Prima dată când mi s-a vorbit de ele aveam cam zece ani. Până atunci, dacă voiam să pictez zăpadă sau troiene, luam tubul de vopsea albă, storceam o grămăjoară lucioasă pe o foaie și-mi înmuiam înăuntru pensula, învârtind-o în pata de culoare cu bucuria cu care mică fiind, îmi plăcea să sparg luciul bălților, sărind apăsat în ele. Apoi, într-o zi, am aflat că dacă torni un strop de roșu sau de verde sau de albastru sau de negru într-o grămăjoară de alb, poți să-ți faci propriile griuri. Se numesc griuri colorate și nu sunt chiar culoare, ci mai degrabă impresii, amintiri, sugestii care te fac să vezi zăpada, de exemplu, în funcție de tine și nu de fulgi. Cu griurile colorate te poți juca. Asta cred eu că e, de fapt, principala lor întrebuințare. Să te facă să vezi dincolo de alb și negru. Să arunce o iluzie atunci când lucrurile tind să devină prea reale.

Prima dată când le-am văzut în realitate, mă duceam să iau niște cărți de la unul din poeții noștri stabiliți la Paris. Nu-l cunoșteam, nu aveam chef să-l cunosc, pentru că la cei douăzeci de ani ai mei de atunci, poeții bătrâni erau doar bătrâni. Până la el aveam de trecut un pod. Pont d'Alma. Un pod care la douăzeci de ani era doar unul din multele poduri peste care trebuia să trec zilnic, sperând că la un moment dat voi obosi sau voi ajunge undeva. Era o zi cu cerul căzut complet peste Paris ca o căciulă mare, trasă pe ochi. Dar aerul...tot aerul părea colorat în nuanțe de roz  și de bleu pal, ca și cum cineva se jucase aruncând în jur picături de culoare. Nu era apus, nu era răsărit. Era doar o zi banală cu griuri colorate.

Încercam singură să mă trag de pe pod, să mă duc la poet acasă, să-i trec pragul, să mă minunez încă o dată de casele alea unde literatura se urcă pe pereți și de-a lungul lor precum iedera, să refuz cafeaua cu gândul la țigara care nu se cuvenea a fi aprinsă, să dau mâna cu soția poetului și să încerc să-i impresionez pe amândoi cu ce am mai citit  în ultimul timp, și mama dumneavoastră, ce mai face?, ar fi zis poetul și dumneavoastră, aș fi zis eu, când mai veniți prin țară?...și-n timpul ăsta mort și încremenit între coperți de cărți și conversație de salon, aerul din Paris se desfăcea singur, afară,  în o mie și una de nuanțe de roz și de bleu pal, mănunchiuri de griuri colorate, fără niciun rost- doar acela de a face aerul frumos și de a arunca o iluzie atunci când lucrurile tindeau să devină prea reale.

Câteva luni mai târziu, poetul a revenit în România și și-a lansat o nouă carte. La eveniment eu nu am fost invitată, doar mama.

Pont d'Alma în alb și negru