- Nu vreaaau la culcare! Vreaaau şi eu să mă uit la meci!
Prăbuşită pe canapea, cu un pahar de lapte în mână, Ana nu se dezlipea de ecranul televizorului unde până în urmă cu câteva minute se plimbase Mica Sirenă.

Mă uit la ea amuzată. Hop şi ea cu meciul ei. Apoi, se dezlănţuie:
- Ştii că Mihai e pe stadion cu bunicul lui? zice ea cu un aer important. Noi de ce nu am mers acolo?
- Păi, nu ne interesează, răspundem şi eu şi ta-su la unison.
- Dar pe mine mă interesează, replică ea sec în timp ce începe să se frece la ochi.

Atunci vine consortul cu o idee:
- Hai pe terasa blocului să vedem stadionul de sus.
În două minute e încălţată şi tremură de emoţie la uşă. O aud cum ciripeşte veselă pe holul blocului şi îi ţip din urmă soţului ai grijă să nu păţească ceva!

Nu păţeşte nimic şi zece minute mai târziu e din nou pe canapea cu ochii lipiţi de ecran.
- Dar când începe şi care sunt francezii?
Urmează o explicaţie seacă, întreruptă de vocea copilei care îi vede pe arbitri:
- Aha, sunt trei. Unul de mijloc şi doi laterali.
Mă uit la ea, apoi la soţ care dă din umeri.
- Măi gămălie, tu de când te pricepi la fotbal?
- Ne-au învăţat la grădi despre sporturi. Acum hai că începe!
Redusă la tăcere, îmi aduc aminte că la grădi îi învaţă şi engleză şi să scrie şi multe altele de care Ana nu-şi aduce aminte. Bine că ştie cum stă treaba cu arbitrii. Şi tranşez:
- Acum, hai la culcare că e târziu. Lasă că dacă bagă cineva gol, o să auzi urlete în tot cartierul.

Dar nu s-a auzit nimic. A fost o noapte liniştită cu un pic de ploaie spre dimineaţă.