Dacă nu ar fi declarat că ea se culcă la cinci dimineața, aș fi zis că e o seară ca oricare alta. Una în care mie mi-e somn și-n care încerc cu disperare să bag doze mici de cofeină, ca măcar să aibă și ea cu cine ciocni șampania aia de copii cu care s-a trambalat de la București și pe care o dezmiardă din priviri din ziua în care am ajuns la țară. Căci da, aicea suntem, în satul nostru românesc, cel cu dealuri domoale, copii cu sorcova și mai nou, hoți care sparg casele. Patru case într-o singură noapte. Noi am scăpat ca prin minune, că a stat B. treaz până în zori.

Bun. Și acum vine și clipa aia în care ar trebui să încep cu "mulțumesc lu' 2013 pentru..." și "sper ca 2014 să fie...". Cred că momentul în care un om ajunge să devină om mare e cel în care de fiecare dată când are ocazia să-și dorească ceva începe cu sănătate. Totuși, aș vrea acum să încerc să-i mulțumesc anului ăsta de stă să treacă pentru lucrurile de care m-am bucurat cu mintea unui copil.

Așadar, dragă 2013, îți mulțumesc pentru că am avut cea mai frumoasă iarnă la schi din ultimii ani. Pentru că mi-am revăzut foștii colegi de liceu cu care m-am distrat la fel de bine ca la petrecerea de majorat. Pentru că am reușit să revedem Thassos-ul și pentru că am ajuns la concertul Depeche Mode. Pentru că am descoperit că facebook-ul e amuzant. Îți sunt recunoscătoare pentru cei trei mii de kilometri prin Europa și pentru că ne-a dat mama tableta ei care a făcut-o pe Ana să fie cel mai cooperant copil la drum lung pe care și l-ar fi putut dori cineva. Mersi pentru revista franțuzească care a dorit să lucreze cu mine și sper să o facă în continuare (2014, sper că m-ai auzit!). Mulțumesc frumos pentru că Ana se descurcă la școală și pentru că nu are nevoie de ajutor la teme. Mulțam frumos și pentru biletele de avion de le luarăm pentru la primăvară. Și pentru că per total ai fost un an așa și așa, vorba blogului. Că nu ai fost mai rău. Bravo ție, 2013!

Și acum tu, măi 2014! Păi, te rog frumos să fii un an bun, drăguț, sănătos, iubitor, fără palpitații și extrasistole date de emoții negative, fără plânsete și durere, fără impozite exagerate și taxe stupide, fără constrângeri abracadabrante și decizii idioate, fără spaime și cataclisme, fără supărări și dezamăgiri. Te rog să fii un an de treabă și promit să scriu și despre tine la fel de frumos când te-oi sfârși!

Și acum voi, dragii mei! Să fiți sănătoși (că doar suntem oameni mari și asta ne dorim cu toții), să fiți fericiți, să fiți mulțumiți și să ne auzim cu bine.

La final, aș vrea să vă mai spun ceva: 2013 a fost primul an în care mi-a părut sincer rău că nu am emigrat. Sper ca 2014 să nu-mi adâncească regretele.

Mie îmi plac show-urile astea unde cântă lumea. Se potrivesc perfect cu Nurofenul de seară și cu cana de ceai, cu copilul redus la tăcere de diverși care fac vocalize pe ecran, acoperiți din când în când de zgomotul mucărelilor mele hibernale. Așa că, amorțită deja de o răceală ce se încăpățânează să reziste de peste o săptămână, m-am uitat ieri la Vocea României, unde, recunosc cinstit, am reușit să adorm preț de vreo zece minute, auzind ca prin vis că pe ăla de la Compact îl cheamă Ciuci cu accent pe i.

M-am trezit buimacă tocmai când fata cea frumoasă îl masacra pe Freddie Mercury. Nu de una singură, ci alături de un Bodo care a reușit să mă trezească complet cu noul lui look ce m-a dus cu gândul la Viorel Lis. Următoarea repriză de tuse m-a obligat să-mi țin ochii deschiși pentru toată runda a treia. Sau a patra, nu contează. Am văzut-o pe Corina Chiriac cântând cu unul dintre cei doi concurenți care arătau cam la fel. Adică, cum pleca unul dintre ei de pe scenă nu mai știam pe care din ei îl văzusem. Știam doar că unul cânta arii și celălalt, nu. Apoi, când a cântat și Loredana cu al ei m-au bulversat de tot. Pentru că suna exact ca și cum ar fi cântat tot Corina Chiriac, doar că-n engleză. La fel de corect. Și la fel de plictisitor. Noroc că a venit băiatul cu portugheza. Acum eram trează de-a binelea. Doar că... doar că acolo trebuia să se întâmple chestia aia care se întâmplă de obicei când asculți fado: în termeni tehnici se numește nevoia impetuoasă de tăiere a venelor cu cuțitașul de curățat legume. Dacă nu simțiți de-astea, lăsați fado-ul și încercați ceva mai vesel. Ei, băiatul ista care nu era nici unul din cei doi care semănau între ei, a cântat frumos. Adică... ok. De fapt, a cântat bine. Corect. Și pronunție bună. Și parcă și Nurofenul începuse să-și facă efectul.

Daaaar, a venit momentul adevărului. Momentul ăla în care nimeni nu se mai uită la amărâții ăia de pe scenă care se duc în stânga sau în dreapta după cum pică voturile, ci toți ochii sunt ațintiți pe cei patru din juriu ca să-i vedem cum fac când află. De fapt, mint. Toții ochii sunt ațintiți pe Brenciu că doar el "face". Și face, frate! Și nimeni nu înțelege de ce face ce face și cum face. Și mama era emoționată la nunta mea, dar parcă tot nu reușea să scoată pe gură sughițurile alea asociate mai degrabă cu doinele de cătănie decât cu o voce de Românie. Cred că oamenii au ajuns să-l voteze pe ăla al lu' Brenciu, doar ca să poată apoi să-și cheme toată familia în fața televizorului să se uite la bocetele live. Parcă și aud: "haide, mamă, lasă dracu' vasele și vino-ncoace, că iar plânge Horia!" Cum naiba să-i dai trofeul fetei frumoase a lui Moga? Ce ar fi putut să facă ăla micu? Să-și smulgă papionul, să stea în mâini, să-și șteargă delicat ochii cu o batistuță? Păi nu oricine poate să facă show, pentru asta îți trebuie... chiar, ce naiba îți trebuie pentru asta?

Răspunzând la această întrebare, vom afla cu toții cum este domnul Horia Brenciu și cum nu ne-am dori să fie, deși el așa va rămâne. Ce ziceți, încheiem aici sau băgăm și o cântare adevărată, numai bună de scos cuțitașul?

Să fi fost de la prea multe sarmale? Sau poate de la întoarcerea în camera copilăriei mele unde  mama a așezat ieri frumos masa de Crăciun și ne-a așteptat pe toți cu drag? Sau poate de la pereții fostei mele camere, plini acum de tablouri, ce altădată erau acoperiți de afișe cu el? Sau poate a fost doar de la doza dublă de Nurofen cu care mă chinui să alung răceala ce a pus stăpânire pe mine de vreo săptămână? Deși, e posibil să aibă mai degrabă legătură cu prințul ăla din Albă ca Zăpada la care m-am uitat ca proasta aseară? Sau o fi având legătură cu zilele astea de nefăcut nimic în care mă mut din bucătărie la televizor și viceversa, umplându-mi mintea cu fel de fel de gânduri?

În orice caz, știu că aveam încă părul lung și că trebuia să cer voie să mă duc și eu în oraș cu prietenii. Și știu că până la urmă, familia mea l-a acceptat. Cu toate tatuajele lui pe care se încăpățâna să le țină la vedere. Și știu că m-am simțit ca la șaisprezece ani când m-a luat în brațe și m-a pupat. Și știu că de dimineață mă întrebam cum să-i spun lui B. că azi noapte l-am sărutat în vis pe solistul din Depeche Mode.

Și știu că acum ascult asta și mă simt... mă simt bine, măi! Ca la șaisprezece ani!

Cu mine, ai mei au încercat de toate. Mă rog, aproape de toate. Concluzia? Eșec total pe linie. Aveam cam patru ani, când m-au dus la balet. Îmi pare rău că nu am nicio poză de pe vremea aceea, să mă fi văzut cum arătam cu piciorușele mele grăsune și mersul meu șleampăt (am platfus), baletând cu grația unui elefant fugărit de braconieri prin junglă. Cum baletul n-a fost să fie, s-a încercat desenul. După vreo cinci vernisaje organizate la mine în cameră cu desene prinse cu ace de gămălie pe perdeaua groasă de tafta, ai mei au hotărât că talentul meu justifică pe deplin o întâlnire cu un profesor de la liceul de artă. Îmi aduc și acum aminte cum am ajuns în fața unui bărbos care a răsfoit inițial binevoitor și apoi vădit plictisit un teanc de opere mâzgălite cu carioca, după care a ales de acolo un desen cu un cal, spunând "ăsta nu e foarte rău". După desen, am ajuns la cor. Și nu oriunde, ci la Corul de copii Radio. Proba am luat-o, dar, după ce m-am bucurat că primeam sandviciuri cu șuncă în pauze (deh, anii '80), m-am declarat răpusă de ritmul repetițiilor (trei pe săptămână) și am spus că eu nu mai vreau acolo, nici cu toată haleala din lume. Cu sporturile, nu am ce să vă spun, decât că aveți în fața voastră o persoană care nu știe să meargă pe bicicletă, care nu a reușit să învețe să înoate și pe care faptul că la prima oră de tenis din viața ei și-a luat o minge direct în cap nu a ajutat-o defel în a îmbrățișa o carieră sportivă. Ah, și să nu uităm de picioarele grăsune și de mersul șleampăt care a rămas neschimbat până-n ziua de astăzi. Și da, v-ați prins, nici pe tocuri nu știu să merg fără să-mi pun singură piedică.

Apoi m-am apucat de scris. Poezie. Am strălucit precum Rimbault, evident toutes proportions gardées. Adică intens și foarte scurt. Am scris doi ani, am publicat rapid prin ziare și reviste și când le-a fost tuturor lumea mai dragă și se întrebau "cuum, ai doar 14 ani și scrii așa?" am hotărât că am spus cam tot ce aveam de spus și m-am oprit. Nu știu dacă a fost talent sau toană, dar, la vremea aia, mi-a ieșit destul de bine.

De ce vă scriu eu toate astea? Pentru că astăzi, la o petrecerea de Moș Crăciun unde furăm invitați, vădit emoționată de picturile unei fetițe (foarte talentată, într-adevăr) și de cântările a trei mini chitariști, o doamnă m-a întrebat:

- Ana are vreun talent?

M-am trezit cu greu la 10:30. Cu aceeași durere de cap. E undeva în spatele ochilor, semn că răceala care mă bântuie de vreo săptămână nu vrea să plece. Așa mi se întâmplă de fiecare dată când mă duc la coafor și stau acolo ca o găină murată, cu un prosopel în jurul capului ud, așteptând cuminte la rând. După vreo două zile de Paracetamol și vitamina C, lucrurile păreau să intre pe un făgaș normal. Mai ales dacă aș fi profitat de ziua de ieri și aș fi făcut ce îmi doresc de vreo câteva luni. Și anume: nimic. Dar, pur și simplu, n-am putut. I-am văzut privirea albăstrie umezită de o lacrimă de dezamăgire pe care se încăpățâna să nu o lase să cadă.

- Nu-i nimic, mama, dacă nu mergem. Nu mă supăr.

Am luat un Paracetamol și m-am pus pe treabă. O oră am amestecat ouăle cu zahărul, cu bananele pasate, cu untul topit, cu făina în ploaie. Am pus bucățelele de ciocolată și într-un final am obținut 12 brioșe pufoase numai bune de vândut la târgul de Crăciun de la British Council.

- Dar ai înțeles că banii se duc la niște copii bolnavi și că nu-ți rămân ție? o întreb, în timp ce mă decid să mai fac și un termos de ciocolată caldă, că dă bine lângă tava cu brioșe.

- Mama, eu tot ce vreau să fac e să mă joc de-a vânzătoarea, e visul meu.

Și a reușit. Și-a făcut un afiș în engleză, și-a înșirat marfa lângă cea a prietenei ei (și ea venită tot cu brioșe) și a început să-și sucească în toate părțile un gât lung, ca de girafă, pândind clienții nu prea numeroși. Mă uitam cu milă la ea cum nu prea avea nicio șansă să vândă ceva, mai ales că tarabele erau multicele, iar copiii veniți la eveniment au fost, printr-o greșeală de organizare, adunați în alt corp de clădire pentru a participa la jocuri. Și totuși, s-a descurcat. În primul rând, a ales de la sine putere, să-și țipe marfa în engleză:

- Cupcakes with banana and chocolate!!! Hey, Mister, do you want some?


Apoi, văzând că nu are prea mare succes (oricum, restul mărfurilor de genul ceaiuri, felicitări, hăinuțe tricotate pentru bebeluși, cărți sau decorațiuni aveau și mai puțin) m-a pus pe mine să-i cumpăr o brioșă pe care s-a apucat s-o mănânce demonstrativ în fața tuturor, făcând yuuum, yuuum, in speranța de a atrage clienții. Care, timid, au început să vină. Cu ciocolata, a fost de ajuns să apară un băiețel, să ia un pahar, să urle către prieteni "băăăăi, luați și voi că e chiar marfă!" (cred și io, că am topit ditamai ciocolățoaia neagră de la Mega, plus lapte, plus baton de vanilie); s-a terminat în zece minute.

A plecat fericită cu o singură brioșă rămasă pe tavă.

- Vrei să mai stăm să încerci să o vinzi și pe asta?

- Nu, pe asta o să o mănânc eu la micul dejun.

Astăzi, aș fi vrut să stau. Doar eu cu durerea mea de cap. Și cu Moromeții, care se dădea la televizor. Dar nu am putut. Am luat cartea ei de bucate, aia cu nu'ș ce prințesă Disney și m-am apucat să-i pun la cuptor niște cartofi stropiți cu ulei de măsline. Și mai târziu i-am promis că o să mergem prin oraș. Iar mâine, la nouă de dimineață, îi fac hatârul să o duc la coafor să-i facă niște codițe împletite, pentru că "mă simt banală, mami, cu tunsoarea asta".

Sper doar să-mi treacă durerea de cap. Că de stat, nu prea cred că voi sta.

- Și ia zi, frate, ce ai făcut atunci? spune tipul cu geacă de piele, în timp ce se aude cum molfăie zgomotos o ciungă.
- Peeei, spune tovarașul, mi-am băgat picioarele și m-am dus la fotbal!
- Să mori tu?! Fraaate, ce tare ești! Și aia a crezut că o să treci pe la ea și tu te-ai dus cu băieții? Bravo bă, ești cel mai tare! spune și scuipă ciunga cu zgomot.
- O bag în mă-sa de proastă, oricum mă așteaptă de fiecare dată! Las' să vadă cum e să fii cu un tip adevărat!

Cam așa cu băieții ăștia ce urlau în spatele meu pe stradă. Să fi avut cam 17 ani, deci departe de a fi niște bărbați adevărați. Sigur, mai au timp. Ce nu știu ei, dar știu eu, pentru că am cu... vreo 20 şi ceva de ani mai mult decât ei, este că așa proastă cum e ea acum, așa de prost va fi el mai încolo. Și asta pentru că peste câțiva ani, el-ul de acum, ăsta de își urlă în public toate organele cu care ține să orneze fiecare frază, ăsta de-și bagă picioarele în ea de viață și de școală, ăsta de vrea să fie exact ca băieții de umplu ecranele teveului,  exact o proastă va lua de nevastă.  Exact aia care acum râde ca bleaga la glumele lui, exact aia care acum își etalează la rându-i diverse organe (mai ales din cele pe care nu le posedă), pentru a-și vărsa năduful că el e la fotbal în loc să fie cu ea, exact aia cu care iese acum pentru că toți prietenii lui sunt în extaz după fundul ei, exact aia va fi soția lui. Și apoi vor merge de 1 Mai la grătar, în pădure, cu prietenul din tinerețe, fostul morfolitor de gumă și nevasta dumisale, deveniți între timp "nășicu și nășica", și-și vor etala din nou aceleași organe în timpul certurilor din bucătărioara lor înecată de fum de țigară și de scrumbie prăjită. Și el își va lua băiatul la meciuri și ea îi va da cu ojă și lu' aia mică, fiindcă "ce dreacu' să fac, fa, dacă a început să se smiorcăie când a văzut la mine?" Și vor merge la vot și vor pune ștampila exact unde le-a zis lor Gicu. Cum care?! Ăla, bă, care a venit la șefu' și ne-a dat tricourile și șepcile alea și niște bomboane pentru copii și a zis că totul va fi bine dacă vin ai noștri. Nu ăia, beeei, ăia erau niște borfași, ai noștri ăștia de acum!

Și uite așa, dragă adolescent adevărat care te hăhăi zgomotos în spatele meu, în curând o să găsești o proastă, o să o iei de nevastă și veți trăi nefericiți  până la adânci bătrâneți, bucurându-vă de grătarele cu nășicu' și nășica și înjurând la toți Gigeii care v-au fraierit.

Ultimul studiul PISA a arătat că România se află spre coada clasamentului în ceea ce privește nivelul de educație. Copiii români nu știu să calculeze (locul 45 dintr-un total de 66 la matematică), nu știu să citească (locul 50 din 66) și mai ales urăsc școala pentru că acolo se simt singuri (73% dintre cei chestionați au dat acest răspuns). O altă concluzie a studiului este că elevii ai căror părinți au așteptări ridicate au performanțe mai bune decât colegii lor, pentru că se simt mai motivați.

... știu că exiști, nu asta e problema. Și știu că încerci în fiecare an să-mi intri în voie. Și știu că în timp ce eu mă foiesc pe aici, prin blogosferă, tu ai atâtea altele pe cap. Și știu că ești și tu obosit și uneori exasperat de atâtea liste și scrisori. Și știu că nici zilele care urmează nu vor fi prea liniștite, că e sfârșit de an și ai și tu chestii de rezolvat pe la tine, pe acasă și că mai sunt și copiii ăștia cu pretențiile lor. Da, e greu, dar n-am ce-ți face, de venit tot trebuie să vii.

Așa că, băi, Moșule, iete ce-ți propun eu: ce-ai zice să facem un târg? Eu te ajut cu cadourile și tu... păi și tu trebuie apoi să umbli după ele. Ai văzut deja poza, așa-i? Și deja te uiți îngrozit că modelul ăsta nu prea pare made in Laponia, este? Hai, măi, că nu te las așa, să cauți de bezmetic prin lume. Uite, îți dau totul pe tavă: te duci la oricare Zara, cauți bluza din poză, măsura M și mi-o aduci mie. Batem palma?

Și încă ceva. Dacă nu o găsești, te rog, nu ieși bodogănind din magazin. Sună-mă înainte, că poate nu te-ai uitat chiar peste tot.

Și ar mai fi ceva. Uite asta:
Dar nu știu sigur dacă să o vreau sau nu. Nu știu dacă doar îmi place, sau îmi place-place. Oricum, la asta îmi trebuie un L. Și ca să vezi cât sunt de drăguță, află că e tot de la Zara. Și încă un indiciu, că m-ai prins într-o pasă bună: asta e pe un umeraș. Spre deosebire de cealaltă care e pe una din mesele din magazin. Hai, gata, că o să ajung să mi le cumpăr singură, dacă tot știu atât de bine.

Știu, ați stat tot weekend-ul în suspans, întrebându-vă ce or fi făcut Stănceștii cu biletele alea de avion... Cuuuum? Nu v-ați întrebat? Deloc?! Hmm, oricum, eu v-am promis că vă țin la curent cu saga Airtickets, așa că iată deznodământul: ne dau înapoi banii ăia luați în plus! Jur, nu vă mint! Sigur, ei nu au spus că nu se face să scrii pe site "suma finală" și apoi să tragi cu 400 de lei în plus. Ei au spus că vor să fie drăguți cu noi, ăștia de nu mai folosirăm până acum site-ul lor și că iată, pentru că ne-am luat țeapă cu taxa de card ce nu era defel precizată cum trebuie, ne-o dau înapoi.

Da, știu, acum ar trebui să cânt un imn soțului care știe cum să pună problema în termeni economico-europeano-riguroso-tranșanto-blablabla, dar nu am inspirație. Așa că, în loc de odă, permiteți-mi să bat din palme și să cânt: tralalala, taxa mea/avem 400 de lei/să facem ce vrem cu eeeeeeiiiii!

Auzi dragule, dacă tu nu ai nicio idee, am eu. Chiar mai multe. Nu-i așa că tu nu ai niciuna?

Nu, scumpo.

Dragii moșului, astăzi vom povesti despre ce să nu faci când vrei să-ți cumperi bilete de avion. Da, știu, sunt incorijibilă, iarăși vreau să plec. În timp ce unii visează la parfumuri, haine, genți și accesorii cum doar de sărbători ai vreo șansă să primești, eu am hotărât să plecăm pe undeva. Și anume la Roma. Nu acum, ci mai peste câteva luni. Buuun, acesta fiind cadrul feeric, hai să vă spun ce-am pățit. Timp de vreo zece zile, am bătut netul în fiecare seară, să văd cam pe la cât se învârt biletele de avion. Prima precizare: Wizz-ul cel altădată prietenos a băgat taxă și pentru bagajul de mână. Prin urmare, prețul final nu va mai fi prea mic. Revenim. Caut eu ce caut și... tataaaam! super ofertă pe momondo cu... tataaam! Alitalia. Mai ieftin decât cu Blue Air-ul.

Bag datele de plecare și sosire, îmi calculează prețul final, dau ok și mă redirecționează pe Airtickets. Aici, toate bune și frumoase. Același preț, ca să nu va mai țin în suspans, vreo 1300 lei. Vrem? întreb soțul. Păi, vrem! zice B. Complez toate câmpurile și ajung la partea de introducere date card. În timpul ăsta, continuă să fie afișat același preț și mai mult, că de fapt aici e problema, să scrie negu pe alb: suma finală de plată: 1300 lei, respectiv cardul dumneavoastră va fi debitat cu suma de 1300 lei. Clar pentru lumea? Ei bine, bag datele cardului, dau ok și ce-mi văd ochii? Cardul dumneavoastră a fost debitat cu suma de 1700 lei. Ești nebun?! Adică tocmai mi-au fost furați 400 de lei?

În general eu nu prea scriu despre lucruri practice, adică prefer să bat câmpii în linişte decât să mă apuc să explic, citez, informez şi detaliez. Nu zic că e bine cum fac eu, dar hai să zicem that’s me şi cui nu-i place, Internetul e mare. Mai mult, deşi arunc destul de des priviri peste gard la vecini, nu prea stau să vă povestesc despre ce am auzit la unul sau la altul, trimiţându-vă peste ei, în casă, pentru a afla lucruri noi.

Şi totuşi, de ieri am făcut o descoperire şi până astăzi, la orele prânzului, am devenit total dependentă. Poate că pentru unii (ceva mă face să cred că mai ales pentru unele) dintre voi, nu va fi nimic nou sub soare, poate că voi o ştiaţi deja şi acum vă uitaţi la mine ca la o ciudăţenie picată pe Net şi care aplaudă că a descoperit gugălul. Dar, pentru voi, ăştia la fel de ignoranţi ca mine, ea, descoperirea, se numeşte Laura Laurenţiu şi are cel mai supercalifragilistic blog de bucătăreală pe care l-am citit în ultimul timp.

Eu eram expansivă. Ea, secretoasă. Eu eram vorbăreaţă. Ea prefera să tacă şi să mă asculte. Eu mă supăram şi-mi trecea repede. Ea se supăra şi nu-i trecea până nu-mi ceream scuze cu cerul şi pământul. Eu voiam să vorbim la telefon cu orele. Ea, nu. Eu îi povesteam despre cine ce a zis şi a făcut. Ea, niciodată. Şi totuşi, ea era cea mai bună prietenă a mea. Doar pe ea o voiam lângă mine, în bancă, în vacanţe, în viaţă. Până într-o zi. Într-o zi în care eu i-am luat apărarea în faţa clasei. Şi ea nu a zis nimic. A tăcut şi a continuat să o facă şi când o altă colegă, exasperată poate de naivitatea mea, a izbucnit: dar tu ştii că pe la spate spune numai lucruri rele despre tine? Nu, nu ştiam şi probabil că nici nu aş fi crezut, dacă ea nu ar fi ales să tacă. Să nu zică nimic, să nu se revolte în faţa unei asemenea afirmaţii, să nu se apere, să nu nege. A tăcut şi a dat din umeri, gândindu-se poate că la cât de fraieră eram, oricum aş fi iertat-o. Dar nu am făcut-o. Ei nu i-am zis nimic. Am continuat să încerc să mă port normal. Doar că din ziua aia am ales să nu mai vorbesc, ci doar să tac şi să ascult. Până în ziua de azi.

Povestea asta aş fi vrut să i-o spun şi Anei când a venit în bucătărie, lângă mine şi cu o voce mică şi pierdută m-a întrebat: crezi că e adevărat? Oare chiar asta gândesc fetiţele despre mine? Recunosc că pe moment am rămas fără replică. Şi nu pentru faptul că o colegă de clasă s-a apucat să-i spună Anei cum că toţi copiii o consideră plictisitoare şi tocilară, ci pentru faptul că acea fetiţă n-are nici măcar nouă ani. Şi totuşi, par a fi suficienţi pentru a se apuca să se joace cu mintea Anei, care în scurt timp se simţea mizerabilă şi nefericită.

19h00- Ana în hol
Tralalalala, cizmulița mea/ Tralalala, eu curăț la ea!"

21h15- la ea în cameră
Mamaaaa, când mă culc ca să mă scol mai repede?


23h00- eu și el
- Ai adus?
- Am adus.
- Ai pus?
- Am pus.

03h00- el și Ana
- Ce faci, măi, pe aici?
- Vreau pipi. A venit?
- Încă nu, culcă-te!

05h10- Ana lipăie pe parchet, fâșâie ceva, vorbește singură
- Hiiii, am și carioci! Și aici ce o fi? Stai să văd eu ce e aici.
Se aude un fâș, fâș și o voce mică și șopotită.
- O cărticică! Ba nu, două! Și uite, pixuri colorate și mandarineeee!



06h30- sună ceasul. Dă buzna peste mine în dormitor
- A veniiiit! A veniiiit! Ți-a adus și ție două cărți!
- Auzi măi, dar tu nu te-ai mai culcat înapoi?
- Păi nu.
- Și ce-ai făcut?
- M-am jucat și m-am uitat la desene.

09h30- se publică postarea și vin și vă întreb:
- La voi cum a fost?

• un hamster -- m-aş vedea nevoită să-l dau afară din casă, într-atât mi-e de frică de rozătoare cu alură de şoarece
• un fier de călcat -- am unul şi până nu scoate fum şi nu arde, nu vreau altul
• orice electronice care se pun la încărcat şi nu folosesc în bucătărie -- mă oboseşte să înţeleg şi cum se bagă în priză, darămite cum se foloseşte
• orice obiect care pentru a fi folosit necesită parcurgerea unui manual de instrucţiuni -- întotdeauna mă plictisesc la jumătate şi nu reuşesc să aflu ce face şi cum se opreşte
• căciuli şi fulare asortate a căror singură calitate declarată e că sunt călduroase -- de obicei, mai ales căciulile sunt odioase şi au aerul de ploscă tricotată trasă pe ochi
• şosete şi mănuşi tricotate -- pur şi simplu nu-mi plac
• bijuterii de aur -- prea mult pentru felul în care arăt
• cercei de orice fel -- n-am avut niciodată găuri în urechi

Eram în anul I de facultate şi urma să iau primul meu salariu. Mă angajasem la un ziar. Unul cu tiraj mare, cu angajaţi mulţi, cu ture de noapte, dar cu bani buni. Foarte buni pentru anii aceia. Iar eu aveam doar optsprezece ani, cursuri de zi la Universitate, un iubit care tocmai mă părăsise, o gaşcă rămasă prietenă cu el, trei copii la meditaţii la franceză, colege prea cuminţi, prietene prea departe, o geacă de piele şi o mamă rămasă văduvă.

Eram aşadar doar noi două şi iarna de afară. Îmi aduc aminte că ne-am urcat în maşină şi am plecat împreună la Obor să căutăm un brăduţ. Nu mai aveam bani de unul mai mare. Mama vânduse inclusiv din casă pentru a da la doctori. Deşi nu s-a mai putut face mare lucru. Nu mi-a spus nimic atunci; am aflat-o abia mai târziu când am vorbit aşa, ca de la mamă la mamă, despre cât de greu a fost şi cât de strâmtorate ajunsesem de fapt. Dar eu nu ştiam nimic. Eu ştiam că dacă îi ceream, îmi dădea cinci lei de o cola, că îmi mai lăsa nişte ţigări pe masa din bucătărie şi cam atât. Pentru că mie nu-mi place să cer bani, să mă împrumut. Dacă îmi dai, poate primesc. Asta dacă vrei tu, altfel mă mulţumesc cu ce am. Iar dacă n-am, asta e, nu iau.

Se ia un capac de la o cutie de pantofi, se cumpără ditamai coala de carton din care se taie o bucată, urmând ca de restul să vă împiedicați prin sufragerie, se ia un set de carioci cu sclipici ca după aceea să descoperiți că mai era unul în casă, se merge prin oraș de nebună să se achiziționeze coli de ambalat cu Moș Crăciun pe care apoi nu le mai folosiți, se desenează toată ziua în ritm de mânuțe de copil douăzeci și cinci de imagini (da, știu, ar fi trebuit douăzeci și patru, dar ne-am încurcat și așa că vom avea bomboană și în ziua de Crăciun), se lasă mama să le picteze cu Tempera după ce se observă că nicio cariocă normală nu mai merge. Se ia apoi tatăl și se târâie lângă trusa de scule ca să taie, măsoare și lipească. Se caută o riglă lungă. Nu se găsește. Se ascultă jazz și se dansează până la miezul nopții, se colorează intens, în tușe fine și se lasă la uscat.

De dimineață, se bea lapte cu cereale și imediat după aceea, dar imediat,  se ia la retușat, se dă cu sclipici; după amiază se lasă din nou tatăl să taie și să lipească și, după doar două zile de lucru... ta-taaaaam:


Și la sfârșit, se descoperă că nu există bomboane în casă și se trimite tatăl și copilul la Mega Image, duminică seara târziu, ca să inaugurăm cum se cuvine primul nostru calendar de Advent. Și ultimul, îmi șoptește B.