După cum se poate vedea mai jos, titlul  nu indică nici numărul de cărţi din imagine (sunt cinci, da?) nici vârsta căreia îi sunt adresate (nu e niciuna de colorat), ci numele editurii care mi-a făcut ieri bucuria să-mi trimită acest cadou.



Bineînţeles că la cei aproape unsprezece ani ai ei, Ana s-a repezit la povestea lui Frank Einstein şi motorul cu antimaterie pe care şi-a aşezat-o frumos în teancul de cărţi în curs de citire. Mă rog, din teancul ăsta, una singură este dorită de ea, restul cărţilor sunt din cele obligatorii, dar binevenite, zic eu. De exemplu, poezii de Alecsandri sau Eminescu. Aşadar, acum vom avea şi nişte antimaterie peste teancul cu materie.

Dintre cărţile primite ieri, două mi-au atras în mod particular atenţia. Da, da, mie, pentru că Ana, ocupată fiind cu lecţiile, m-a lăsat pe mine să citesc din cadoul primit de ea. Minunata pălărie a lui Millie mi-a atras atenţia prin numele autorului: Satoshi Kitamura. Pentru cine nu ştie, domnul acesta este un japonez pasionat de benzi desenate, ilustrator şi autor de cărţi de copii şi care a scris o poveste adorabilă, cu parfum de Micul Prinţ despre puterea imaginaţiei la orice vârstă. Pratic, minunata pălărie a lui Millie este minunată pentru că nu există, ci este inventată în funcţie de dorinţele fiecăruia.

A doua carte pe care am ajuns să o citesc aseară, până-n miez de noapte, este cea dedicată vieţii lui Shakespeare. Iniţial am luat-o ca să văd cum e scrisă, dacă e prea aridă sau prea bogată în detalii şi, fără să-mi dau seama, am terminat-o. Cartea se doreşte un răspuns, pe înţelesul copiilor mai mărişori (peste opt ani, aş spune eu) la întrebarea: cine a fost Shakespeare? Nu doar dramaturgul, dar şi copilul şi adultul. Este foarte bine scrisă şi tradusă, este foarte interesantă, cu detalii despre viaţa oamenilor de atunci, despre cum arăta Londra în timpul lui Shakespeare, despre apariţia teatrului, despre soarta actorului, despre regină, despre ciumă, despre contextul istoric al epocii. În plus, copiii au ocazia să înveţe câte ceva şi despre piesele lui Shakespeare, despre personaje, surse de inspiraţie, frumuseţea limbajului, etc.Cartea face parte dintr-o serie publicată de Editura Trei şi consacrată vieţii unora dintre marile personalităţi ale lumii, cum ar fi: Leonardo da Vinci, Pablo Picasso, Einstein, Marco Polo, Columb, Mozart, Isus sau Newton.

Chiar dacă Ana nu s-a repezit aseară să citească despre Shakespeare, mi se pare o carte minunată pentru un elev care are tot timpul nevoie de surse de inspiraţie pentru diferite proiecte la şcoală, ca să nu mai spun că felul în care este scrisă m-a făcut pe mine, adult, să-mi doresc să o termin. Aşadar, dacă vreţi să aflaţi mai multe despre cărticica aceasta sau despre toată seria de biografii celebre, aruncaţi un ochi pe site aici. Vedeţi că în clipa de faţă, găsiţi aceste cărţi reduse, cu preţuri variind între12.28 lei şi 15.30 lei.

Pentru mai multă inspiraţie, puteţi să aruncaţi un ochi pe www.blog.edituratrei.ro sau pe www.facebook.com/panda.cartipentrucopii. Spor la citit, vă urez!

Se aud din prima clipă. Şi să încerci să nu te întorci, să nu-i bagi în seamă, tot nu ai cum. Sunt imposibil de ignorat. Vorbesc tare şi mult. Au ocupat toate scaunele din spate şi troleibuzul se leagănă în sunetul vorbăriei lor. Patru adulţi şi patru copii care le stau- unii în braţe, alţii printre picioare, apucaţi din când în când de câte o mână, traşi mai aproape şi pupaţi zgomotos. O familie numeroasă de ţigani (sau de romi, ziceţi-le cum vreţi, puţin contează), ieşită sâmbătă dimineaţa, în oraş.

Îmi place de ea cât de repede şi de uşor îşi lasă mintea să-i zboare în toate părţile, ca un pui de vânt ce bate de nebun, provocând în jur atâta panică cât să nu treacă neobservat. După ce cu nici cinci minute în urmă o fugărisem prin casă ba cu peria, ba cu pâinea cu miere, ba cu geaca şi ghiozdanul, odată ajunse pe stradă, aerul rece i-a trezit cheful de vorbă şi inevitabil, de joacă.

E fantastică această copila a mea cum reuşeşte să găsească în toate fărâmele de minute ce ne rămân pe la colţuri,  prilej să facem ceva amuzant, chiar dacă în timpul ăsta picioarele noastre fug după troleibuze.
- Mamaaa, ia spune, dacă ar fi să-ţi imaginezi că anotimpurile sunt nişte persoane, cum ar arăta? Da' să nu semene cu vreun cunoscut! Îţi închipui tu, aşa, de la cap la coadă.

Încerc să mă concentrez la întrebare în timp ce grăbesc ritmul de mers, cu ochii pe ceas.
- Păăăăi, vara ar fi blondă, cu părul luuung şi ar umbla toată ziua în chiloţi, cu o felie de pepene în mână.
Râde cu toată gura, amuzată de vara noastră copilăroasă şi impudică.
- Rândul meu acum! Primăvara mea ar fi o pacifistă. Ştii tu, genul ăla care are grijă de animale, de bătrâni şi de copii. Toamna ar fi o rebelă, cu o personalitate care ridică în aer frunzele şi le împrăştie în toate părţile. Iar iarna...hm...ar avea părul lung şi negru şi o fire foarte posacă. Aş avea o iarnă supărăcioasă şi bosumflată.
- Serios? zic. Eu mi-o imaginam copilăroasă şi pusă pe şotii.
Cade pe gânduri.
- Sau aşa, cum zici tu. Încă nu m-am decis.

Se vede că nu a fost zăpadă anul ăsta. Copiii uită repede. Se iau cu joacă şi trece timpul. Acu vine primăvara, cea pacifistă şi iubitoare de animale. A propos, a voastră cum e?

Nu am dispărut, doar m-am retras. Nici măcar de supărare, deşi motive ar fi că uite, zic unii experţi, că cică vine iar criza. Şi de data asta, va fi şi mai gogonată ca-n 2008 pentru că acum se suprapune şi pe o criză politică în Europa. Dacă e să ne luăm după ce zic diverşi analişti de pe la noi, în România ne putem aştepta la primele junghiuri în a doua jumătate a anului. Până atunci, să ne bucurăm de primăvară că tot mai e niţel şi vine cu 1 şi 8 Martie.

Acum că am început în forţă cu crash-ul financiar din China (de acolo ni se va trage de data asta) şi consecinţele dumisale, frumos ar fi să arunc un ochi şi-n ograda noastră unde lucrurile nu-s a bună, vorba lui bunică-mea. Avem copilaşi ucişi de o prăpădită de bacterie căreia nimeni nu-i dă de capăt, avem decizii politice umilitor de dureroase, avem responsabili politici care se trezesc vorbind când mai bine tăceau după cum le era obiceiul.

Avem apoi şi teme. Nu toţi. Aia micii. Chiar multe. Pentru vacanţa asta din februarie am numărat vreo treizeci şi şapte de probleme la mate, treizeci la română şi vreo douăzeci de pagini la Istorie. Nu din manual, din culegere, căci avem şi d-aia. Nu, nu a avut timp să le facă, aşa că acum are de recuperat. Am descoperit că pe măsura ce volumul de teme sporeşte, creşte şi plictiseala fiică-mii şi capacitatea ei de a răspunde în doi peri. Aşa se face că după ce a beneficiat anul trecut de un atelier de scriere creativă în urma căruia trebuia să-şi dezvolte creativitatea şi plăcerea de a scrie şi a citi, Ana a decis ca la exerciţiul cu numărul douăzeci şi ceva din tema de a doua zi, de la şcoală, la cerinţa faceţi trei propoziţii cu cuvântul frumos, să scrie după cum urmează: Codrul este frumos. Ce frumos este codrul! Codrul este frumos? Când am citit şi am făcut ochii cât cepele, mi-a răspuns: ştiu, sunt stupide ca şi tema. Dar corecte.

Şi că tot vorbim de copii, să vă spun că într-un final am cedat şi i-am cumpărat primul volum din Însemnările unei puştoaice. De ce nu i le-am luat până acum? Fiindcă această carte începe cu o propoziţie de genul mama mea e cam tâmpită. Plus că personajul îşi dorea mult un mobil şi maică-sa îi cumpără în loc de asta un caiet-jurnal (d-aia o şi face fiică-sa tâmpită). Şi cum până anul ăsta, nici Ana nu avea mobil, am zis să nu provoc o dramă (acum are, dar îl foloseşte la nevoie).Ce vreau însă să vă spun: Ana a citit primul volum într-o zi, după care a doua zi s-a dus cu taică-su la Carrefour şi şi-a cumpărat singură, din banii ei, următoarele două volume. Pe care le-a terminat într-o săptămână. Deci, dacă nu vă deranjează să se spună despre voi că sunteţi tâmpite, seria asta de cărţi chiar incită copilul la lectură.

Şi dacă tot vorbim de citit, am primit de la editura Corint o serie de trei cărţi pentru copii. Este vorba de Nesfârşita goană după elefant, Misterul din Hanul Pungaşilor şi Insula Doctorului Libris de aceasta din urmă, Ana arătându-se foarte încântată (pe celelalte nu a apucat să le citească).



La final, mai am un anunţ fain pentru copii. Se întâmplă lucruri pentru ei la Teatrul Odeon. Mâine, vineri,19 februarie şi sâmbătă, 20 februarie, de la orele 18:00, din seria Clasic e fantastic, aveţi Copilăria lui Beethoven, la Sala Studio. Iar duminică, pe 28 februarie, va avea loc de la orele 11:00, un nou proiect de educaţie muzicală adresat copiilor. Şi anume spectacolul Petrică şi lupul susţinut de Fonetic Quintet. Detalii pe site de unde puteţi să vă luaţi şi bilete.

Cam atât pentru azi. Chiar nu ştiu ce să vă mai spun. Serios, nu mai insistaţi, că nu mai am de unde. Dar fac eu rost şi revin!

Aşteptarea mi-a rămas pe dinăuntru ca o piatră colţuroasă ce mă râcâie la fiecare mişcare. Senzaţia aia de zi specială când te trezeşti dimineaţa cu gura uscată de emoţia a ceea ce va să se întâmple şi spaima că te vei culca fără să se fi întâmplat. Zile obligatorii, zile pe care inima îţi cere musai să le bifezi pentru a-ţi linişti orgoliul- mă iubeşte, nu mă iubeşte, poate mă iubeşte, măcar un pic de m-ar iubi, măcar...Zile de naştere, zile de 1 Martie, Sfinţi Valentini şi Sfinţi Ioni şi tot atâtea senzaţii de gură uscată de atâta aşteptat şi atâta neîntâmplat. Îmi spunea mama, într-o vreme, toată tinereţea mi-am petrecut-o pândind telefonul! Semăn cu mama- aceeaşi ochi albaştri şi acelaşi telefon.

Buchet de flori- Paul Gauguin

Când copilul de zece ani e plecat de acasă, încerci să dai timpul cu zece ani înapoi și să faci ce vrei și nu poți face de obicei. Să dormi, să comanzi mâncare la prânz, să te uiți la filme până spre dimineață, cu sunet de data asta, să stai pe TV5, deși din reflex tot pe Disney Chanel apeși prima dată, să taci minute în șir, chiar și câte o oră întreagă, să pleci de acasă și să întârzii fără să fugi pe stradă, să mergi la teatru și la cârciumă și să te uiți la scamele de praf de pe jos și la maldărul de rufe din coș și pur și simplu să alegi ceașca de cafea, fără nicio urmă de regret.

Când copilul de zece ani e plecat de acasă, te duci la mall și constați cu surpriză că există și haine de oameni mari și pantofi cu toc, dar tu te întorci cu un Tshirt cu Aerosmith pentru ea și cu un sacou în carouri, cu aer englezesc- tot pentru ea și cu câțiva pui Coquelet de Bretania că doar erau la reducere (apropo, în Carrefour sunt acum la 17 lei), tot pentru ea, că sunt prea mici să saturi o familie întreagă. Și acum, îți aduci aminte că i-ai promis un tort la întoarcerea din tabără și că mai e un pic până mâine și ar fi bine să lași scrisul deoparte și să treci în bucătărie că tortul ăla nu se face singur și oricum al tău e mai bun și cu mai puțin zahăr decât cel de la cofetărie.

Când copilul de zece ani e plecat de acasă și te sună și plânge că a căzut și nimeni nu a fost acolo să-i spună o vorbă bună, pentru că ea e mare și copiii mari se descurcă și că mai apoi, pe seară, colega a lovit-o din greșeală cu bocancul în degetul mic de la picior și mamiiii, mă doare, ai vrea pur și simplu să se facă mâine. Chiar dacă asta înseamnă să faci mâncare, să nu mai stai la filme până-n zori, să dai TV5-ul pe Disney Chanel, să vorbești, să aduni praful și să nu mai întârzii. Dar măcar să poți strânge în brațe.

Lipscani, anul de graţie 2000. Undeva prin vară. Mergeam la trap, cu mama lângă mine, scanând în fugă vitrinele din Centrul Vechi. Scopul zilei? Să-mi cumpăr rochie de mireasă. Văzusem una la un târg de nunţi, aşa că în mare ştiam ce-mi doream. Şi cum ne stricam noi graţioasele picioare pe caldarâmul bucureştean, numai ce o aud pe maică-mea dând un răcnet:
– Aoleo, sacoşa mea! Mi-am uitat sacoşa pe undeva!

Şi dă-i atac de panică. O văd fugând pe Lipscani în sus, apoi în jos, fâlfâind din mâini a disperare, mai, mai să plângă.
– Dar ce aveai în sacoşa aia?

Dă din umeri neputincioasă.
– Dar cine mai ştie? Eu am de toate în sacoşă... de fapt, stai aşa... chiar, ce naiba aveam eu în sacoşă? Să vezi că de fapt nu mi-am luat azi sacoşa cu mine!

Şi tot mama, vădit uşurată, trage concluzia:
– D-aia am simţit toată ziua că-mi lipseşte ceva!

Încerc să-mi dau seama ce atracţie nebănuită şi neînţeleasă exercită sacoşa asupra femeii românce. Înţeleg că acum douăzeci şi ceva de ani trebuia musai să cari o sacoşă după tine, pentru că niciodată nu se ştiai peste ce o să pici în drumurile tale. Atunci cumpărai ce şi când găseai, nicidecum ce şi când voiai. Şi totuşi, mai mult decât o reminiscenţă comunistă, sacoşa este un fel de a treia mână pentru marea majoritate a doamnelor de pe meleagurile patriei. Sigur, ea nu creşte de la început. Şi nici în primii ani ai tinereţii. De obicei, creşte odată cu verigheta sau cu burta.

Nu vreau să se supere domnii pe mine, mai ales că am aflat că tocmai ce au primit şi ei o zi a lor. Nu ştiaţi? S-a decis ca pe data de19 noiembrie să sărbătorim Ziua bărbatului. La cum stau ei cu memoria când e vorba de ocazii şi aniversări, pariez că vor fi primii care să-și uite ziua. Asta dacă nu se vor trezi o mulţime de fete îndrăgostite să le amintească. Revenind însă la sacoşele noastre. Pentru că da, eu însămi m-am trezit, fără să-mi dau seama, mândra posesoare a unei întregi colecţii de pungi şi punguliţe care de plastic, care de rafie, care de pânză, pe care le schimb în funcţie de traseul şi programul zilei, cum schimbam pe vremuri pantofii. Dacă iau metroul, înseamnă că trec prin piaţă. O s-o iau pe aia mare, că poate găsesc spanac. Astăzi mă duc la interviu, aşa că o să fac ghem vreo două, trei punguliţe de la Mega, cât să-mi încapă în geantă. Nu ştiu dacă aţi observat mândria care se degajă de multe ori din glasul femeilor atunci când sunt întrebate de casiera de la magazin. Vă dau punguliţă? Nu e nevoie, o am pe-a mea! Şi pac, o privire biruitoare şi un surâs poznaş în timp ce mâinile caută frenetic după punguţă prin geanta plină cu de toate (despre asta o să vorbim altădată – eu am descoperit că umblam în geantă, de vreo doi ani de zile, cu un desfăcător de bere rămas dintr-o vacanţă).

Problema este că femeia de pe meleagurile patriei ajunge, cu vârsta, să-şi asume sacoşa, aşa cum face cu majoritatea treburilor gospodăreşti, având de cele mai multe ori, ca unică satisfacţie, sentimentul datoriei împlinite. Dacă sunteţi un obişnuit al mijloacelor de transport în comun, o să asistaţi aproape zilnic la adevărate jocuri de rol menite să ilustreze relaţiile dintre sexe în societatea românească. Uite o imagine devenită deja clasică: ei stau jos, ele nu. Pentru că ei se mişcă mai repede pe scări şi în staţie. Apoi, pas de a le mai atrage atenţia în vreun fel, căci cum pun fundul pe scaun, cum închid ochii. Culmea este că de multe ori, ele sunt cele care îi invită pe ei să ia loc.Iar dacă ei nu vor (deşi mulţi vor, mai ales cei tineri; ăia bătrâni nici nu mai aşteaptă să li se propună, se aşează din prima şi-şi lasă nevasta în picioare), atunci femeia se va considera obligată să ofere la rându-i ceva. Nu vă gândiţi la prostii, să rămânem la sacoşă, zic! Pentru că la nici două secunde după ce s-a aşezat pe scaun, femeia se simte datoare să ia asupra ei toată încărcătura familiei. Ghiozdanul de la copil, punga şi rucsacul de la soţ, başca sacoşele ei – care erau de la bun început ale ei, deci nu are rost să încerce cineva să o priveze de ele. Și când ambii parteneri stau jos, chiar şi atunci femeia se va simţi obligată măcar să propună să asume totalitatea pungile conjugale. Şi de multe ori, de nedrept de multe ori, reuşeşte.

Să nu credeţi că femeia cu sacoşă e o fraieră şi nu vede ce se întâmplă. Doar că a crescut învăţând că datoria ei este să aibă grijă de ceilalţi. La fix, pentru că foarte mulţi bărbaţi români asta şi aşteaptă. Să se simtă ocrotiţi,  răsfăţaţi, respectaţi şi, când e cazul, lăsaţi în pace, pentru că aşa au fost învăţaţi de mici – că mama e acolo pentru ei, când vor ei şi cât vor ei. Şi ei ştiu că mama niciodată nu a avut nevoie de ajutor şi nu i-a lăsat nici pe ei, nici pe tata să-i ducă sacoşele.

Disclaimer: Acesta este un guest post scris de soț.

Sunt produsul Politehnicii, ca inginer economist – însă în liceu am făcut DTP pentru o tipografie, ultimii ani de facultate am lucrat grafică video în televiziune, iar de vreo 15 ani fac în principal programare. De la sine înțeles că vasta majoritate a cunoștințelor mele profesionale au fost dobândite în afara „sistemului”, așa că am fost dintotdeauna un susținător fervent pentru ceea ce am aflat acum câțiva ani că se numește „învățare continuă”. În general nu sunt foarte impresionat de cuvintele de marketing ale sezonului, dar sunt foarte impresionat de un dascăl bun care reușește prin carisma și pasiunea personală să-ți transmită dragostea pentru subiectul pe care-l tratează.

Așa se face că sunt un avid consumator de materiale educaționale – de exemplu am conturi la Khan Academy și Coursera pe care le folosesc în mod curent; la un moment dat mă apucasem să revizuiesc chimia din școală pe Khan Academy – o plăcere, deși am urât-o profund atunci când mi-a fost predată. În limita timpului am încercat și să creez conținut educațional pro bono – printre altele, am pus un pic umărul la construirea Wikipedia în română (deși m-am implicat prea puțin în redactarea de conținut propriu-zis), am făcut un mic site educațional, acum mai degrabă uitat, și am scris câteva postări cu tentă educațională pentru copii și pe blogul soției (despre etimologie, numere, simțuri, un mic puzzle logic, ba și o scurtă introducere în teoria grafurilor pentru copii).

Am încercat să-i inculc și Anei dragostea pentru învățat în afara sistemului. Nu sunt rare după-amiezele de week-end în care o trag lângă mine pe canapea ca să-i arăt cine știe ce prostioară simpatică din matematică sau mai știu eu de unde. Am încercat s-o încânt și cu Khan Academy, deși înțeleg că e un pic intimidant pentru un copil care nu vorbește engleza nativ. Și, de la sine înțeles, eu sunt întotdeauna destinația pentru oricare „n-am înțeles” din zona matematicii de școală sau de aiurea. Din punctul meu de vedere, ideal ar fi să existe și la noi ceva în genul Khan Academy, care este o sursă absolut briliantă pentru vorbitorii de limbă engleză.

Ei bine, în contextul ăsta, Ioana îmi spune vineri despre MyKoolio – „prima platformă de e-learning cu adevărat deșteaptă”. Ajung pe blogul Bogdanei Dobre unde aflu dintr-o postare bine scrisă că MyKoolio e gândită ca un joc, cu grad mare de interactivitate; că are zonă pentru copii și zonă pentru părinți, de “arhitectura” acesteia ocupându-se un colectiv de 20 de profesori conduşi de nimeni altcineva decât coordonatorul Lotului Olimpic Naţional de Matematică, Prof. Radu Gologan – bașca cu feedback de la 30 de elevi!

Uite domnule că se poate și la noi! Îmi fac imediat cont și-i fac și Anei; primii 1000 de părinți care-și fac cont lor și copilului au acces gratuit la zona premium – o bună motivație să te grăbești. Am citit într-un comentariu din postarea Simonei Tache pe același subiect că înregistrarea ar fi greoaie – mie nu mi s-a părut; au ales un procedeu un pic atipic de înregistrare, dar nu mi se pare neapărat greoi, s-ar putea să genereze confuzie numai pentru că iese din tipare.

Vineri n-am apucat să fac nimic cu Ana, dar sâmbătă am prins vreo două ore cu ea acasă:
– Auzi, mama a găsit o platformă mișto de învățare online, cică e interactivă, jucăușă, vrei să-ncercăm?
– Sigur, hai!

Intru în cont, alegem clasa a IV-a, alegem matematică, alegem semestrul 2 (singurul disponibil) și alegem lecția despre perimetru. Obținem o desfășurare absolut pasivă de slide-uri de felul ăsta:

Imagine preluată de pe MyKoolio.com cu scop ilustrativ

Da, arată simpatic, copilăros. Da, materialul este riguros corect. Dar nu este absolut deloc interactiv, iar un copil obișnuit cu tablete, console și jocuri pe computer nu vrea să-și petreacă timpul în fața unei succesiuni de slide-uri, așa cum fac părinții lui în ședințe la birou.

Ok, poate că predarea n-o fi senzațională, dar hai să vedem exercițiile:

Imagine preluată de pe MyKoolio.com cu scop ilustrativ

Din nou: arată simpatic, materia este absolut corectă, însă interactivitatea constă în a trage cele trei răspunsuri de jos sub cele trei figuri de sus. După 30 de secunde m-am lămurit; s-a lămurit și Ana:
– E exact materia din carte!

Îmi exprim și eu dezamăgirea, însă Ana este mai optimistă:
– Auzi, poate am ales noi un subiect prea simplu – ce-ar fi putut să mai facă la perimetru?! Atâta e perimetrul, suma lungimilor laturilor; gata, s-a terminat subiectul!

Zâmbesc; la prima vedere are dreptate, însă știu cât este de dement Salman Khan să transforme orice subiect, oricât de arid, în ceva interesant, uman și cald, cu conexiuni organice către restul matematicii. Îi răspund:
– Uite, eu n-am văzut niciodată lecția despre perimetru pe Khan Academy. Hai să ne uităm împreună ce-i acolo, că tot ți-am făcut cont acolo.

Se uită suspicioasă la mine – ce-ar putea să facă ăla mai bine cu un subiect atât de sec? Caut pe Google „Khan Academy perimeter” și alegem una dintre lecții – sunt mai multe lecții despre perimetru, noi am picat pe asta:


O văd cu coada ochiului cum se relaxează atunci când Salman își începe lecția cu lucruri bine știute („uite un pătrat, aici are unghiuri drepte, are laturile egale”). Își desface o mandarină și începe s-o molfăie. Punem pe rând pauză să discutăm câte un cuvânt necunoscut în engleză, vreuna dintre ramificațiile explicațiilor (aha, deci de-aia-i zice „doi la pătrat”, fiindcă e aria unui pătrat cu latura de două unități – tare!). Punem pauze să râdem când se încurcă Salman, sau când spune caraghioslâcuri („nu mi-a prea ieșit pătratul, hai să scriem aici că-i un pătrat”); ne dăm ghionturi atotștiutoare când redescoperim câte un detaliu despre care vorbisem și noi mai demult. Punem pauze să comentăm însăși tehnica lui de-a explica. Lecția are vreo 8 minute și jumătate, nouă ne-a luat cam dublu din cauza pauzelor.

În cursul lecției se arată nedumerită de unul dintre exemple, în care aria e mai mică decât perimetrul (încă nu înțelege care-i treaba cu unitățile de măsură diferite; n-o pisez). După ce se termină filmulețul (și mandarina), mă duc în partea cealaltă a sufrageriei la bibliotecă să-i caut Ecuația care n-a putut fi rezolvată, fiindcă știu că menționează la un moment dat tocmai confuzia dintre arie și perimetru. Ana rămâne în fața computerului, unde tocmai se terminase lecția (trebuie să mergeți la ei pe site ca să înțelegeți la ce se uita ea, aici). Când întorc capul la ea văd că apăsase singură pe următorul modul – primul set de exerciții pentru lecția pe care o văzusem împreună. O oră și ceva mai târziu, Ioana a început să mă boscorodească fiindcă a găsit-o tot pe Khan Academy, rezolvând în continuare exerciții (trebuia să mergem la cumpărături în Decathlon și noi încă nu eram gata de plecare). Ăsta-i un copil care n-are niciodată chef de teme.

Același copil, același subiect – 30 de secunde pe MyKoolio, 90 de minute pe Khan Academy. La final îi spun Anei:
– Auzi, am o întrebare la tine. Ce-ar fi putut să mai facă la perimetru?

Râde:
– Bine, bine, ai avut dreptate!
Da am trișat: Salman Khan a predat perimetrul combinat cu aria – dar un dascăl cu har știe că lecția este mai mult spectacol decât materie; la fel ca un regizor bun, știe unde trebuie să adauge și de unde poate să taie. Da, Khan Academy este gratis, dar incomparabil mai bine finanțat decât ar putea fi orice proiect românesc (peste 15 milioane de dolari numai în 2012) și are și nouă ani vechime. Da, acolo sunt filmulețe, pe MyKoolio nu sunt. Dar întrebați-o pe Ana cât de tare o impresionează toate astea – ea știe doar că într-o parte e fun, în cealaltă parte nu e. Altfel e ca și cum ai încerca să convingi un copil să se uite la Omulețul lui Gopo în loc de Albă ca Zăpada, pe motiv că Gopo a avut mai puțină finanțare decât Disney.

Nu vreau să las impresia c-ar fi ceva în neregulă cu oamenii care-și înscriu copiii în MyKoolio, sau cu copiii cărora le place platforma. În lipsa unei alternative locale mai bune, MyKoolio poate fi ok, în măsura în care copilul vrea s-o folosească. Problema nu este a consumatorilor, ci a creatorilor de conținut local, că nu reușesc să ofere o alternativă și mai bună. Nu am nici eu o soluție, însă sunt sigur că trebuie să poată fi construită una, cumva.

Știu că MyKoolio e la început de drum și ar trebui să-i încurajăm. Și aș vrea să-i încurajez – aș vrea să reușească, mi-am dorit asta încă de când am citit prima postare despre ei. Însă mi se pare impardonabilă distanța dintre felul în care au ales să se prezinte și produsul finit; distanța dintre modelele pe care le au deja la dispoziție pe Internet și soluția pe care au ales-o. Aș fi fost cu siguranță mult mai deschis să aștept și să sper la îmbunătățiri în timp dacă forma de marketing ar fi fost mai puțin pretențioasă – dar când vorbești despre un colectiv de zeci de profesori și elevi și ceri 28 de lei pe lună ar trebui să ai un produs pe măsură. Și chiar am sperat sincer...

- Tu nu înţelegi că e greu? Mintea mea refuză să se gândească tot timpul la teme şi la lecţii. Uneori se ia cu joaca şi cu gândurile şi... asta e! Eu vreau să mă concentrez, dar mă plictisesc de atâta concentrare şi atunci fleoşc, greşesc!

Îmi vine să râd când o văd tolănită pe canapea, ca o pisică mare şi caldă, gesticulând a revoltă. Pe de altă parte, am şi eu fixurile mele:
- Măi, Ana, dacă acum ţi-e greu să te concentrezi, cum o să fie când o să ai iubit? Ce te faci atunci? Laşi totul baltă şi te uiţi pe tavan până te sună ăla? Faci temele cu ochii-n telefon?
O umbră de îngrijorare îi tulbură privirea şi o face să se ridice în capul oaselor.
- Chiar, ce mă fac atunci? Tu ai păţit-o?
De data asta îmi vine să râd foarte tare. Mă abţin totuşi şi încerc să-mi iau o mină cât mai serioasă.
- Normal c-am păţit-o. Dar am ales să stau cu ochii-n tavan după ce-mi terminam treaba. E important să-ţi faci datoria. Dar asta nu înseamnă că nimic nu mai contează pe lume.
Mă fixează a mirare şi începe să bălăngăne un picior semn că ori continui repede, ori pleacă să se joace.
- Uite, îi zic, eu te iubesc pe tine cel mai mult şi mai mult pe lumea asta. Şi tu eşti în sufletul meu şi-n mintea mea în fiecare secundă. Nimic nu e mai important decât tine. Dar asta nu înseamnă că la birou stau şi mă gândesc la tine. Acolo mă concentrez la munca mea, îmi fac treaba, încerc să fiu cât pot eu de serioasă şi...

Ana plânge. În hohote. S-a făcut covrig pe canapea şi acum pare mai degrabă un pisoi murat şi zgribulit decât o pisică mare şi caldă.
- Ce-i mamă, ce s-a întâmplat? Am spus ceva greşit?
Hohoteşte şi se vede că nu-i ajunge aerul de respirat, darămite de vorbit. O iau în braţe, o mângâi şi îmi repet în minte ultimele fraze.  Brusc, am o bănuială:
- Ana, iubita mea, doar mamele trebuie să simtă că nimic pe lume nu e mai important decât puiul lor. Doar mamele îşi poartă copiii în suflet şi-n minte în fiecare clipă, pentru toată viaţa. Astea sunt sentimente de mamă, nu de copil.
Îşi şterge nişte lacrimi cu dosul palmei. Pe celelalte le înghite.
- M-am speriat! Am crezut că şi eu trebuie să simt la fel pentru tine şi  nu simţeam chiar aşa. Şi mi-era frică să nu fie ceva greşit cu mine! Eu te iubesc. Dar în rest, eu mă gândesc la ale mele.