Poate pentru că s-a întâmplat ca bluza ei în culoarea florilor de cireş să se asorteze cu cămaşa lui culoarea vişinii putrede. Sau poate pentru că destinul-dacă sunteți dispuşi să credeți în aşa ceva-a vrut ca el să țină în mână o pungă cu cireşe din care să mănânce cu ochii la ea.  Sau poate pentru că atunci când cele două perechi de ochi albaştri s-au întâlnit au decis să mai stea o clipă, preț de o stație de metrou şi trei cireşe,  să vadă ce se întâmplă.

Sau poate pentru că ea şi-a dorit să creadă toată povestea asta în timp ce îşi ducea mâna la ochi, încercând să-şi ascundă cearcănele. Dacă el nu ar fi scuipat sâmburii direct în punga cu cireşe, ar fi insistat cu privirea pe fructe, ca şi cum acolo printre resturi şi salivă, destinul ar fi putut să-şi joace o carte. Dar aşa s-a văzut obligată, preț de o stație, să se uite la cămaşa lui, încercând să ghicească la ce se uită el.

Au coborât în acelaşi timp. Pe uşi diferite, la distanţă. In punga cu cireşe nu mai era decât un pumn de sâmburi. Atât a apucat să mai vadă. Şi o pereche de ochi albaştri care s-a întors o dată, spre mulțime, să mai stea agățată preț de cam trei cireşe de cearcănele ei ca şi cum acolo, sub ochii obosiți, destinul jucase deja o carte.