- Ştii de ce îmi iau în parc aparatul meu foto? îmi aruncă Ana întrebarea din vârful celor 120 şi ceva de centimetri ai ei.
- Nu am nici cea mai vagă idee.
- Să fotografiez parcul şi să il arăt prietenului vostru din Canada.
Zis şi făcut. Ana şi-a luat în serios rolul de fotoreporter şi a trecut la pozat tufe, flori, iarbă, mizerii şi chioşcuri.

Apoi ne-am întors acasă şi am aşteptat. Şi am aşteptat până când s-a auzit soneria şi prietenul din Canada a venit. Şi i-a adus şi bomboane. Şi s-a uitat şi pe pozele ei. Şi a mâncat lângă ea la masă. Şi pentru că e un burlac înrăit, fără copii şi fără riduri, a ascultat-o cu răbdare, nu a şutuit-o, nu a zâmbit cu subînţeles la explicaţiile ei copilăreşti, nu i-a spus să stea dreaptă, să vorbească rar şi să aibă grijă să nu cadă cu scaunul de la atâta bâţâială. Şi a fost suficient.

- Mama, mie îmi cam place de prietenul ăsta al vostru.
Bravo, Nae! zic în mintea mea. L-ai văzut fără soaţă şi cu bomboane şi ţi-a sucit minţile!

Azi la grădiniţă, Ana cu o privire de victimă, s-a plâns colegelor:
- N-am dormit toată noaptea de cât au putut să vorbească tata şi prietenului lui!

Să vezi cum o să fie când va trebui să-i şi asculţi!  OK, am fost rea, dar nici eu nu am dormit prea mult azi noapte.