Am câștigat!

Știu că sună a țipăt entuziast de copil, dar exact așa mă simt. Graţie celor de la Human After All, am descoperit un concurs cu prințese de la Editura Cartea Copiilor. Şi ca orice mamă care se respectă, hop și eu cu prințesa din dotare și cu blogul de rigoare. Na, că vorbesc și în rime.

Cea mai fericita a fost Ana, care țopăia de bucurie că mami a scris despre ea aşa de frumos încât merită o cărticică nouă. Nu sunt singura cîștigătoare, dar sunt și eu pe listă.

Acum așteptăm cu nerăbdare premiul si între timp ne uităm și peste alte oferte de la această editură. Apropo, pas mal du tout, vorba francezilor. Am găsit cîteva cărticele foarte faine, așa că o să pun o vorbă bună Iepurașului.

Cam atât.

Nu știu dacă v-am spus, dar AM CÂŞTIGAAAAAAAAT!

În curte cu Leti, de Paşte anul trecut

- Mami, câte zile mai sunt până la Paşte?

Cam aşa îşi începe Ana dimineţile, de vreo două săptămâni încoace. De când a început să înţeleagă cum stau lucrurile pe lumea asta, Ana ştie că sărbătorile înseamna mersul la țară. Căsuţa de la țară e de fapt căsuţa Anei. Un locuşor pierdut printre dealuri, pe o uliţă prăfuită unde se plimbă liniştite găinile, unde oamenii locului merg cu căruţa sau bicicleta, unde seara se umple aerul de sunete de talangă.

Țara Anei e în curtea mare cu iarbă înaltă, care e cucerită de cum ajungem de copiii vecinilor. E Marius, care dis de dimineaţă face ca toate orătăniile la el în bătătură, doar doar l-o băga cineva în seamă. Mama lui l-a părăsit când avea doi ani. Îl creşte bunica. E Leti care are patru surori şi o bunica la pat. Trăiesc cu toatele într-o căsuţă mică, cu două camere şi fără ajutor. Mama e la munca în Grecia. E şi Mihăiţă, care a stat cu bunica cât a fost mama la muncă, în Spania. Acum s-a mutat în Bucureşti cu ea şi "omul ei". E şi Gabi cu surioara lui care la 4 ani nu vorbeşte.

Dar toţi sunt prietenii Anei. Prieteni adevăraţi cum numai copilăria îţi poate da. Ei i-au arătat prima dată găinile şi raţele, cu ei era atunci când s-a dus să vadă un porc, live, şi de bucurie l-a pupat pe bot. Tot cu ei merge în fiecare iarnă la colindat prin sat şi apoi se strâng la noi, pe terasă, să-şi împartă banii şi bomboanele. Acolo, la ţara ei, a fost Ana la cules de mure şi la gârlă. Acolo, pe uliţa care urcă spre biserică a făcut într-o iarnă ditamai trenuleţul de sănii. Și tot acolo mergem vara în curtea bisericii, să culegem mere din pomi. Mai ales din cel care-şi lasă crengile bătrâne până la pământ, că Ana e mare de acum şi greu de ridicat în braţe până la merele de sus. Și tot vara vin copiii la noi şi se bagă cu toţii sub salcia din curte ce se transformă în cea mai frumoasă căsuţă de jucărie, cu o pătură drept covor şi frunze dese în loc de pereţi.

Si mai e şi mirosul de gem de afine care se fierbe la foc mic în bucătărie, şi dimineţile în braţele bunicii şi poveştile cu zâne spuse seara, la asfinţit şi fuga pe dealuri şi chiotele de bucurie şi nopţile de vară când Ana şi tata stau întinşi în curte şi numără stele.

-Mami, eu la țară la mine nu am nevoie de ceas. Mă trezesc păsărelele.

Mai sunt 29 de zile şi vine Paștele. Și o să mergem la țară şi o să căutăm ouăle colorate pe care Iepuraşul le ascunde prin curtea mare cu salcie.

Și o să ne uităm cum trece timpul. Încet, încet, cu paşi de copil şi ciripit de rândunele.

Prinţesa doarme în camera ei. O cameră mică, pentru că şi prinţesa e mică. Cămăruţa nu e în vârful unui turn. E doar un pic mai sus de pământ, iar de la geam, se văd ramurile unui tei.
În camera mică a prinţesei celei mici stau de pază o mulţime de slujitori. Nu au coifuri sau armuri, ci doar blăniţe pufoase şi bune de luat în braţe.
E Ursul Mare, cel ce are grijă de casă atunci când prinţesa e la grădiniţă. Ce, nu ştiaţi că şi prinţesele merg la grădiniţă? E Pufi-Mufi, căţelul destoinic şi atât de pufos ce doarme în pătuţul regal. Între pernele mici, pentru că o prinţesă mică nu are nevoie de perne mari, doarme şi Lala, clovnul, cel pe care prinţesa îl alintă cu numele de "Lălică". Mai este şi căluţul Pascal, ce zboară ca vântul pe patru roţi şi Leuşor, puiul de leu, moştenit de prinţesă de la mama ei, de pe vremea când era şi ea mică. Fiindcă şi mamele de prinţesă au fost odată ca niciodată mici. Și mai este şi ţestoasa Francoise, înţeleaptă şi bătrână care într-o zi şi-a pierdut capul şi pe care doar buna doică a reuşit să-l coasă înapoi.
Așa este în camera prinţesei. O cameră mică, pentru că şi prinţesa e mică. Iar dacă deschizi uşa de la camera cea mică a prinţesei celei mici ajungi în sala tronului. Acolo unde stau regele şi regina, căci aşa se numesc părinţii oricărei prinţese, fie ea şi mici. Doar că uşa de la camera prinţesei nu se închide niciodată. Sau poate uneori, când prinţesa e îmbufnată şi vrea să stea un pic singură, cu slujitorii ei pufoşi.
Dar apoi, uşa cea mică se deschide puţin câte puţin şi prinţesa îşi face apariţia în prag . Prinţesa e prea mică să stea singură. Iar noi, regele şi regina suntem aici ca ea să nu fie niciodată singură. Nu acum, când e atât de mică şi doarme atât de frumos în cămăruţa ei cu tei la geam.

Bogdan îi spune Anei:
- Vezi că săptămâna viitoare, mama o să plece foarte devreme la radio.
- De ce, tata?
-Păi, are treabă. Așa că te trezesc eu de dimineaţă şi te duc la grădi.
-Și mama nu va fi acasă când deschid ochişorii? se smiorcăie Ana.
-Nu, are emisiune.
-Ce fel de emisiune?
-A început un război în lume şi mama vorbeşte despre el.
-Cum adică război?

Ce bine ar fi dacă toţi copiii din lume ar putea să întrebe asta cu atâta inocenţă. Ce bine ar fi!

Mă trezesc dimineaţă cu Ana trăgând de mine: "mama, te scoli?". Mormăi ceva şi mă întorc pe partea cealaltă. E weekend am și eu dreptul să dorm. Greşit! Copilul hotărăşte altceva.
Mă trezesc buimacă cu Ana care se învârte prin casă ca un titirez și-mi turuie vrute şi nevrute. Dau să o opresc cu nişte desene. Tentativă eşuată: "le-am văzut deja şi oricum nu-mi plac şi cel mai bine e la mama în brațe". Cu 23 de kile de copil peste mine, îmi storc creierii să găsesc ceva amuzant de făcut. Mă uit pe geam, dar nicio şansă să fie vreme de parc.
Până la urmă decid să ieşim un pic prin cartier la cumpărături. "Dar, doar un pic, bine?". "Bine", zise ea cu un aer calin. Și chiar că am stat un pic, fiindcă a găsit în părculețul de lângă bloc un tobogan ud pe care a încercat să se dea în genunchi, "dar nu am reuşit şi uite, acum sunt udă leoarcă". Fuga acasă, dar nu înainte să cumpărăm de la un magazin TCM nişte vopsea pentru pictat cu mâinile.
Nu ştiu dacă aţi încercat deja genul ăsta de distracţie. Prima mişcare: a pus-o pe bluză, doar puţin, o dungă mare şi galbenă. Mama rezistă. Apoi, și-a plimbat acelaşi deget dintr-un borcan în altul, amestecând între ele toate culorile. Mama rezistă. După aia, a luat o pensulă, a vârât-o în culoare și-a vopsit toată mâna şi a început să fluture cu ea prin toată casa. Nu mai rezist: "bine măi, Ana, în nici zece minute ți-ai stricat vopsea şi foile de desen şi nici nu încerci să faci ceva frumos!" Începe să se smiorcăie că ea nu ştie, că n-are idei, şi dă-i şi plângi şi freacă-te la ochi cu mâinile de vopsea. "OK, stai că-ţi dau eu idei. "Ce zici de un fluture?" Alte lacrimi: "nu ştiu cum, adică ştiu, dar am uitat, ajută-mă tu!".
Opresc mâncarea de pe foc, îmi suflec mânecile şi încep să-mi bag pe rând degetele în vopsea să-i arăt copilului cum stă treaba cu fluturele. "Super! Acum fac şi eu unul!" Dau să plec la bucătărie. "Stai mami, nu pleca! Stai să vezi cum îl fac!" Rămân pe loc, supraveghez, admir, laud. Acum, hai la masă, hai la culcare.
Mă uit la ceas. Of, weekend-ul meu! Nu-l pot lăsa să treacă așa, fără să fac şi eu ceva. Pentru mine. Îmi trec prin cap serile de altă dată cu ieşiri în oraş, filme, o bere, două. Scutur din cap. Nu-i nimic, sunt încă tânără, îmi zic şi înşfac un snop de spanac din frigider, fac repede un aluat şi mă pun pe făcut o tartă. Ce? E pentru mine, îmi place tarta cu spanac.
Acum, abia aştept ziua de mâine. Nu pentru că e duminică, ci să văd dacă le va plăcea şi alor mei.

Dimineaţa a început cu Ana care nu vrea să meargă la grădi.
-De ce, puiule?
-Am treabă! răspunde puiul din vârful patului.
-Hm, şi cam ce treabă ai tu?
-Să-i scriu scrisoarea Iepuraşului!
Îi explic că are suficient timp în week-end.
-Mami, eu vreau să fiu cadou de Paşti!
-Chiar tu?
-Da! Vreau sa fiu un cadou maaaare de tot şi să călătoresc prin lume. Nu am făcut niciodată o călătorie lungă. Şi poate aşa, văd şi atelierul Iepuraşului.
Apoi, se bosumflă brusc.
-Dar dacă o să fiu cadou, eu ce mai primesc?
Good question!

Dacă e marţi, e logopeda. Spaima Anei, care de luni seară începe să se văicărească, să-şi dea ochii peste cap şi să suspine "of, Doamne, numai eu am defecte!".
Adevărul e că la noi (sună mai frumos decât la ea), litera R se încăpăţânează să apară. Degeaba i-am promis tort şi petrecere cu toţi copiii de la grădi, degeaba am făcut "brum, brum" şi "cra, cra", urâta asta de literă pur şi simplu ne ignoră.
Așa că am purces la logoped. Unde, stupoare: am aflat că litera R e în gaşcă cu S si Z. Adică, mai şi sâsâim şi pe alocuri chiar zâzâim.
În consecinţă, hai cu exerciţii, cu fişe, cu logatomi. Acum am aflat şi eu că aşa se numesc bra-urile, bre-urile, etc.
- Dar copilul nici nu respiră corect!
Aoleo, îmi zic. Nici măcar asta nu face?
OK, hai şi nişte umflări de baloane şi suflat în lumânări, că tot suntem aici.
Ne întoarcem acasă pleoştite şi cu un maldăr de teme.
-Ana, facem şi noi exerciţiile, mamă?
- Nu!
-Un pic?
-Nu!
Adevărul e că cine ar vrea să facă logatomi la nici 6 ani. Până şi denumirea sună de speriat.
Păi, să o schimbăm atunci, îmi zic. Mă uit pe caiet şi vorba poetului, "pentru ca toate acestea să poarte un nume", hotărăsc: le vom spune Brabrebrici.
- Ana, dar nişte Brabrebrici facem?
-Nu şi nu!
Măcar am încercat, îmi spun.
Apoi a încercat şi ea, iar R-ul a început să vină un pic, un pic. Nu de tot, dar cât să pară că poate fi îmblânzit. Iar când o să vină de-a binelea, o să-l prind cu putere şi o să-i spun : " pe unde mi-ai umblat, măi, Brabrebricule?"

Ştiu că azi e abia miercuri (abia!), dar cum am o dimineaţă liberă (nu mă invidiaţi, mă duc la muncă de la 15h încolo), m-am gândit să văd ce se poate face cu una bucată copil în week-end. Opţiuni am găsit destule, dar după ce m-am învârtit pe net în stânga şi-n dreapta, am descoperit că lipseşte ceva, sau mai bine zis cineva, din lista lucrurilor recomandate puştilor.

Personajul se numeşte Habarnam şi-l puteţi găsi pe scena Teatrului Odeon din Bucureşti. Vine destul de des, duminica dimineaţa, pe la 11h trecute fix. Şi nu vine singur. Vine împreună cu un balon uriaş care se umflă pe viu şi care apoi se dezumflă cu totul (să te ţii atunci ce ţipete în sală) şi care îi aruncă pe prichindeii temerari într-un decor de pepeni şi castraveţi gigantici. Vine cu o suită de prichinduţe cu codiţe şi rochiţe şi fundiţe care cântă şi dansează pe muzică Adei Milea. Vine cu umorul unui regizor ca Alexandru Dabija şi bineînţeles cu tot felul de aventuri că doar d-aia se numeşte "Aventurile lui Habarnam". O poveste ca la carte pe care nu trebuie să o rataţi. Noi (eu şi Ana) nu am ratat-o aproape niciodată. Aşa se explică de ce am văzut-o deja de vreo 12 ori. Si mai vrem! Următoarea întâlnire cu prichindelul din Oraşul Florilor e în aprilie. Mai precis duminica, 3 aprilie, de la orele 11h. Pentru detalii, vedeţi pe situl Teatrului Odeon.

Ziua a început ca de obicei. Ceas care sună, mână care îl închide, pătura jos, picioarele pe podea.
Mirosul de cafea, apa care curge, telecomanda. Vocea Anei, braţele mele în jurul ei. Ea vrea să mai stau. Și eu.
Haine, geantă, chei. Scări, străzi. Lume. Nişte muncitori. Doi covrigi. Cineva mă calcă pe picior. Mă grăbesc. Mirosul de cafea. Gustul e prost. Am de scris. Și de vorbit. Vorbesc şi cu Ana. La telefon.
Scări, străzi. O pungă de roşii, o salată. Străzi. Lume. Fără covrigi. Și muncitorii pleacă, nu-i aşa?
Chei. Vocea Anei, braţele mele în jurul ei.
O zi normală. De-a mea.
Ştiaţi că au fost 22 de grade?
La noapte dorm fără pătură. Doar cu ceasul.

La patru ani, Ana avea o mie de prieteni imaginari. Și cum prietenul la nevoie se cunoaşte, de fiecare dată când făcea o prostie, scotea câte un astfel de prieten la înaintare pe care să dea vina.

La ultima discuţie despre personajele care îi populează mintea, am aflat cu stupoare că din o mie câţi erau, acum mai sunt doar...zece.
-Păi şi ceilalţi? întreb semi amuzată.
-Unii au plecat, iar pe alţii i-am omorât cu ajutorul unei prietene.
Sperând că i-a omorât pe cei ce se făceau vinovaţi de toate prostiile din trecut, mă interesez totuşi de cei ce au ales să plece. Adică ce fel de prieteni sunt ăia, fie ei şi imaginari, care îmi lasă copilul baltă ca să plece pe coclauri.
-Unde au plecat, mamă?
-În Franţa, la Paris.
Aha, îmi zic. Asta de la mine i se trage, că eu îi tot impui capul cu franceza.
- Toţi sunt în Franţa? mă arăt eu curioasă.
-Nu, unii s-au dus în Republica Moldova, zice Ana.
Asta nu ştiu de la cine i se trage.

Oricum, aflu că din cei zece rămaşi cu noi, opt sunt oameni, unul este de pe altă planetă, iar ultimul este un ponei cu aripi: Star, preferatul ei.
Și am mai aflat ceva. Că prietenii imaginari devin din ce în ce mai mici, pe măsură ce ea creşte. Așa mi-a spus Ana.

De aceea am ales să scriu despre ei, că mai avem aşa de puţini şi aşa de puţin până vor pleca cu toţii. Sper totuşi ca măcar Star să rămână. Si-mi vine să spun "dau un regat pentru un cal". Un cal mic, cu aripi, doar pentru Ana.


-

Sunt foarte paşnică în seara asta şi pentru cei ce mă cunosc, aş spune că sunt paşnică în fiecare seară.

A cântat, a vorbit în engleză -aşa, puţin de tot, cât ştie ea, a răspuns corect la întrebări şi a câştigat împreună cu echipa ei, Bibi Team, zece baloane. Mi-a făcut cadou cele mai preţioase desene, plus o poză de-a ei într-o ramă din lemn, frumos decorată de Adina-albina şi chiar un magnet de frigider personalizat. (ce idee de afacere, n'est-ce-pas?)

Apoi... a obosit. Prea multă emoţie pentru o singură zi. La prânz n-a mâncat, în parc s-a lovit, la telefon plângea şi seara a făcut febră.

Așa că, tot ceea ce-mi rămâne de făcut pe 8 Martie, e să fiu mamă de Ana, să-i scad febra, s-o alin şi să mă bucur că am pentru cine să fac toate astea.

Îmi place Italia pentru că, după ce am ajuns frânţi de oboseală, la un hotel din Bassano del Grappa (pe lângă Veneţia), tipul de la recepţie s-a apucat sa ne povestească, pe limba lui, despre nu ştiu ce trupă de balet şi dădea din mâini încoace şi-n colo, iar noi nu înţelegeam nimic.

Îmi place Italia pentru că, în Toscana, o fătucă din San Gimignano servea la mese, cu bebeluşul pe umăr şi tava într-o mână. E allora?

Îmi place pentru şoferul italian care-şi pierdea sacoşele din portbagaj pe autostradă.

Îmi place pentru chelneriţa nurlie din Brescia ce ne povestea cu două mâini despre reţetele din meniu şi care, atunci când am întrebat de ce sunt mese şi scaune în Piata Mare, ne-a spus jovială "E fiesta". "De ce? E o zi specială?"zic. "E luni!".

Îmi place pentru patroana pakistaneză sau indiancă, ce-o fi fost ea, de restaurant, care ne-a zis "Mi dispiace, io parlo italiano, non inglese".

Îmi place pentru că în Greve del Chianti, am intrat într-o băcănie de modă veche să aleg un vin pentru un prieten şi patronul a venit să-mi povestească un sfert de oră despre cum se face şi cum se bea vinul. Iar la sfârşit a chemat-o şi pe maică-sa. Si a venit femeia cu un platou cu cârnaţi şi jambon ca să ştiu cu ce merge vinul mai bine.

Îmi place Italia pentru că ziua în amiaza mare, sub un soare torid, un şofer gonea cu ştergătoarele şi semnalizarea pornită şi puţin îi păsa, fiindcă el vorbea la mobil.

Îmi place pentru restaurantele care îşi înşiră patru mese pe trotuar, că mai multe nu încap pe străduţele înguste, dar unde se mănâncă dumnezeieşte.

Bineînţeles, mai sunt şi piaţetele şi fântânile şi bisericile cu campanile şi viile şi bruschetele şi Florenţa şi Bergamo şi Lago di Garda şi câte şi mai câte.

Dar, pe astea le ştie toată lumea. Restul e "pour les connaisseurs". Ecco!

Am fost cu Ana la librărie să-şi cumpere o carte cu banii strânşi astă iarnă, la sorcovă. Pune copilul mâna pe "Moş Arici". Titlul nu prevestea nimic înfricoşător. Desenele erau drăguţe, aşa că o luăm şi plecăm.

Vine seara şi timpul pentru poveşti. Iau cărticica cea nouă, o deschid, nu citesc bine o juma' de pagină că asist la prima crimă: Moş Arici mănâncă un viermişor. OK, îmi spun, trebuie şi el să mănânce ceva. Ce dacă autorul are grijă să-mi spună cât e de drăguţă şi de grăsună victima, iar desenatorul face o mândreţe de viermuş rozaliu şi drăgălaş?

Din păcate e doar începutul unui lung şir de crime, care de care mai sângeroase. Viermele e răzbunat de un cărăbuş care dă să-l ucidă pe Moş Arici. Apoi vin viespile care îl atacă şi vor să-l îngroape de viu. Din fericire, protagonistul cu ţepi nu se lasă. Dar moare un şoricel pofticios şi un boboc de raţă. Inutil să spun că amândoi erau însoţiţi de nişte desene drăgălaşe şi descrieri aşişderea.

Si nu se opreşte aici. Paginile ce urmează descriu un adevărat carnagiu. La doua-trei rânduri, hop, încă o victimă. Ba cineva e lovit, ba e înţepat, ba e fugărit, ba cotonogit.

Ieri seara era un iepuraş fugărit de viespi. Încă e în viata. Habar nu am ce va păţi, noi l-am lăsat tremurând şi plângând de durere.

Un singur lucru sper: ca titlul cărţii "Moş Arici" să se datoreze faptului ca protagonistul va fi lăsat să moară de bătrâneţe şi nu în cartea asta.

Ana (copilul din dotare) aude că am blog. Mă întreabă: Ai bloc, mami?
Ii explic ce şi cum. Insistă: Si despre ce o să scrii? Caut un răspuns: Despre ce am chef, na!
Ana se bosumflă: Credeam că o să scrii despre mine.
Cedez.

8 Martie

Azi Ana îmi zice că pe 8 Martie e Ziua mamelor. Adică şi a ta, mami, nu-i aşa? Dau din cap a da.
Nu se lasă: Si a bunicii, că doar e mama ta.
Îhî, zic eu.
Si a bunicii Steluţa?
Păi, ştii că bunica Steluţa a murit, răspund încurcată.
Da, dar e în continuare mamă acolo unde e ea.
Brusc mă simt în siguranţă.

Mi-am amintit acum câteva zile de o secvenţă din Veronica, filmul ăla pentru copii.
O întreabă Greierele pe Veronica: Ştii să cânţi?
Veronica: Așa şi-așa.
Greierele: Să dansezi?
Veronica: Așa și-aşa.
Greierele: Păi draga mea, la tine toate sunt aşa şi-asa.

Asta ca să spun două vorbe despre mine. În rest, mi-am făcut blog.