Pe când mă plimbam ieri cu Ana prin cartier, mi-a răsărit în faţă un personaj îmbrăcat în roşu, înarmat cu o foaie de hârtie şi un creion.
- Bună ziua, sunt de la Uniunea Naţională pentru Progresul României şi vreau să vă pun o întrebare.
- Care progres, dom'ne? zic şi dau să trec mai departe.
- Şi întrebarea? zice el grăbind pasul după mine.
- Scurtă?
- Păi vreau doar să ştiu dacă sunteţi de acord cu eutanasierea câinilor vagabonzi.
- Da, zic sec şi plec cu Ana de mână.

Apoi mânuţa mică din palma mea se zbate încet semn că vrea să spună ceva.
- Mami, ce e aia eutanasiere?
Respir adânc şi spun adevărul.
Copila se uită la mine. La început mirată, mai apoi furioasă. Lacrimi mari îi curg pe obraji. Se revoltă. De ce să îi omorâm? De ce nu putem să le găsim stăpâni?
Aşa ar fi frumos. Aşa ar fi ideal. Dar ei sunt mulţi. Prea mulţi. Doar în parc la noi e o haită ce pune pe fugă orice câine străin şi orice biciclist.

Câinii vagabonzi muşcă. Nu toţi. Şi nu pe toată lumea. Şi se luptă pentru niscava mâncare. Şi umblă în gaşcă şi au teritorii pe care doar ei le ştiu. Şi te simt dacă ţi-e frică. Şi mie îmi e. Mai ales pentru Ana. Că e mică şi nu vreau să ajungă să fie fugărită, încolţită, trântită la pământ şi muşcată. Ca băieţelul din Vaslui, parcă, ce acum e internat la Terapie Intensivă după ce a fost sfârtecat de nişte dulăi.

Sigur, există şi ochii umezi de căţei care te privesc cu speranţa că poate îi vrei, că poate îi hrăneşti, că poate îi iei acasă. Şi eu aş vrea să poată fi adoptaţi şi să locuiască cu o familie iubitoare. La fel cum aş vrea să nu mai existe orfelinate şi foamete în lume şi boli şi părinţi alcoolici şi mame denaturate.

Dar despre asta nu m-a întrebat nimeni. Doar despre câini. Şi doar cei de la UNPR. Şi doar pentru propagandă electorală.