Am atâtea să vă povestesc că nici nu ştiu de unde să încep. Hai să încep prin a vă spune de ce ne-am gândit că la opt ani un copil este capabil să se bucure de o călătorie de peste 3.000 de kilometri, cu maşina, cu schimbat camere de hotel, cu trambalat bagaje, cu mâncat prin benzinării, cu dormit cu capul la mine în poală, cu o sumedenie de nu se poate şi de mai avem şi mai încolo.

Pozând prin Austria

Nu sunt atât de naivă să spun că atunci când am ales nordul Italiei şi regiunea lacurilor din Austria am făcut-o întru culturalizarea precoce a infantei. Să fim serioşi: la opt ani unui copil i se fâlfâie de clădiri, monumente, statui şi alte chestii de oameni mari. Ceea ce va ţine minte însă cu siguranţă va fi aventura în care a fost cu mama şi cu tata. Aventura asta are ceva nepreţuit, este pur şi simplu magic pentru un copil să afle că în două zile el va pleca cu mami şi tati prin lume, va schimba hoteluri şi ţări, va ajunge până în laguna veneţiană, la mare, ca apoi să se ducă până în străfundurile pământului, în cea mai veche mină de sare din Europa şi de acolo, prin Ungaria, înapoi acasă, dar nu la Bucureşti ci în Mărginimea Sibiului unde, apropo, este spectaculos de frumos şi de civilizat (voi reveni cu amănunte, chiar e de povestit).

Dacă ar fi să o pun pe Ana să facă un top cinci al celor mai frumoase locuri pe care le-a văzut în decursul acestor două săptămâni, atunci lucrurile ar sta cam aşa: premiul unu cu coroniţă ar reveni cu siguranţă unui loc de joacă din Austria, de pe marginea drumului, unde a declarat că este raiul copiilor şi de unde nu ar mai fi vrut să plece niciodată. Într-adevăr era spectaculos, pentru că noi am crezut iniţial că e doar un tobogan într-o parcare şi când colo era un ditamai spaţiu cu jocuri outdoor şi indoor unde, pentru 25 de euro pentru toţi trei, am fi putut să stăm toată ziua.

La locul de joacă de pe marginea drumului

 Pe locul doi cred că ar urma plimbarea cu barca pe lacul Wolfgang din Austria -- o barcă micuţă cu un motoraş blând pe care am închiriat-o pentru o jumătate de oră şi pe care Ana s-a apucat şi a condus-o voiniceşte de una singură, cu ta-su pe post de matelot. Urmează apoi mina de sare de la Hallstatt, unde se ajunge cu un funicular, după care toţi turiştii sunt îmbrăcaţi în salopete de mineri, coborâţi sub pământ pe nişte tobogane de lemn şi scoşi înapoi la aer cu un trenuleţ rapid.

Cu orășelul Hallstatt în fundal

În sfârşit, pe locul patru ajungem şi la Veneţia, unde cred că cel mai tare a distrat-o să fugărească porumbeii din San Marco şi să se uite la toate kitschurile din vitrine.

Ghici unde-i asta...

Ajungem şi la ultima poziţie, unde nu-mi e prea clar dacă ar alege stâna din Italia sau plimbarea cu trenuleţul cu aburi din Austria. Pentru că da, am uitat să vă spun un lucru important: când am gândit această vacanţă, am ales să mergem în locuri pe care noi (adulţii) le mai văzuserăm, astfel încât să nu suferim din lipsă de culturalizare şi să putem să distrăm copilul. Am lăsat deoparte oraşe ca Padova, Verona, Vicenza şi am făcut în schimb excursii la stână în Dolomiţi, am fost în orăşele medievale unde am mâncat îngheţată admirând apusuri de soare, ne-am jucat cu viţeluşi, am văzut căprioare şi vaci, am fost la o degustare de vinuri (ei i-am dat apă, dar noi am plecat cu ditamai cutia), am dansat pe stradă şi mai ales am fost veseli şi fericiţi că suntem împreună. 

Bine dispuse de înghețata italiană

Dacă ar fi acum să mă întrebaţi ce aş schimba la programul de-l făcurăm în vacanţă, aş spune că probabil aş adăuga niscaiva zile în plus în Austria. Oameni buni, ăştia sunt absolut nebuni cu distratul progeniturilor. Aproape toate pensiunile, parcările şi benzinăriile au locuri de joacă. În plus, oferta de activităţi este aşa de mare că nu ştii ce să alegi. Atenţie, nu vorbesc de Viena ci de Salzkammergut, ştiţi voi, patria lacurilor cu peisajele alea idilice de riscă să devină aproape kitschoase de cât de perfecte sunt. Aşa că dacă aveţi pe lângă voi un copil, nişte bani în buzunar, o bucată de concediu şi nu ştiţi unde să mergeţi, băgaţi-vă în maşină şi ţineţi-o drept până spre Salzburg. După care puteţi alege între sumedenia de orăşele de pe acolo.

În Alpi, pe dreapta

Noi am ales Sankt Wolfgang pentru că îl ştiam, era frumos, era pe marginea lacului şi dacă ar fi fost vreme bună am fi putut face şi baie, era lângă staţia de trenuleţ cu aburi pentru urcat pe munte şi ştiam că se ajunge uşor şi la Salzburg. Şi că veni vorba de asta, Ana a rămas complet impasibilă la oraşul lui Mozart. Degeaba i-am povestit noi de Mozart, degeaba i-am arătat clădirile şi piaţetele şi catedralele. Singurul lucru care a mişcat-o într-adevăr au fost bomboanele Mozart. De când a gustat prima oară una de-aia bună cu marţipan şi fistic a rămas cu ochii lipiţi de toate vitrinele de unde se ridicau spre cer munţi de cutii roşii cu chipul ilustrului compozitor. De altfel, cu asta s-a şi întors din marea noastră călătorie: cu o punguţă cu bomboane pe care a trambalat-o din cutia frigorifică în minibarul din camerele de hotel şi tot aşa până a ajuns în siguranţă în frigiderul conjugal.

Pe lângă toate astea, Ana s-a mai ales cu ceva: cu o mai mare încredere în ea, cu o independenţă pe care fiecare părinte şi-o doreşte pentru copilul lui. A fost pentru prima dată când a vorbit în engleză de la sine putere, când şi-a comandat singură la restaurant, când a condus o barcă, când a învăţat să facă poze cu aparatul ăla bun. De fapt, asta i-am şi spus când am pornit în aventură: că tot ce ne dorim este să încerce să fie dornică să afle şi să înveţe. Nu neapărat despre istorie şi cultură, deşi acum ştie de saşii din Transilvania şi despre casele lor fără curţi la vedere, despre consulii veneţieni cu abilităţi de spioni şi despre scheletul care s-a găsit la Hallstatt. Dar la fel de bine ştie şi unde se bagă banii la toaletele din Austria, a văzut cum se citeşte mersul trenurilor în Italia, a învăţat că vietate din italiană înseamnă interzis şi că înainte să a te aşeza la o masă e bine să te uiţi cât e coperto şi a văzut pe propria-i piele că nemţii sunt super tipicari şi dacă muţi o jucărie de la locul de joacă rişti să te alegi cu o săpuneală în germană de mai mare dragul. Sigur că astfel de lucruri ajungi să le înveţi cu timpul, doar că cu cât le înveţi mai repede cu atât te simţi mai în largul tău oriunde te duci. Şi asta ne dorim de fapt cu toţii: să ne fie bine în pielea noastră.

Aseară, când am ajuns acasă după 3.500 de kilometri, Ana a spus:
-- Nu vreau la mine acasă. Vreau în lume cu voi!

A fost o vacanţă reuşită. A fost bine.

Într-o pauză, pe o alee ialiană