-i Anei în glumă doamne, ce mai semeni cu maică-ta!

Revenind însă la şcoală. Vreau să vă spun că şi dacă uneori mă plâng prin târg de sistemul de educaţie de la noi, nu o fac şi în prezenţa Anei. Cred că este o greşeală uriaşă să te apuci să critici în faţa copilului dascălul de care are parte în fiecare zi şi să continui totuşi, să-l duci acolo. Am cunoscut o mamă care face asta şi din păcate, fiica ei este complet neintegrată. Aşa că eu am preferat să dezbat  împreună cu Ana motivele pentru care uneori nu este aşa cum şi-ar dori ea. Şi cum mi-aş dori şi eu, trebuie să recunosc.

- Ştii, nici pentru profesori sau educatori nu este uşor. În primul rând, pentru că mulţi dintre ei au învăţat să aplice nişte metode care nu mai sunt de actualitate, oamenii şi-au dat seama că nu sunt atât de bune pe cât se credea. Şi atunci, în ziua de azi, multe familii îşi cresc copiii în alt spirit decât cel care persistă în şcoală. (mă rog, nu am folosit chiar cuvântul persistă, dar cam asta era ideea). Iar voi, copiii, vedeţi cum într-un fel se poartă mama şi tata şi cu totul altfel profesorii la şcoală.

Privirea albastru- metalizat se îmblânzeşte.
- Mamiii, ştii şi tu că uneori şi eu ţip. Dar apoi îmi trece. Am şi eu zile proaste, sunt şi eu om, nu-i aşa?

Mie-mi spui, drăguţă?! Te apropii cu paşi mari de perioada aia în care o să tot ai zile proaste şi o să mi le reproşezi mie! O mângâi încet şi mi-o apropii.

- Trebuie să înţelegi că uneori e greu şi pentru profesor când are în faţă atât de mulţi copii, fiecare cu familia şi educaţia lui şi cu principii uneori diferite. Totuşi, cu toţii ar trebui să încercăm să nu ţipăm. Ar fi mai bine pentru toată lumea. Dar pentru asta cred că ar trebui să fim ajutaţi cu metode care să dea rezultate. Pentru că şi asta se învaţă: cum să câştigi respect şi simpatie din parte cuiva, de multe ori mai mic,  fără să inspiri frică. Iar asta adulţii uită de multe ori, pentru că e foarte la îndemână să bagi spaima în cineva care nu are puterea să se apere. Şi care, din păcate, mai târziu, o să facă acelaşi lucru când va fi el într-o poziţie de forţă. Oricum, e de apreciat faptul că doamna a vorbit cu voi despre aspectul acesta. E o dovada că îi pasă.

Mă ia de mână şi se lipeşte de mine.
- Uneori şi tu ţipi, mama! Dar, nah, eşti şi tu om! Noroc că-ţi trece repede. Ca şi doamnei. Cred că are şanse să ajungă să-mi placă de ea, acum că încerc să o înţeleg mai bine!

Dă din cap a mulţumire, după care adaugă cu un zâmbet în colţul gurii.
- Deşi, şi dacă ţipă, noi tot o să facem gălăgie!

sursa aici

codiţe de fetiţe

gata de atac