- Mamaaaa, doamna ne-a spus că unii părinţi s-au plâns că există profesori care ţipă la copii. Şi a spus că de multe ori, îi e greu să nu ţipe la noi pentru că suntem foarte gălăgioşi şi nu reuşeşte să vorbească. Şi eu cred că are şi ea un pic de dreptate.

Mă fixează drept în ochi cu privirea aia albastru metalizat şi aşteaptă. De vreun an sau doi, nu mai vrea răspunsuri. Vrea păreri. Să le dezbatem, să povestim, să-i spun, dar mai ales să-mi spună ce crede ea şi cum crede ea că ar trebui să fie. Acum câtva timp, în metrou, m-a întrebat pe nepusă masă, dacă copiii au drepturi şi de ce nu le povesteşte nimeni la şcoală despre ele. Eu cum să ştiu ce am voie şi ce nu am voie să fac, dacă nu pot să-mi citesc drepturile undeva?

Cu ţipatul e poveste lungă. Adulţii ţipă. Cred că şi cei mai calmi au clipele lor de răbufnire. Copiii imită. Asta mi-e clar. Degeaba îi spui unui ţânc ce să facă şi ce nu, el va face ceea ce vede că se face. Ştiu că atunci când era Ana mică şi aveam momentele mele de cădere şi de furie pe fond de oboseală, mama îmi tot spunea să-mi controlez vocea pentru că voi ajunge să mi se vorbească pe acelaşi ton. Şi am ajuns. Şi ştiu că am şi eu o parte de vină şi mi-o asum, spunându-i Anei în glumă doamne, ce mai semeni cu maică-ta!

Revenind însă la şcoală. Vreau să vă spun că şi dacă uneori mă plâng prin târg de sistemul de educaţie de la noi, nu o fac şi în prezenţa Anei. Cred că este o greşeală uriaşă să te apuci să critici în faţa copilului dascălul de care are parte în fiecare zi şi să continui totuşi, să-l duci acolo. Am cunoscut o mamă care face asta şi din păcate, fiica ei este complet neintegrată. Aşa că eu am preferat să dezbat  împreună cu Ana motivele pentru care uneori nu este aşa cum şi-ar dori ea. Şi cum mi-aş dori şi eu, trebuie să recunosc.

- Ştii, nici pentru profesori sau educatori nu este uşor. În primul rând, pentru că mulţi dintre ei au învăţat să aplice nişte metode care nu mai sunt de actualitate, oamenii şi-au dat seama că nu sunt atât de bune pe cât se credea. Şi atunci, în ziua de azi, multe familii îşi cresc copiii în alt spirit decât cel care persistă în şcoală. (mă rog, nu am folosit chiar cuvântul persistă, dar cam asta era ideea). Iar voi, copiii, vedeţi cum într-un fel se poartă mama şi tata şi cu totul altfel profesorii la şcoală.

Privirea albastru- metalizat se îmblânzeşte.
- Mamiii, ştii şi tu că uneori şi eu ţip. Dar apoi îmi trece. Am şi eu zile proaste, sunt şi eu om, nu-i aşa?

Mie-mi spui, drăguţă?! Te apropii cu paşi mari de perioada aia în care o să tot ai zile proaste şi o să mi le reproşezi mie! O mângâi încet şi mi-o apropii.

- Trebuie să înţelegi că uneori e greu şi pentru profesor când are în faţă atât de mulţi copii, fiecare cu familia şi educaţia lui şi cu principii uneori diferite. Totuşi, cu toţii ar trebui să încercăm să nu ţipăm. Ar fi mai bine pentru toată lumea. Dar pentru asta cred că ar trebui să fim ajutaţi cu metode care să dea rezultate. Pentru că şi asta se învaţă: cum să câştigi respect şi simpatie din parte cuiva, de multe ori mai mic,  fără să inspiri frică. Iar asta adulţii uită de multe ori, pentru că e foarte la îndemână să bagi spaima în cineva care nu are puterea să se apere. Şi care, din păcate, mai târziu, o să facă acelaşi lucru când va fi el într-o poziţie de forţă. Oricum, e de apreciat faptul că doamna a vorbit cu voi despre aspectul acesta. E o dovada că îi pasă.

Mă ia de mână şi se lipeşte de mine.
- Uneori şi tu ţipi, mama! Dar, nah, eşti şi tu om! Noroc că-ţi trece repede. Ca şi doamnei. Cred că are şanse să ajungă să-mi placă de ea, acum că încerc să o înţeleg mai bine!

Dă din cap a mulţumire, după care adaugă cu un zâmbet în colţul gurii.
- Deşi, şi dacă ţipă, noi tot o să facem gălăgie!

sursa aici