Cum stăteam eu astăzi cu o cafea de la Snack Attack (latte machiatto mic şi bun şi aromat) în stânga şi cu mouse-ul în dreapta, iată ce aflai de pe google. Că sâmbăta asta e rost de culturalizare. Şi nu oriunde, ci la  Studioul Experimental de Operă şi Balet Ludovic Spiess, adică la Sala Studio a Operei Naţionale Bucureşti. Şi nu oricum, ci cu prilejul premierei cu spectacolul Cutia cu jucării de Claude Debussy.

Un spectacol pentru copii care vor fi aşteptaţi în sală de fel de fel de personaje de poveste. O să fie şi Soldăţelul şi Păpuşa şi Polichinelle şi Pierrot şi Arlechino şi Balerina şi 11 muzicieni ce vor cânta sub bagheta dirijorului Vincent Grüger.

O să fie frumos, eu aşa cred. O să fie la 11h, pe 3 martie. Exact la ora la care trebuie să ajung eu la birou. Dacă voi o să puteţi merge, să ne povestiţi şi nouă cum a fost. Dacă vreţi să ştiţi mai multe, aruncaţi un ochi aici.

Ah, era să uit! Dacă tot vorbim de culturalizare, aflaţi că pe 1 Martie, Opera naţională Bucureşti vă oferă un super cadou. Pentru fiecare bilet cumpărat la Simfonia Fantastică a coregrafului Gigi Căciuleanu, primiţi cadou un bilet gratis. Doar la acest spectacol şi doar la reprezentaţia de joi, de la ora 19h.

Cine spune că ne-am pierdut romantismul? (chiar aşa, a spus cineva aşa ceva?). Nu numai că am adoptat cu braţele deschise şi aproape pe nerăsuflate Valentine's day-ul lor, dar am ştiut să-l sărbătorim şi pe Dragobetele nostru autohton cum se cuvine.

Nu ştiu cum l-aţi sărbătorit voi, dar 1468 de Bucureşteni au hotărât să dea cu subsemnatul pe ceea ce a devenit cea mai lungă scrisoare de dragoste. Amorul mioritic şi-a făcut deci loc în Guinness Book, de unde l-a mătrăşit fără milă pe cel newyorkez, deţinătorul recordului anterior.

Parcă vă aud că strigaţi cu toţii în cor: mai spune-ne, mai spune-ne! Păi lucrurile au stat cam aşa. Nişte oameni de pe http://www.clasa1e.ro/ s-au gândit că ce-ar fi dacă ar invita Bucureşteanul pe Lipscani pe 24 februarie şi l-ar pune să contribuie cum ştie el mai bine la o scrisoare colectivă de dragoste. Şi surpriză, Bucureşteanul ăla de care ne plângem cu toţii că-i nepăsător şi indolent şi cică nu iese în stradă, a venit. A venit şi s-a semnat şi a adus un nou record. OK, e doar un record de corazon, dar hai, nu fiţi cârcotaşi, că e un record foarte cool pentru acest sfârşit de iarnă grea.

Anul ăsta am ratat Valentine's day. Eu eram la munte, cu copilul, el acasă, cu calculatorul. Am uitat amândoi, deşi în istoria cuplului nostru ziua asta avea cândva, o semnificaţie. Cu Dragobetele nu am nimic. O să profit totuşi de ocazie pentru a face o listă cu lucruri pe care nu le-aş putea face fără el. Hai, nu mai mustăciţi, că nu mă gândesc la nimic ce nu poate fi scris sau spus.

Eu mă consider o persoană independentă, alţii îmi spun că sunt doar control freak. Se pare că şi frica de a zbura cu avionul tot din chestia asta decurge. Şi totuşi, fără el nu aş putea să mă descurc cu partea tehnică a vieţii. Mintea mea refuză cu obstinaţie să pătrundă tainele tehnicii, indiferent dacă este vorba de asamblarea robotului de bucătărie sau de salvarea unui document pe Net. Sunt incapabilă să descarc un film, să încarc o poză, să pornesc imprimanta sau să trimit un link. Aţi înţeles foarte bine, blogul ăsta are nevoie adeseori de o minte de bărbat pentru a funcţiona, iar creierul meu este 100% muieresc.

Fără el, nu aş avea bucătăria pe care o am, unde fiecare dulăpior Ikea a fost tăiat (în cazul apartamentului nostru strâmb, calitatea şi perfecţiunea suedeză au avut nevoie de ajustări), montat, asamblat şi fixat într-un mod la care niciodată nu aş fi sperat. Recunosc cu ruşine că, până să-mi văd bucătăria terminată, m-am îndoit profund de rezultat.

Dacă aş fi fără el, copilul nostru ar fi clar cu mintea înceţoşată de explicaţiile mele în ale ştiinţelor. Nu ştiu cum face (o fi deştept?),  dar el reuşeşte admirabil să-i explice infantei de nici 7 ani ce se întâmplă, de ce se întâmplă, cum se întâmplă. Şi totul în joacă, fără ţipete, fără nervi, fără plânsete.

Fără el, copilul nu ar fi ştiut nici până acum şi probabil nici până la bătrâneţe să meargă pe bicicletă, nu ar fi dansat ca nebunul pe ritmuri rock şi s-ar fi mulţumit cu cântecele franţuzeşti şi Cutiuţa muzicală.

Fără el, aş fi rămas probabil printre puţinii locuitori ai unei capitale europeene făr' de asigurare de orice fel, speriată de perspectiva oricărui document pe care trebuie să dau cu subsemnata.

Doar cu el (şi cu mama) reuşesc să mă cert şi să spun exact ce gândesc (şi sunt uşor colerică), fără frica de a fi pusă la zid sau şi mai rău, fără frica de a mi se întoarce spatele.

Pentru el am învăţat să gătesc şi să mă gătesc (ştiu că nu o fac prea des, dar când o fac, îmi place că vede şi că spune) şi să prepar cel mai bun sos de paste din anturajul nostru.

Fără el, aş fi fost mai puţin critică, dar mai plictisitoare, mai maleabilă, dar cu mai puţină coloană vertebrală, mai drăguţă, dar mai lipsită de sare şi piper.

Nu m-aş fi îndrăgostit de Italia, nu m-aş fi pupat sub Arcul de Triumf din Paris, nu aş fi auzit de sticla lui Klein (nu că aş putea spune cu se se mănâncă), nu aş fi tremurat într-o iarnă, pe holurile Spitalului Universitar, nu mi-ar fi plăcut cămăşile de la Debenhams şi da, nu aş fi avut familia pe care o am.

Fără el, ar fi fost altfel. Şi pe cuvânt că nu vreau să ştiu cum.

Am început de ieri să trec în revistă toate personajele simpatice cu ochelari. Din păcate, nu-mi vin în minte decât băieţi: Harry Potter, Ştietot, parcă şi Dexter. Fetiţe nu prea sunt. E una printr-un desen de pe Minimax care are ochelari şi aparat dentar şi vorbeşte o păsărească şoptită. Nu e deloc drăguţă. Dar, Ana va fi. Deocamdată are nişte pupile enorme, dilatate forţat de atropină.

Totul a început cu un copil, văicărindu-se de dureri de ochi. Azi aşa, mâine aşa, până la urmă l-am luat de o aripă şi l-am dus la un control. Prima veste - are conjunctivită. Nimic grav, nimic infecţios, doar un pic usturăcios. Am şi eu, of course, că doar nu era să ratez aşa ceva.

Şi dacă tot eram prin preajmă, hai să vedem cum stăm cu dioptriile. Degeaba încercam eu să salvez situaţia spunând că Ana nu e la şcoală şi că încurcă D cu P şi R, că doar cu dreptul nu le nimerea. Stângul era la nivel de şcoală, dreptul a rămas la grupa mijlocie. Concluzia - astigmatism minor. Mai pe româneşte, corneea are nişte curburi anormale şi de aia copilul vede la distanţă cam în ceaţă. Doar cu un ochi.

Dacă e să mă iau după doctorul de ieri, trebuie să-i fac ochelari. Dacă e să mă iau după Internet, acest -0,75 pe care îl are ea nu necesită corectare. Aşă că o să caut o a doua opinie şi o să mă decid după aia. Ce e amuzant e că degeaba îi tot dădea doctorul lentile de probă, fie-mea zicea că vede la fel de prost.

Partea bună e că Ana, pe lângă astigmatism, are şi simţul umorului.
Ieri, în cabinetul de oftalmologie:
Oftalmologul: O să-ţi dau ochelari!
Eu: Super! O să ai şi ochelari şi aparat dentar.
Ana: Minunat! Mai lipseşte să cad pe gheaţă şi să am şi mâna în ghips!

Lucrurile stau cam aşa: copilul din dotare creşte de la o zi la alta, ceea ce e perfect în regulă. Mai puţin, dacă vorbim de ţoale. În momentul de faţă, tot ce avem este ori cu mâneci trei sferturi, deşi nu ar trebui, ori lasă urme pe burtă, ori sub burtă, ori strânge, ori nu intră, ori intră în fund. Nu-mi spuneţi că tocmai ce-a trecut sezonul reducerilor, ştiu şi eu că merit să fiu trasă de urechi şi pusă la colţ pe coji de nucă pentru indolenţă şi nepăsare. Dar, mi-am petrecut reducerile căutând ofertă de schi la munte, aşa că am o scuză. Sau nu?

Revenind la subiectul copil mare în haine mici. Aveţi idee dacă mai sunt pe undeva niscaiva reduceri? Ştiu de magazinele Z, dar n-am găsit decât o pereche de bermude despre care am scris acum vreo două zile. Sunt în căutare de blugi şi pantaloni cu talie înaltă. De fapt, asta e marea problemă cu înţolitul Anei. Toate modelele de la H&M, C&A şi altele ca ele sunt pentru fetiţe cu picioare subţiri şi fund mic. Ori astea din neamul meu suntem mai pancove, vorba bunicii mele din Ardeal! Mai caut şi ceva ghetuţe de primăvară. Aţi văzut pe undeva ceva cât de cât impermeabil, cu talonetă şi fără blană pe interior?

Pantalonii şi încălţările sunt un must. Pe lângă asta, ar trebui să-i mai iau şi o rochiţă, două şi vreo câteva bluze care să nu plesnească pe ea.
Lista e lungă. Aştept sugestii.

Intru direct în subiect. Fie-mea a scris o piesă de teatru. De fapt, eu am scris-o, ea doar mi-a dictat-o. E o piesă din capul ei, cu personaje ce, speră ea, vor fi jucate de toţi prietenii din grupă. Astăzi are testul final pe dramaturgie. Îi va cere părerea expertului, adică profei de teatru de la grădi. Până atunci, m-am gândit să v-o dau şi vouă spre citire. E scrisă cu majuscule, că actorii nu ştiu să citească literele mici. Să nu aruncaţi cu ouă la final, că vorba Anei: e o piesă scrisă de un copil!

După o săptămână de sport, azi am hotărât să mergem la Cora. Lista era subţire, că deh, tocmai ne întorsesem din vacanţă, dar copilul şi-a făcut de dimineaţă monetarul şi a declarat că vrea o jucărie nouă cu banii de la Pluguşor. Un argument suficient de solid pentru a-i face pe plac.

Prima oprire, spre disperarea Anei, magazinul Z, unde reducerile continuă. Am încercat pe cât am putut să-i fac traiul mai ușor şi să o îndes într-o pereche de pantaloni fără să-i dau jos dresurile de pe ea. N-a mers! Ca o bravă descendentă a familiei mele, copila a moştenit gambele mă-sii, drept pentru care blugii strâmţi pe picior şi cu talie joasă sunt out of the question. Până la urmă, cu mine trăgând de ciorapi în jos şi vânzătoare de o pereche de pantaloni în sus, am găsit în sfârşit nişte bermude super faine, la un preţ OK, zic eu. 60 de lei pentru nişte pantaloni drăguţi, cu talie înaltă, dintr-un fel de doc, bleumarin, cu talie reglabilă, pot fi purtaţi şi cu dres, primăvara și toamna şi fără, vara.

Cu copilul plâns pentru ca a fost certat după o fugă în chiloți prin magazin, am plecat în Cora în căutarea jucăriei minune. Şi am găsit-o. E un Lego! Primul din viaţa noastră, dar ceva îmi spune că este doar the beginning of a beautiful friendship. Nu mi-aş fi putut imagina că o cutie atât de mică va fi în stare să o ţină pe Ana captivată ore în şir. Partea grea a fost să se decidă asupra cutiei. După ce a stat jumătate de oră în faţa rafturilor cu Lego, a ales două cutii. Prima cu o maşinuţă ce trăgea o rulotă, cu două personaje şi multe accesorii, a doua cu o ambulanţă gen SMURD, plus un motociclist ce urma să joace rolul victimei. Noroc cu un băieţel de lângă noi ce părea vizibil atras de ambulanţă (se vedea după felul în care urla la tatăl din dotare vleau maşinuţaaaa astaaaa!), fapt ce a determinat-o pe Ana să pună mâna pe rulotă şi să declare: asta va fi a mea.

La casă, am lăsat-o să-şi plătească jucăria -- 81 de lei, cu banii ei, din care mare parte erau în hârtii de un leu, mi-am plătit şi eu restul de cumpărături şi iată-ne acasă.

Mulţumesc Lego pentru după-amiaza oferită, pentru orele pe care Ana le-a petrecut cu tata meşterind şi asamblând, timp în care eu am dormit şi m-am visat la Paris. Mulţumesc omuleţilor, rulotei, cârnatului din rulotă, tigăii şi bicicletei pentru timpul pe care fie-mea nu l-a mai pierdut la desene. Mulţumesc celor doi omuleţi cu capete demontabile că se potrivesc la fix şi-n rulotă şi-n maşină. Mulţumesc maşinii şi rulotei că merg pe roţi care se învârt!Şi nu în ultimul rând, mulțumesc copilului meu că a învăţat bine Pluguşorul şi că a avut bani să-şi ia singură acest Lego şi că i-au rămas bani încă de unul, mai mic, dar la fel de frumos. Căci sigur va mai fi unul. Vorba Anei, preluată de la ta-su:
- Măi mamă, asta e calitate germană!

Ne-am întors! 5 zile la munte, doar noi două, la Predeal. O iarnă ca-n poveşti, cu troiene de trei metri, cu fulgi nebuni, cu un copil fericit care a schiat câte 4 ore pe zi. Deocamdată cu monitor. Dar,  pentru prima dată cu beţe. Povestim mai pe larg săptămâna care vine. Acum, vă servesc doar nişte poze.

• Pantaloni mici şi mari, check.
• Pijamaua cu văcuţă, chek.
• Ciorapi groși, subţiri, lungi, scurţi, flauşaţi, cu dungi şi fără, check.
• Helanca groasă a ei -- că eu n-am --, check.
• Puloverul meu pe gât -- că ea are helanca groasă --, check.
• Nurofen, Eurespal, Furazolidon şi lista ar putea continua, check.
• Crema de vânt, de mâini, de faţă, check.
• Cartea cu Burattino, pentru ea, cartea lui Kundera, pentru mine, check.
• Aparatul foto -- încărcat --, check.
• Carioci şi Păcălici, check.
• Șampon păr normal, check. Șampon anti păduchi, check.
• Cască de schi şi cagulă, check.
• Ceitreimuţunachifărădecarenusepoatedormi, check.
• Cronţănele pentru drum, check.
• Biletele de tren, check.
• Lăsat frigiderul plin de mâncare pentru soţ, check.
• Scris pe blog ca să vă anunţ că plec o săptămână la munte fără calculator, Internet, doar eu, copil, zăpadă şi orele de schi, check.

Ce nu ştiam despre păduchi şi acum ştiu:
- că nu e obligatoriu să se vadă cu ochiul liber ( depinde de mărimea individului care, by the way, dacă e bine hrănit poate ajunge până la 5 mm)
- că nu e musai să te mănânce capul
- că ouăle de păduchi se numesc lindini şi eclozează chiar și după 7 zile
- că trebuie spălate bine toate accesoriile pentru păr din casă sau și mai corect, trebuie înlocuite
- că păduchii sunt nişte insecte mici și fără aripi de o culoare maronie care nu seamănă deloc cu puricii
- că e bine să ai în casă un pieptene des
- că exista păduchi de cap și păduchi de corp şi încă un tip pe care nu-l amintesc aici
- că păduchii de cap nu se ascund în lenjerie
- că această insectă dezgustătoare are și un nume latinesc: pediculus humanus capitis
- că există zeci de şampoane şi loțiuni la farmacie împotriva păduchilor, destul de scumpe, dar care nu put precum gazul și nu ustură
- că teoretic, o singură aplicare a unei astfel de soluții pe părul umed ar fi suficientă pentru izgonirea definitivă a păduchilor
- că trebuie periat părul foarte des cu un pieptene umed
- că trebuie controlat zilnic purtătorul
- că prezenţa unui astfel de individ pe capul cuiva poate să-i provoace acestuia coşmaruri
- că în momentul de faţă există o epidemie în Bucureşti

Ar mai fi ceva de spus? Ah da, Ana a luat păduchi.

Are cineva idee cum aş putea eu să încălzesc nişte lapte, într-o cameră de hotel, fără să iau cu mine un reşou sau o plită? Oare se poate cu un fierbător? Teoretic nu, că se prinde laptele de el.

Problema e că voi pleca duminică împreună cu copilul meu, dependent de lapte, la munte. Acolo, camera va fi într-o anexă a hotelului şi deci, relativ departe de bar, unde au microunde şi de restaurant, unde au aragaz. Ana nu stă nici singură în cameră şi nici fără lapte dimineaţa şi seara.

În general avem un ritual bine stabilit care spune că mama se trezeşte dimineaţa, scoală copilul, îl plantează la desene, pregăteşte laptele cu cacao, vâră un pai în el, după care, cu o ceaşcă de cafea în mână, se retrage pe balcon şi stă şi ea liniştită 5 minute. Acum problema e că dacă nu am lapte, nu pot să pun copilul la desene şi fără desene, nu stă locului şi dacă nu stă locului, stă în capul meu şi deci adio cafeaua mea dragă şi cele 5 minute de pace! Şi eu nu vreau să renunţ la ele. Nu şi nu!

Aşa că, ştie cineva cum pot încălzi laptele într-o cameră de hotel fără aragaz şi fără microunde?
Să ştiţi că rece nu-l bea, am încercat şi zice că e câh.

În timp ce semenii mei alunecau ieri, grăbiţi, către casele lor, eu, cu căciula mea cu moţ bine înfiptă pe cap şi cu blugii cei noi semi îngheţaţi, am hotărât să-mi testez gradul de anduranţă şi spiritul de sacrificiu matern şi să mă duc la sediul Itsy Bitsy să ridic premiul fie-mii.

Degeaba vâjâia vântul printre ramuri, 'geaba fire şi cabluri se contorsionau pe străzi, 'geaba m-a sunat mama să-mi spună să stau cuminte la birou -- eu nu şi nu. I-am promis odraslei că mă duc, apăi mă duc şi gata, cu tot viscolul şi codul şi gerul şi străzile lor alunecoase.

Entuziasmul a început să pălească încă de când am ajuns în staţia de troleibuz.

Pe vremea aia, eu aveam 16 ani şi el vreo 30. Eu aveam părul lung şi blond. Şi el avea părul lung şi blond.

Pe vremea aia, mă îmbrăcam în negru din cap până-n picioare, aveam o geacă de piele destul de jerpelită, dar cu atât mai cool şi eram nedespărţită de creionul meu dermatograf. Purtam vara bocanci pe plajă, făceam pe grozava, deşi nu eram, mergeam la Costineşti şi mâncam pizza de la Săraci, avem tricouri lălâi până la genunchi şi atunci când nimeni nu mă vedea, toceam ca nebuna pentru facultate.

În camera mea erau postere cu capete de morţi. Aveam vreo 6, dintre care 2 erau mari şi frumoase. Le primisem de la mama. S-a speriat preotul de ele când a venit într-o iarnă, cu Boboteaza. Acum nu mai sunt. Pereţii sunt albi, la fel ca înainte de adolescenţa mea. La fel ca înainte de geaca de piele, de ochii mânjiţi cu dermatograf, de bocanci şi de plete.

El are încă plete. Şi un pic de burtă. Ca tot omul de 50 de ani. Fie el şi Axl Rose.

Este atât de emoţionată că pur şi simplu nu ştie ce să mai facă. S-a dezbrăcat de pantalonii de casă şi s-a îmbrăcat cu o rochiţă cu buline. De nefericire, a aruncat pe jos şi dresurile şi acum stă în oglindă, cu bulinele rochiei peste picioarele goale şi cântă de mama focului. A răscolit sertarele şi şi-a ales o eşarfă de mătase pe care şi-a legat-o în jurul capului şi-şi spune singură că e mireasă. Din când în când, se întoarce spre mine şi zâmbeşte frumos. E fericită până la cer şi înapoi spre pământ.
- Îţi dai seama, mamii, că noi două am câştigat! Doar noi. Aşa au spus Itsy şi Bitsy:  premiul I este al Anei şi al mamei ei, Ioana. Premiul I, uraaaaaaaaaa!

Ce am făcut să merităm asta? Am avut răbdare. Multă. Ana a început să sune la ei încă de miercuri seară. La un moment dat, i-a răspuns un domn, dar săraca nu a ştiut procedura telefoanelor din emisiune şi a închis speriată, căci nu era vocea lui Itsy. Iar bona, care urmărea distrată agitaţia copilului, nu a ştiut să o ajute.

Las' că vine mama şi te ajută ea să intri pe post. Am luat aşadar telefonul şi am sunat şi am sunat şi am tot sunat de vreo... 20 de ori. Până la urmă, i-am dat Anei telefonul să mai încerce şi ea şi m-am dus în treaba mea, la bucătărie. Învăţată să stau cu urechile ciulite la cel mai mic zgomot (deh, deformare profesională de la radio şi de la maternitate), aud copilul vorbind cu cineva:
- Oh, mă iertaţi, cred că am greşit numărul!

Mă reped ca un uliu din bucătărie, înşfac telefonul şi ţip disperată un alooo.
O voce amuzată de bărbat mă anunţă că sunt într-adevăr la Radio Itsy Bitsy şi să pun copilul să aştepte puţin pe fir, înainte de a intra pe direct. O las pe Ana în sufragerie cu mobilul la ureche şi dau năvală în camera ei să o ascult la radio. Pe ea am pus-o departe de aparat ca să nu facă microfonie. Ştie mama ce ştie!

Şi începe. I-auzi-o, pupe mama de iubită! Ia uite ce drăguţă e, draga mamii, ce frumos zice ea bună seara!

Pe când entuziasmul ei era în toi şi mândria mea creşte precum aluatul de pâine, îl aud pe Itsy sau Bitsy, Dumnezeu ştie, vorbind şi cu mine.
- Aloo, mamaaa Aneeei! Sunteţi pe acolo?
Sunt, sunt, dar în altă cameră. Fug în sufragerie, smulg telefonul de la urechea copchilului şi iată-mă în direct cu doi extratereştri!
- Ce faceţi, doamnă?
- Mă bat cu copilul pe telefon!
Pasez mobilul Anei care e invitată să propună un joc. Alege fazan şi fără să vreau mă trezesc şi eu invitată. De emoţie, fie-mea se blochează, eu, spre ruşinea mea, îi şoptesc, extratereştrii îmi dau mingea la plasă şi reuşesc performanţa să-l încui pe Itsy sau Bitsy, punând astfel capăt jocului şi conversaţiei în direct.
Las pe canapea un copil roşu de emoţie, cu un mobil lipit de ureche şi mă întorc în sanctuarul meu cotidian unde fierbe un rasol.

Două minute mai târziu, Ana se năpusteşte în bucătărie şi agitându-şi mâinile în toate părţile mă anunţă că
- Am câştigaaaaat, mamii, am câştigaat!
Încerc să anticipez două întrebări. Prima: ce am câştigat? Un DVD cu nu ştiu ce şi nici nu contează. A doua: de ce am câştigat? Nu ştiu şi nici nu contează.

Important e că am câştigat şi că în miez de iarnă, în plin cod portocaliu de ger, un copil s-a dezbrăcat de ciorapi şi pantaloni ca să danseze de bucurie în rochiţa cu buline.

Mai avem un pic şi gata, intrăm şi noi în rândul lumii. 4 luni până la 7 ani şi 7 luni până la şcoală. Sună a titlu de film, un film de groază dacă pun la socoteală şi partea cu alergătura pentru înscriere. Am început să alerg încă de prin noiembrie, dar încă nu am ajuns la finish. Acum, cu înscrierile electronice, s-au schimbat formularele, cerinţele, părerile, pilele, deci o luăm de la capăt.

Până una alta, Ana are un nou prieten. New entry: gri, moale, cu urechi ca două foi de salată şi codiţă ca o macaroană. Preţ rezonabil şi copil şi mai şi, având în vedere că şi-a luat prietenul  pe banii ei, strânşi astă iarnă, la colinde. Noul tovarăş se numeşte Şori şi este, ta-daaa!, un şoarece. De fapt, de două zile a fost rebotezat cu denumirea Fromage-Camembert. Altfel e prietenos şi ţinut în braţe până la sufocare, alături de clovnul Lala şi ursuleţul Pufi Mare (avem şi un Pufi Mic), cu care alcătuieşte trio-ul de somn uşor.

Problema cu Şori e că Ana e ferm convinsă că e viu. Şi nu pentru că jucăriile prind viaţă în imaginaţia micuţului care se joacă cu ele, bla-bla-bla, ci pentru că fie-mea se jură că de când a apărut rozătorul la ea în cameră, lucrurile au început să-şi schimbe locul. Casetofonul s-a mutat, păpuşa a mişcat, Lala s-a întors spre stânga, deşi dimineaţă a fost lăsat pe dreapta.

Acum, problema majoră a Anei nu este nici pe departe că aşa ceva nu ar fi posibil, ci că, dacă prind viaţă toate jucăriile, ea nu va mai avea timp de nimic:
- Îţi dai seama, mama, că va trebui să-l hrănesc pe unul, să-l schimb pe altul, să merg la plimbare cu toţi, să le spun poveşti. Îmi pare rău, dar dacă învie toţi, eu nu voi mai avea timp de nimic. Şi n-am bani de bonă! Şi sunt şi mică pe deasupra!

Aici, nimeni nu te poate contrazice! Nu-i aşa, Şori? Haai, zi şi tu ceva, acum de ce taci?

La grădiniţă, Ana face teatru. V-am mai spus? Parcă nu. Deci, Ana face lecţii de teatru de vreo trei ani deja. Nu vă imaginaţi nu ştiu ce nebunie cu Hamlet pentru preşcolari. Este un curs absolut benign, unde învaţă să nu mai morfolească cuvintele atunci când vorbesc, unde prind curaj să stea în faţa clasei cu zeci de ochi aţintiţi pe ei, unde fac piese de teatru pe roluri şi cu costume. În cariera ei de trei ani, Ana a fost pe rând Sora mijlocie din Sarea-n bucate, Eliza din Lebedele sălbatice, un Purceluş năbădăios, nu ştiu din ce şi ultimul rol din palmares -- Vulpea din Micul Prinţ.

Cred că vă aduceţi aminte de personaj.  Este cel care vrea să fie îmblânzit pentru a putea fi iubit. Şi nu asta vrem de fapt cu toţii, să fim legaţi de cineva? Altfel, de ce oare Ana a dat să plângă la sfârşit? Nu cred că juca teatru.

Pozele sunt cu protagonista veselă. Pentru lacrimi, am avut nevoie de ambele mâini şi de tot sufletul meu definitiv îmblânzit.