Centrul vechi, duminică. După-amiază de iunie. Lume multă, sufocantă,vocală, aproape indecentă  în felul de a-și expune pielea cu început de bronz și opiniile ce par că la fiecare pală de vânt se ridică de pe la mese odată cu fumul de țigară. Asfaltul duduie de căldură și de prin mâinile părinților, copiii se trag către tonetele cu înghețată. Zgomot de tocuri și de pahare. Cartierul colcăie de mulțime. Merg odată cu strada, fără scop precis, înaintând după cei din fața mea, mânată de cei din spate, când o vioară mă oprește pe loc. Într-un colț de Lipscani sau să fi fost Șelari, nici nu mai contează, așezat pe vine, un păpușar ambulant trage un fel de Pinocchio ponosit de niște sfori. Păpușa are o vioară mică și-și mișcă stângaci brațele și capul, încercând să păstreze ritmul muzicii. Spectacolul are o duioșie al lui care nu știu cât vine de la marioneta cu cămașă zdrențuită, de la muzica prea tristă pentru vara de afară sau de la un copilaș spectator ce s-a oprit în dreptul păpușii, s-a lăsat la rându-i pe vine și acum stă și se uită pur și simplu să vadă ce se mai întâmplă.

Dau să trec de omulețul de lemn cu mânuțele lui subțirele ca două așchii legate cu sfoară, când privirile îmi cad pe el. Cred că era încă de la început acolo după felul în care pare una cu strada. Stă cu capul un pic într-o parte, cu o mână-n buzunar și cu cealaltă strânsă pumn și așezată sub bărbie. De sub o pălărie neagră, aruncă niște priviri albastre păpușii care încearcă acum să mimeze un fortissimo. Nu știu ce este: poate felul în care a ales să se îmbrace cu pantalonii un pic bufanți și sacoul negru aruncat într-o doară peste tricou, poate felul în care stă cu capul într-o parte ca un băiețel extaziat de spectacolul străzii sau poate felul în care zâmbetul i se duce de pe buze direct către cei care trec pe acolo, dar privirile îmi rămân agățate de el și nu vor să mai plece.

Așa cum stă acolo, singur, într-un cerc de lumină lăsat de o rază tembelă, la câțiva metri de păpușar, ai sentimentul că ai putea trece pur și simplu pe lângă el doar ca să-l iei de mână, să-l duci până-n primul bar și să-l întrebi de unde zâmbetul și pentru cine. Poate că dacă ar bea un Mojito sau două, ai putea să-i păstrezi un pic mâna-n mâna ta. Și dacă l-ai lăsa să-ți povestească- căci pare genul de bărbat dispus să vorbească despre sine, chiar dacă vrute și nevrute- ai putea păstra până la urmă și zâmbetul, imaginându-ți că-i pentru tine. Căci așa cum stă acum acolo, în mijloc de Lipscani, sau Șelari, cu ochii la păpușar, dar cu privirea departe, cu capul aplecat într-o parte și bărbia sprijinită-n pumn și cu raza de soare ce-i desenează pe asfalt un cerc ca o scenă mică- așadar, așa cum stă acum, el pare că o așteaptă pe ea. Sau că cel puțin așa ar fi corect să se întâmple. Pe acordurile de vioară ale unui păpuși cu sfori, într-o duminică după-amiază de iunie, o fată, să zicem cu pălărie de soare și pantofi cu toc, o fată cu siguranță frumoasă,  îl caută din priviri pe băiatul cu sacou negru aruncat peste tricou. Și-au dat întâlnire în Centrul vechi, la o oră anume, fără însă să precizeze și locul. Să fie lângă păpușarul ambulant ce nu are colț de stradă precis. Au zis că așa vor vedea ce vrea destinul. Dacă va fi binevoitor, se vor găsi. Dacă nu, el va rămâne să o aștepte cu ochii la marionetă și cu zâmbetul pregătit pentru ea și oferit între timp tuturor celor care trec pe lângă el.

Până la urmă ea nu a mai ajuns.Povestea, mi-a spus-o el după mai mult de două Mojito-uri, în timp ce mâna lui se juca absentă cu sforile marionetei. Păpușarul bea bere și vorbea tare, încercând să acopere muzica rock din bar. Iar cealaltă mână a lui....ei bine, cealaltă mână era la locul ei, sub bărbie. Mai departe, o să vă spun doar că eu am luat o cafea și l-am ascultat. Nu mi-am putut imagina niciun zâmbet pentru mine pentru că el, din păcate, a încetat să zâmbească.

sursa foto aici