- Ajung cam într-o oră!
Am închis telefonul şi am dus instinctiv mâna la piept. Inima îmi bătea nebuneşte. Ştiam că va fi în sfârşit al meu. Sau mai bine zis, speram. Am aruncat o privire în jur şi fără să-mi dau prea bine seama ce fac, m-am trezit că pun mâna pe o cârpă de praf şi încep să mă agit prin bucătărie.

Dintr-o dată, timpul trecea mult prea încet. Ceasul parcă amorţise şi minutele păreau că atârnă suspendate pe cadran. Hai odată, mişcă-te mai repede! Parcă şi vocea interioară îmi tremura. Obrajii îmi ardeau, aşa că am încercat să-mi ascund emoţia sub un strat de pudră. M-am uitat în oglindă, mi-am strîns părul la spate. Nu e bine! L-am desfăcut din coadă şi mi-am trecut degetele prin el. Încă juma de oră şi apoi va fi aici.

Dar dacă nu vine? Dacă se va întâmpla ceva şi nu va putea ajunge? Am scuturat din cap ca şi cum aş fi vrut să arunc departe toate gândurile rele. Trebuie să gândesc pozitiv. Va veni la timp, va suna la uşă, voi deschide, îmi va zâmbi. Da, da, aşa va fi! Trebuie să gândesc pozitiv, îmi spuneam în gând în timp ce pe hol se auzeau paşii lui.

Şi a venit. Nu a stat mult, cât să completeze un proces verbal. Nici nu a zâmbit. Dar mi-a dat contorul. Lumeee, lumeee! Am contoooruuul de la Distrigaz şi voi avea voie să pornesc centrala la iarnă! Şi voi avea căldurăăă şi apă caldăăă cum au şi alţi oameni pe lumea asta! 

Cu contor, lumea e mai frumoasă! Ca atunci când iubeşti.