Nu înțeleg. Chiar deloc. Nici măcar puțin, acolo. Nu înțeleg cu ce drept un părinte poate să decidă el, de unul singur, dacă există sau nu o vârstă bună pentru îndrăgostit. Cu ce drept putem să ne băgăm cu bocancii în viața copilului nostru și să-i interzicem să placă sau să permită să fie plăcut, doar pentru că, spunem noi, la vârsta asta ar trebui să se ocupe de școală, de teme și de activități. În plus, măcar dacă i-ar fi plăcut de cine trebuie! Adică de cine am fi vrut noi.

Cred că aveam vreo șaisprezece ani când tata a decis că în locul unui puști rebel, teribilist, dintr-o familie destrămată, dar cu mult umor și personalitate, ar fi fost de preferat să mă îndrăgostesc de un coleg de clasă de familie bună, calm, serios, punctual, dar mai ales foarte calm și foarte serios și da, foarte punctual. Sigur, cu el nu riscam nimic. Aș fi ajuns întotdeauna la timp acasă, scutind întreaga familie de palpitațiile date de rebelul haotic și plin de inițiativă care ba suna, ba nu suna, ba venea, ba nu venea. Dar, era decizia mea și cam aici se termina orice discuție.

La zece, unsprezece ani însă, lucrurile nu stau la fel. Pentru că la vârsta asta, încă sunt prea mici pentru a-și asuma decizii și a avea curajul să ne înfrunte, pe față. Așa că știți ce fac cei sau cele cărora părinții le interzic să se îndrăgostească, mai ales dacă nu e de cine trebuie? Plâng, se ascund, se retrag, dar mai ales suferă. Și se chinuie să uite ca să nu ne dezamăgească, convinși fiind că au făcut ceva rău, că ceea ce au simțit e de condamnat, că la vârsta lor astfel de sentimente nu ar trebui să apară.

Ceea ce vă spun nu e o poveste inventată. E o poveste care i s-a întâmplat cuiva. Unei fetițe. Nu a mea. O altă fetiță care, ca orice fetiță, a simțit fluturi în stomac atunci când el și-a făcut curaj și a invitat-o la dans, chiar dacă asta a însemnat să o țină la un metru de el și să se legene, de pe un picior pe altul, mai mult pe loc. Dar pentru ea a fost suficient cât să vadă dincolo de puștiul rebel și obraznic de care orice părinte normal de fată, ar fugi mâncând pământul.

Însă, chiar și așa, eu tot nu înțeleg. Chiar deloc. Nu înțeleg cu ce drept un părinte poate să decidă că de mâine gata, nu mai vorbești cu el, nu te mai uiți la el, nu mai simți fluturi în stomac când vine la tine. Pur și simplu, de mâine îți interzic să fii tu. Vreau doar să faci și să simți ce-ți spun eu. Pentru că, nu-i așa, eu știu și eu îți vreau binele. Corect, de acord. Doar că între timp, știți ce fac cei sau cele cărora părinții le interzic să se îndrăgostească, mai ales dacă nu e de cine trebuie? Păi, duceți-vă la ei în cameră, bateți la ușă, sperați să vă primească și mai ales să vă mai vorbească. Pentru că este atâta suferință acolo, încât de multe ori părinții o iau drept cumințenie și ascultare. Dar nu vă lăsați înșelați, e doar tristețe și un prim pas spre o viitoare lipsă de încredere în propriile instincte și decizii.