Când a început Ana școala am făcut aproape o depresie. Pur și simplu nu reușeam să îmi înghit lacrimile și mi se părea nedrept cât de repede a trecut timpul și că iată, era deja mare, prea mare pentru cât de nepregătită mă simțeam eu. M-am gândit atunci că de fapt mă speria trecerea timpului pentru mine, nu pentru ea și că, în câteva luni, urma să mă obișnuiesc cu ideea. Apoi, am început să cred că mă apropii de criza de patruzeci de ani. Atât de bine mi-am băgat chestia asta în cap, încât am rămas surprinsă acum vreo două zile când am realizat că încă am 38 și nu 39 cum spuneam tuturor. Pur și simplu nu înțelegeam de ce eram atât de tristă, de deprimată, de sufocată de sentimentul că sunt prinsă într-o capcană din care nu mai am scăpare.
Săptămâna trecută a fost grea. Nu mi-a plăcut de mine. Nu mi-a plăcut de tonul meu, de supărarea din priviri, de glasul ridicat, de plânsetele ei. Nu mi-a plăcut să o cert că nu are chef să învețe, că nu e atentă, că scrie fără cratimă, că face calcule în cap ca să nu piardă timpul cu ciorne și că bineînțeles ia note proaste pentru că greșește. S-a certat mult la mine acasă, s-a plâns pe rupte, s-au rupt foi, s-au explicat reguli, s-au refăcut teme. Sâmbătă era să ratăm o petrecere din motive de infantă indiferentă la îndatoririle ei de școlar. Atunci s-a revoltat cum nu a mai făcut-o niciodată până acum și din pragul ușii mi-a strigat cu toată furia celor aproape nouă ani : " ești cea mai rea mamă din lumeeee!". Am reușit să nu mă bușească plânsul în fața ei. Am reușit să nu mă supăr pe ea atunci și chiar mă felicit că tot ce am făcut a fost să fiu doar tristă. Dar a durut al dracului de tare. Mai tare ca orice criză de patruzeci de ani.
Am stat apoi și m-am gândit cum era în urmă cu doi ani. Fără lecții, fără obligații, cu multe de ce-uri explicate cu drag, cu probleme date în joacă, cu fel de fel de enciclopedii răsfoite duminica de dimineață în fața unei cești de cafea. Și atunci mi-am dat seama ce mi se întâmplă: pur și simplu, nu vreau să mai fac școala încă o dată. Nu vreau, dar trebuie! Am încercat să mă gândesc că deși m-am distrat la școală, deși am avut prieteni buni și zile de naștere, deși făceam prostii și râdeam pe înfundate, a fost greu, frate! Și mult! Atâția ani de teme, de teze, de lucrări, de note, de olimpiade, de comentarii, de lecții învățate uneori mecanic (știu că nu se face, dar eu nu am înțeles niciodată nimic la fizică și chimie), de treziri cu noapte-n cap, de stresuri, de frici, de meditații, de examene, de certuri, de pedepse, de întrebări că "de ce cutărică a făcut și tu nu?". Și într-o zi, s-au terminat. Gata, a fost liniște și am început să mă trezesc dimineața fără să mai am ocazional un nod în gât. Am început să-mi fac planuri pentru seri și nopți fără să mă uit pe orar, fără să număr cărți și pagini. Am început să respir. Sigur, mi-e dor uneori de anii ăia. De fapt, mi-e dor să mai am anii ăia, căci sincer nu aș mai vrea să învăț acum la franceza veche sau la limbă franceză contemporană.
Și iată că într-o dimineață, pe negândite, m-am trezit că am luat-o de la capăt. Sigur, nu eu sunt acum acolo, în bancă. Nu pe mine mă ascultă. Nu mie îmi dă notă. Dar acolo e și timpul meu cu care brusc, după un respiro de vreo cincisprezece ani, nu mai pot face ce vreau. Pentru că acum, în locul orarului de altă dată, stă urâtă și amenințătoare o listă mare de "trebuie". Trebuie să mă trezesc cu noaptea-n cap, trebuie să știu ce lecții are pentru că deocamdată tot ce vrea e să termine cu ele, indiferent de rezultat, trebuie să stau iar cu manuale în brațe, trebuie să știu să fac adunarea cu trecerea peste ordin, trebuie să citesc "Stejarul din Borzești" și "Muma lui Ștefan cel Mare". Dar mai ales trebuie să înțeleg și să accept că timpul meu și al familiei mele ne aparține din ce în ce mai puțin. Și atunci da, devin nervoasă. Și irascibilă. Și nemulțumită. Iar dacă mai și plouă afară...
marți, 4 martie 2014
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
18 comentarii:
Ce m-a emotionat prima parte a articolului! Incep si eu sa ma simt sufocata si parca ma ajuta sa vad ca si altii au acelasi sentiment. Suna aiurea, dar ma bucur sa stiu ca nu-s io defecta :)
Cat despre timpul petrecut cu lectiile, invatatoarea mea i-a interzis mamei mele sa faca vreodata lectii cu mine. Din clasa a V-a incepand m-am intrebat de ce era ea printre putinii parinti care nu intrebau niciodata ce lectii are copilul. Acum cativa ani intr-o disctutie despre scoala am intrebat-o de ce niciodata nu m-a ajutat la lectii sau de ce nu ma intreba macar ce am de invatat. Si atunci mi-a povestit despre invatatoarea mea care le-a repetat parintilor de nenumarate ori cat de important este sa invete copilul singur. Stiu ca vremurile nu mai sunt la fel si ca sunt locuri in care scoala nu-i scoala, dar ma intreb: daca invatatoarea e ok, oare chiar e necesar sa stam sa facem scoala din nou cu copiii?
In clasa 1 nu am ajutat-o deloc. Apoi, am vazut ca a inceput sa nu-i mai pese. Adica, isi face lectiile repede, doar ca sa bifeze ca le-a facut. Sunt pline de greseli, iar invatatoarea nu are timp sa le corecteze intotdeauna pentru ca sunt 32 in clasa. Eu nu stau cu ea cand isi face temele. Doar ca ii cer sa ma uit pe ele atata timp "cat tu vrei doar sa le termini si nu sa iasa bine":)
dar poate nu trebuie sa ii scoti toate greseleli in fata, arata-i una cate una. e un copil. din greseli invata.
Mihaela
Da, mai, Mihaela, asa e. Pe mine stii ce ma scoate din minti? Ca îi spun sa nu se mai grabeasca, sa-si ia o ciorna si sa faca pe ea, dar tot in cap face calculele ca sa termine mai repede si apoi incepe sa planga cand ia note proaste. Of!
exact asa fac si eu!!! Parca ma descrii pe mine, numai ca eu din pacate recunosc il mai trag un pic si de ureche. E asa de aiurit ( e baiat clasa a III-a), face calcule in cap, greseste si nu recunoaste, cica eu nu stiu. La concursuri face subiecte grele, iar cele simple de adunari le greseste ca de ex 5 cu 7 face 11 nu 12 (din graba).Au fost situatii cand s-a adunat exemplar si a luat punctaj maxim. Nu vrea sa citeasca, citeste doar daca vede ca m-am suparat pe el, si apoi vene sa imi povesteasca dar cu scopul sa nu mai fiu suparata pe el...In fine...Si ii spun ca vor fi examene importante in viata lui si daca ramine asa aiurit o sa le pice si o sa-i para rau. Asa ca ne certam acum cu gandul ca o sa-si revina incet, incet
Eu recunosc ca atunci când ma supăr pe ea, ma țin la distanta, in pragul usii, nu care cumva sa o ating cu ceva:)
Dar ei ii e indiferent daca face bine rau rau? daca ia note bune sau proste?Daca nu-i e indiferent o sa ia singura masuri altfel doar o chinui.Nu toti copiii sunt facuti sa fie premianti.
Daca ea are alte preocupari las-o in pace, nu trebuie sa fie prima din clasa la invatat, e loc sub soare pentru absolut oricine.
( Nu inteleg de unde ideea sa-i corecteze invatatoarea temele,cel mult poate sa reia tema la tabla si pace buna, cine pricepe, pricepe si se corecteaza, cine nu,nu.Nici la meditatii nu se lucreaza chiar cu fiecare in parte,in niciun caz la clasa!).
Oarecum ii e indiferent. De fapt, nu notele sunt problema, ci faptul ca se grabeste si nu gandeste doar ca sa termine mai repede. Iar doamna le da puține teme tocmai pentru a avea timp sa se gândească. Asa ca rezultatul e de cele mai multe ori sub capacitatea ei. Ca să-ți dau un exemplu: scrie fără cratima, fără doi de i la verbul a fi, atunci când ar fi cazul, practic scrie incorect, deși regula o știe. Si nu, nu pot sa o las asa.
Stiu ca pare de moda veche si din secolul trecut dar oare niste mici pedepse nu se pot aplica? N-ai scris cu cratima, nu iesim la plimbare. Daca n-am chef sa ma duc la serviciu nici sefu' nu are chef sa-mi dea salariu- as zice ca e bine sa invatam de mici regula, nu?
Eu o pun sa refaca. Mi se pare suficient. Sigur, incep prin a-i mai explica o data. Apoi, verific daca a inteles. Si se pare ca da, a inteles, pentru ca daca nu se grabeste e totul ok. Dupa care uita si se grabeste:) Incerc sa nu conditionez actul de a invata si a-si face treaba de nicio recompensa. Mai ales ca eu lucrez intr-un loc unde eu imi fac treaba si salariul nu e ce ar trebui:)
ce pot eu să vă spun e că cel mai slab elev de la mine din clasă e acum milionar în euro.
Reţineţi, a fost printre cei mai slabi din clasa 1 până în
clasa 12. Dacă în clasele mai mari, mulţi se lăsau de învăţat pentru că se concentrau pe anumite materii sau se concentrau pe "viaţa inimitabilă", în clasele primare şi în generală era cam nasol să fii printre codaşi.
Şi acum, ţineţi-vă bine !
Probabil credeţi că s-a îmbogăţit din comerţul de după revoluţie, din Turcia, sau din embargoul din fosta Iugoslavie.
Nu.
S-a îmbogăţit din vânzarea de jocuri pe calculator create de el.
Totul pe firmă, cu acte, cu impozite şi taxe.
Citeam acum vreo 5 sau 6 ani într-o revistă dedicată miliardarilor români de succes că şi-a vândut afacerea unui concern pentru câteva milioane de euro.
Apropo de pedepsele invocate de cineva mai sus ...am făcut şcoala primară în anii 80 iar acest coleg al meu a suferit numeroase pedepse, atât de la învăţătoare cât şi de la profele din generală, care nu au avut niciun efect asupra rezultatelor sale şcolare, care s-au menţinut la un nivel redus. În schimb, ţin minte că era pasionat de citit, era singurul din clasă cu care făceam frecvent schimb de cărţi .
Ce pot să vă mai spun despre el e că prin clasa a 9-a m-a învăţat să fac prima afacere din viaţa mea, şi anume să-mi vând în talcioc hainele care îmi rămăseseră mici.
Evident, am fost împreună cu el, eu fiind pentru prima oară într-un talcioc, singur nu aveam curaj, el a fixat preţurile, el mi-a spus că mai trebuie să şi las, m-a învăţat detaliat cum să negociez şi m-am trezit cu o sumă de bani nesperată şi nevisată de mine, aproximativ 1.000 de lei la vremea aia. Nu a vrut niciun comision pentru prestaţia lui, deşi fără el nu aş fi reuşit nimic.
Din păcate pentru mine, nu am rămas lângă el şi pe mai departe, poate se milostivea, el, cel cu note proaste şi printre ultimii din clasă, să mă înveţe şi pe mine, cel cu note bune şi printre primii din clasă, să fac şi primul milion , cum am făcut, datorită lui, prima afacere din nimic.
Despre colegele mele premiante nu vă pot povesti nimic pentru că nu am aflat niciodată nimic despre ele.
La şcoală, pe premiante le admiram iar despre actualul miliardar, mă bucuram că nu sunt în pielea lui.
Si asa Ioane o sa te trezesti ca la un moment dat Ana termina scoala, o sa te simti din nou fara nodul ala in gat, exact cum erai cand terminasei tu. Si dupa o vreme o sa devii bunica si ce sa vezi, o sa te apuci iar de scoala. Poate chiar de mai multe scoli in acelasi timp, cine stie? Bai, n-am ce-ti face, eu sunt unul din aia care stie ca (indiferent cate figuri faci acum pe tema asta) tie chiar ti-a placut scoala. :D
Cred ca daca ajung sa fiu bunica voi fi suficient de ramolita ca sa nu se mai conteze pe mine:)De placut, mi-o fi placut, dar si acum tresar doar la auzul cuvintelor "ti-ai facut temele?".
Merlin,am scris si eu despre asta aici http://blog.asa-si-asa.ro/2014/01/premiul-intai-cu-coronita-asa-si.html.
Pfff, doamne, ce generatie de parinti "nebuni" suntem si noi!
Eu le-am spus invatatoarelor ca nu verific orarul, nu fac ghiozdanul, nu tin minte ce trebuie pus la abilitati. Elevul e copilul meu, nu eu, si are pe lumea asta deocamdata o singura datorie: sa tina minte ce i se spune la scoala. Nu si-a facut tema, arde-l. Si anunta-ma, sa stiu si eu. Dar nu ma anunta fara sa-l arzi, ca nu tine. N-are caietul la el? Habar n-am, descurca-te. E elevul tau. Eu ii pun o paine pe masa. Ii cumpar cele necesare. Ii deschid caietele cand el nu stie, si le umplu de corecturi daca e nevoie. Apoi le inchid si le pun la loc. Il culc la amiaza daca e obosit, ii amintesc sa-si verifice temele, ii spun sa-si faca ghiozdanul. Sunt in casa cand are nevoie de ajutor si mi-l cere. Crap de placere cand il vad ca vine si ma intreaba. Ma supar cand vad ca nu gandeste, il ia pe "nu stiu" in brate. O pornim de manuta pe cai alambicate, sa gaseasca singur raspunsul. O sa-l corectez pana mor cand il uita pe "PE", ala de langa "CARE". Corectez dezacorduri, obosesc vorbind, stau pe post de DEX cand citeste langa mine, si ma intreb uneori daca mai pot... Imi ies din fire, urlu, si imi jur mereu ca eu nu rup o pagina. (Asta in memoria sutelor de pagini, ALE MELE, care au ajuns la gunoi). E ok sa nu fii perfect. Dar nu e ok sa incetezi sa te perfectionezi. Ma linistesc, respir, si o iau de la capat...
Crede-ma ca NU STIE cum e corect, daca face greseli, pur si simplu intuieste ce trebuie sa-ti spuna daca ii atragi atentia ca a gresit ceva.Daca vrei sa stie corecteaza-i temele, adica spune-i ce a gresit, eventual si de ce, plus ruperea foii, obligatoriu.
Daca tu ii oferi totul( plimbari, rochii, pantofi, jocuri, mofturi)etc fara sa-i ceri nimic in schimb(dar totusi vrei sa mai si stie cate ceva) evident ca n-o sa priceapa in veci rostul scolii. Tu faci spume pe blog...:) iar ea o sa considere ca stai prost cu nervii.
Ba stie, dar se grabeste. Sigur, inca nu i-a intrat in reflex sa scrie corect, inca nu are capacitatea de a si gandi atunci cand scrie pentru ca inca se concentreaza prea tare pe scrisul propriu-zis, adica pe litere. Ii corectez temele pentru ca vreau sa-i arat ca daca se grabeste, risca sa greseasca si pentru ca, sau mai ales pentru ca vrea sa fiu sigura ca nu sunt lucruri neintelese. Nu vreau sa-i rup foaia decat daca greselile sunt ireparabile. De ce? Pentru ca, dupa parerea mea, e important sa invatam ca orice greseste si ca in general greselile se corecteaza. A rupe foaia inseamna a-i anula toata munca, ceea ce e nedrept.
Nu am inteles ce vrei sa spui cu "daca tu ii oferi totul". Normal ca eu ii ofer, ca doar nu o sa o trimit la munca sa se imbrace sau hraneasca pe banii ei. Iar chestia ca trebuie sa invete ca sa-si justifice hrana sau distractiile mi se pare aiurea. Datoria mea de parinte este sa am grija de ea cat pot eu mai bine. Datoria ei in momentul asta este sa se responsabilizeze un pic, sa invete sa se poarte in societate, sa invete sa-si faca prieteni si sa aiba relatii civilizate cu ceilalti, sa se descopere, etc. Imi pare rau dar un copil nu are datoria sa-si multumeasca parintele pur si simplu. Sigur ca orice parinte si-ar dori de fapt un copil caruia sa-i placa la scoala si care sa-si doreasca sa invete bine. Ca el nu e asa, asta e! Ne facem blog si ne varsam nervii pe el:)) Si da, uneori cred ca chiar stau prost cu nervii, pe bune:)
Scuze pentru greselile de scriere, dar, ca si Ana, m-am grabit. Voi tipa singura la mine:))
Trimiteți un comentariu