Nu ştiu să vă spun de unde dorinţa asta a mea de-a fi tot timpul izmană pe călător. Nu mă trag din neam de nomazi, nu am fost trambalată în fragedă pruncie pe diverse meleaguri, nu am agenţie de turism şi nici vreo rudă în domeniu. La prima vedere, ar trebui să fiu un om normal care visează la două vacanţe decente pe an şi care, în rest, se plânge de lipsa de bani şi de perspective.
De plâns, mă plâng, de visat, visez. Şi totuşi, există, vorba francezului, un je ne sais quoi care mă face să am nevoie în permanenţă de perspectiva unei evadări. Nu e snobism, nu e dorinţa de a bate magazinele şi de a vizita monumente. Nu e nici măcar dorinţa de a descoperi locuri noi şi de a mă bucura că pot vedea lumea. E, dacă vreţi, bucuria de a mă juca pentru câteva zile, de-a trăitul în altă lume. Pentru că exact asta facem noi- închiriem un apartament de pe Net, ne ducem dimineaţa şi cumpărăm cornuri calde de la brutăria din colţ, ne plimbăm pe străzi, ne zgâim la vitrine, ne ducem în parcuri, mâncăm un sandvici pe treptele vreunei catedrale, facem poze şi cel mai important, avem timp. Mult timp doar pentru noi trei. Timp bun şi frumos. Timp să povestim, să râdem cu poftă, să ne luăm copilul în braţe, să nu ne gândim la nimic, să nu ne facem griji, să dormim bine, să nu ne necăjim, să nu ne enervăm, să nu ne îngrijorăm. Câteva zile în care ducă-se şi problemele şi socotelile şi şcoala şi jobul şi întreţinerea şi benzina şi mâncarea şi învăţătoarea şi analizele şi bona şi cauciucurile de iarnă şi facturile şi oboseala şi dentistul şi tot şi tot şi tot.
Înainte să duc copilul la Paris, anul trecut, mă gândeam că poate e prea mică pentru a începe să batem lumea cu ea. Experienţa pariziană a demonstrat însă altceva. Şi anume că Ana a început să fie prea mare pentru a o lăsa în urmă, pentru a mai putea pleca fără ea. Şi nu pentru că e la vârsta la care să înceapă să se bucure de frumuseţea altor locuri, de monumente sau mai ştiu eu ce. Ci pentru că e la vârsta la care gustă din plin bucuria aventurii cu mama şi cu tata. Iar noi suntem la vârsta la care avem nevoie ca de aer să o simţim încă aproape, încă a noastră. Iar dacă putem să parfumăm toată această trăire cu miros de cornuri calde, cu faţade frumoase, cu clopote de catedrale şi cu oameni zâmbitori şi relaxaţi, de ce nu?
Sâmbătă plecăm la Viena. 5 zile. Ana nu ştie încă nimic. E surpriză!
luni, 29 octombrie 2012
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
6 comentarii:
Ce misto! Noi am plimbat copilu' de mic pentru ca nu ne-a trecut nici o secunda prin cap sa nu o luam cu noi. La un an in Grecia, la doi ani in Grecia si la Venetia, la 3 ani iar la Venetia...2 Mai, munte...Si ce e misto e ca tine minte foarte multe chestii din excursii si ii place enorm cand plecam "in excursie" chiar daca mergem numai pana la Bucuresti :)
Ma bucur pentru voi si sa ii faci o poza Anei cand ii spui surpriza! Sa vedem moaca de fericireeeeee :)))
Noi pana anul trecut, preferam sa nu o târâm dupa noi, mai ales ca plecam cu masina si deci ar fi innebunit pe drum. Si ne bucuram si noi un pic de libertate. Dar, acum am gasit niste oferte la avion si deci, sper sa fie frumos si sa ne distram! Sper să avem si vreme cat de cat ok. Dar cred că deja vreau prea multe!
Si noi suntem d-astia care plecam doar pentru a fi departe de tot ce inseamna rutina.Ce frumos ca mergeti la Viena, cred ca o sa-i placa mult Anei.Si noi asteptam sa creasca inca putin Kiki si prima iesire va fi la Disneyland, fara fite si fara lux, doar pentru a vedea ceva super fain copilul.
Distractie placuta si abia astept impresii din calatorie+ vreme faina!
Multumim! Sper sa se calmeze timpul,ca e prapad prin toata Europa cu vant si zapezi.
pe noi ne-au carat parintii incoace si incolo prin tara (asa erau vremurile) de pe la 3-4 ani (cred ca fratelo avea 2 ani si eu 4 cand am fost prima oara la mare; Doamne ce urla cand incercau sa-l bage in apa :)). pe trenuri. trenurile dinainte de '89, friguroase/incinse (in functie de sezon; uneori era la fel de frig in tren ca afara), extrem de aglomerate si cu legaturi care de care mai proaste. numa' ca sa ajungem la bunici (vreo 200 si ceva, pana in 300 km, vreo 3 ore si un pic cu masina), plecam la 4.30 dimineata (la ora aia pleca trenul din gara) si ajungeam pe la 3 dupa-amiaza-tot trenul in gara :) .
si nu-mi amintesc sa ne fi plictisit chiar pana in prag de urlete, nici de parinti cu nervii in batista din cauza de copii isterici si nici sa fi avut cu noi pe drum tot arsenalul de jucarii/carti de colorat. (nu aveam nimic, de fapt). mai dormeam, mai stateam de vorba (moaaa, acu' imi amintesc de jocurile extrem de incinse de fazan; cumnata povestestea acu' 2-3 saptamani ca fratelo e marele castigator al oricarui joc de fazan in orice grup ar intra :)). ce-mi amintesc: indiferent la ce ora plecam, indiferent de cat eram de imbiati cu micul dejun/pranz inainte de plecare, la maxim 20 de minute de la plecarea trenului ne era foame :). singura chestie care-i nervoza un pic pe ai nostri. pana s-au obisnuit si au luat-o ca pe un dat.
probabil ca azi toti parintii si majoritatea copii s-ar ingrozi de drumul nostru spre sibiu facut la vagonul de bagaje: trenul era atat de aglomerat incat abia au reusit sa ne inghesuie impreuna cu un bagaj in "toaleta" unui vagon; ei nu mai incapeau nici pe scara trenului, pana au auzit un zvon ca vagonul de bagaje e cam gol. asa ca am calatorit acolo. (inchipuiti-va toate incercarile de inghesuire, trambalarea, alegatura cu 2-3 bagaje si 2 copii de maxim 7-8 ani de-a lungul peronului, totul in cele 2-3, maxim 5 minute cat oprea trenul intr-o statie de legatura) mai era o familie si am stat pe o lada in care erau purcelusi. cate n-om fi vorbit, cate in luna si in stele, intors lumea cu susul in jos si pus iar la loc; mi-o amintesc ca pe o super calatorie. (cred ca in continuarea trenului ala a fost autobuzul la fel de aglomerat in care fratelo s-a zgait regatzeneste la o doamna care vorbea ungureste; doamna i-a explicat, plina de umor si deloc ofuscata, care-i treaba cu limba ce-o vorbeste; dar e posibil sa fi fost alta data).
poate pentru ca am fost 2 copii de varste apropiate (2 ani diferenta) dar eu nu-mi amintesc de calatorii plictisitoare in copilarie, si calatoream nu jucarie; iar destinatiile..... alte nebuneli minutate, desi nu erau nici grecia, nici parisul, nici viena (acu' sunt nitel invidioasa; nu ma bagati in seama prea tare :) )
ady
Cred ca e cu totul altceva atunci când ai doi copii. Tin minte ca pe vremea când Ana avea vreo trei ani si ceva, am plecat toți trei într-o vacanta la Păltiniș. Era asa de frumos, era un noiembrie cald și peisajul și toată zona erau minunate. Ei bine, atât de tare s-a plictisit biata de ea, ca după doua zile, am plecat de acolo și ne-am dus la niște prieteni la Bran care aveau trei copii. Cand i-a văzut, a început sa strige ca apucata "copii, copii!".
Acum, la Viena, sper sa nu ploua ca sa putem sa o ducem la Zoo.
Trimiteți un comentariu