Se sculă cu o oră mai devreme, chitită să dea o raită prin piață. Îi plăcea ca dimineața să aibă casa un pic doar pentru ea. Sau dacă nu toată casa, măcar bucătăria. Să poată să stea acolo, pe un scaun, cu picioarele încrucișate sub el, fără papuci și cu bărbia sprijinită în palma stângă și să ofteze după pofta inimii, fără să se ferească de copil sau de al ei care inevitabil, și-ar fi pus mâna pe mâna ei, ar fi mângâiat-o absent așa cum îți treci palma peste un petec de catifea rătăcit prin casă și ar fi întrebat-o fără să mai aștepte răspunsul te simți bine? Așa, de una singură, putea în sfârșit să se audă ce ar fi putut zice. Dar în loc de asta, se puse să facă lista de piață. Întotdeauna își scria pe un bilețel pe care apoi îl pierdea printr-o  sacoșă, tot ce trebuia cumpărat în funcție de ce urma să gătească. Noroc că ai ei nu sunt mofturoși și mănâncă practic orice. Mai puțin bame. Dar nici ei nu-i plac. Bunică-sa din partea tatălui făcea când era ea mică și de fiecare dată o durea burta după aia, undeva spre dreapta, către apendice. Așa că mintea ei de copil ajunsese să asocieze mâncărica de bame cu sos de roșii- cum figura în rețetarul familiei- cu spaima de spital și vizitele la vecina de la doi care era doctor. Acum că stătea să se gândească bine, habar n-avea ce fel de doctor fusese femeia aceea. Dar îi plăcea de ea că avea un câine frumos din ăla cu urechi lungi, că îi lăuda compunerile și că invariabil îi spunea că n-are nimic grav.

Așadar, nici de data asta nu va cumpăra bame, deși se spune că gusturile se schimbă odată cu vârsta. O prostie de fapt. Poate că sfârșesc prin a fi înlocuite de alte gusturi care vin și le dau la o parte sau poate că doar la ea gusturile nu par să se schimbe. Acum, că-și spuse asta, începu să bâțâie nervoasă dintr-un picior, încercând să-și dea singură un contra exemplu. Ce nu-mi plăcea pe vremuri și-mi place acum? Hai că-mi trec doar prostii prin minte, zise rânjind, cu ochii pe ceas. La geamul de la bucătărie, dimineața creștea din ce în ce mai tare, ca aluatul pus la dospit. Aerul, încă respirabil, se lăsa mișcat de o pală de vânt prea slabă să anunțe ceva rău. În cer, norii stăteau pe loc. Hai, drăguța mea, să ne punem în mișcare! își zice sieși, pe același ton înțelegător și prietenos cu care vorbea uneori și cu oalele, polonicele, farfuriile sau obiectele din jurul ei. În zece minute, sandviciurile erau făcute, sticla cu apă umplută, laptele încălzit, felia de pâine unsă cu miere, cafeaua în filtru. Acum, n-aveau decât să se trezească! La geam, dimineața crescuse suficient cât să riște să dea pe dinafară, să intre în bucătărie peste ea, să o tragă în aerul care începuse să devină greu de la căldură.

În baie, îi plăcea să dea drumul la apă fierbinte cu câteva minute înainte să se bage sub duș cât să aburească toate oglinzile. Pur și simplu simțea că nu era nimic de văzut, ci doar de spălat, curățat și dezinfectat. Avea totuși o colecție impresionantă de geluri de duș, unele foarte scumpe din cele fără parabeni, cu ovăz, in sau mai știu eu ce drăcie organică, menite să nu-i lase pielea să se usuce. Citise ea pe diferite situri de medicină că ar putea ajuta. Ca și cum asta ar fi făcut-o mult mai fericită. Aproape că-i venea să râdă printre picăturile de apă ce i se scurgeau pe față și i se agățau un pic de bărbie înainte să o ia vertiginos la vale. Și, cum vă simțiți, stimată doamnă? Sunteți bine? se întreba ea singură, sub, duș, maimuțărindu-și vocea cât să semene cu cea a ălora de la televizor. Nici nu contează, își răspundea singură cu tonul optimist din reclamele de la radio. Important este că pielea mea nu mai crapă! O lacrimă îi scăpă printre picăturile de apă și îi veni brusc să vomite. Să recapitulăm,  își spune cu voce tare, încercând să-și ocupe mintea cu cuvinte până-n cel mai îndepărtat ungher: două kile de roșii, unul de castraveți, doi dovlecei, o legătură de pătrunjel, niște ficăței, o pulpă de curcan și-n timpul ăsta nu uita să respiri adânc, cât mai adânc, încă un pic, până pe față va curge doar apă. Apă caldă.

 Își trase pe cap prima rochie care-i veni la îndemână, una cu maci mari, cumpărată în urmă cu vreo patru ani, de la un târg vintage. Habar n-avea ce-i plăcuse așa de tare la ea, poate contrastul dintre florile sângerii și inul negru sau poate faptul că respira vară prin rochia aia. Și-n plus avea acasă o poșetă roșie pe care nu avea la ce să o poarte. Habar nu am pe unde o fi ajuns geanta aia, își spuse în timp ce-și înghesuia portofelul, telefonul și câteva sacoșe goale într-un fel de plasă mai elegantă cu bretele și sclipici, numai bună de făcut piața cu ea.

De cum ajunse la Obor, ochii i se opriră asupra lor. Degeaba mormane de legume și fructe colorate încercau parcă să le ascundă, să le înghită, să le ferească de ea. Se opri ca hipnotizată în fața preșului pus direct pe asfalt, ce le servea de tarabă. Erau cinci cu totul. Cinci farfurii de lut, pictate în nuanțe de albastru și de verde. Perfecte pentru bucătăria ei cu faianță albă, cu rosturi bleu-ciel. Perfecte pentru ea.
- Dacă le luați pe toate cinci, vă fac cadou și o ulcică, zise moșul cu gură știrbă de jur împrejurul căreia creșteau țepoase firele de păr precum buruienile în curțile celor bătrâni.

Își lăsă bărbia în piept și încercă să se gândească. Să se decidă. Tocmai ea, care ura să ia decizii. Deciziile însemnau întotdeauna  pierdere și renunțare. Mintea o împinsese într-un colț și nu înceta să o hărțuiască cu întrebări: ai de gând să dai banii pe oale și ulcele în loc să cumperi ce am stabilit și anume două kile de roșii, unul de castraveți, doi dovlecei, o legătură de pătrunjel, niște ficăței și-o pulpă de curcan ? Scutura din cap a negare, în timp ce o voce nevăzută părea că se face auzită din spatele macilor de pe ea: da, am. Și le luă. Cu ulcică cu tot. O așeză cu băgare de seamă în plasa elegantă cu sclipici, de pe umăr, iar farfuriile puse una peste alta le strânse la piept ca nu care cumva cineva să vină și să i le smulgă în semn de pedeapsă. Sunt perfecte, absolut perfecte, gândea ea, în timp ce pașii i se îndreptau spre bucătăria cu faianță albă și rosturi bleu-ciel. Pe drum, într-un ultimul gest de revoltă împotriva a ceea ce de dimineață se anunța o zi perfectă de mers la piață- cumpără de la un copil de pe stradă un buchet de maci la fel de mari ca cei de pe rochia ei.

Acum era gata. Putea să se întoarcă. Să ajungă pentru a nu știu câta oară în fața aceleași uși, să caute aceeași pereche de chei, să intre în aceeași casă, să-și lase pantofii în același loc, să se ducă în aceeași bucătărie, să se uite cu atenție la faianța albă și apoi să ia încet câte o farfurie pictată în nuanțe de albastru și verde și să dea cu ea de toți pereții, bucurându-se de zgomotul lutului spart ca și cum l-ar fi putut face chiar ea cu gura ei, cu corpul ei, cu mintea ei. Ia ziceți, mai vreți careva să știți cum mă simt? Ei bine, așa mă simt, morții mă-sii de viață! țipa singură sub ploaia de cioburi colorate. Apoi, vocea i se stinse brusc, odată cu ultima farfurie.

Se uită în jur și căută din priviri o mătură. În  nici câteva minute, viața și bucătăria își recăpătară aerul obișnuit. Nicio crimă nu avusese loc. Niciun zgomot nu zgâriase vara de afară. Din plasa cu bretele și sclipici, scoase cu grijă ulcica, o umplu cu apă și așeză în ea buchetul de maci la fel de mari ca cei de pe rochia ei. Termină fix când ușa de la intrare se deschise și copilul năvăli în bucătărie. Se repezi la ea ca de obicei, îl luă în brațe ca de obicei.
- Mama, ce avem de mâncare?
Ea se uită la ulcica cu maci și un zâmbet îi inflori în colțul gurii.
- O să comandăm o pizza.
Copilul o privi cu ochii mari și vorbele îi scăpară ca un refren obișnuit pentru bucătăria lor cu faianță albă și rosturi bleu-ciel.
- Te simți bine, mamă?