Vă spuneam acum ceva timp că am înscris-o pe Ana la un curs de scriere creativă şi vă explicam şi ce m-a împins să fac o asemenea mişcare. Ei bine, ieri s-a săvârşit acest curs şi m-am gândit că e vremea pentru nişte concluzii. 
În primul rând, cu riscul de a-mi atrage un val de critici, ţin să vă spun că acest curs a fost ideea mea şi deci, mai mult sau mai puţin, Ana s-a dus împinsă de la spate. Dar ieri, la finalul celor zece şedinţe, mi-a mulţumit şi mi-a spus că îi pare bine că nu m-am lăsat şi am trimis-o. În aplauzele voastre pentru cât de minunată sunt şi ce fler am avut şi cum dorinţele copilului nu sunt întotdeauna mai presus de orice, să trecem şi la punctul doi: cursul propriu zis. După cum vă spuneam şi în postarea iniţială, a fost un curs de cinci săptămâni, organizat în fiecare zi de weekend, preţ de două ore, cu Adina Rosetti pe post de antrenor.. Preţ total 520 lei. La curs au fost vreo zece fetiţe dintre care una era chiar fiica Adinei Rosetti şi un singur băiat. 

Se lucra şi individual, dar şi pe grupe de lucru şi fiecare şedinţă avea o temă precisă. O să vă dau mai jos câteva exemple pentru că mi s-au părut foarte faine de făcut şi acasă, cu copilul, tocmai pentru a-l încuraja să-şi pună imaginaţia la bătaie. Una dintre temele mele preferate a fost jurnalul unui obiect la alegere. Fiecare copil a fost invitat să-şi aleagă un obiect şi să-i imagineze un jurnal pe o săptămână. Ana a făcut jurnalul unei monede. Altă dată au decupat cuvinte din reviste şi au făcut poezie în stilul dada-ist. Într-o zi, au fost invitaţi să scrie o compunere pornind de la ideea ce-ar fi dacă. Altădată, au făcut jocuri de rol şi au învăţat tehnica interviului. Per total, după zece săptămâni de curs, Ana a învăţat ce trebuie să faci atunci când vrei să scrii o compunere (să ştii cui te adresezi, când se petrece acţiune şi-n ce ordine se înşiră evenimentele), a înţeles rigorile unui interviu, a văzut că imaginaţia nu are limite şi că stilul vorbit poate fi transpus în scris fără probleme, a cunoscut copii foarte talentaţi şi a prins plăcere în a scrie şi chiar în a citi. Apropo, în preţul cursului a intrat şi o revistă publicată de cei de la Academia Motanov în care se regăsesc câteva dintre poveştile copiilor, precum şi o carte ce le-a fost dată cadou, spre citire. O carte minunată pe care abia aştept să o termine Ana ca să o citesc şi eu. Este vorba de Harun şi Marea de Poveşti de Salman Rushdie. Când am văzut-o pe fiică mea venind acasă cu cartea asta, am zis hait, să vezi acum distracţie, cât o să mă chinui să o fac s-o citească. Nu doar că s-a apucat singură de ea, dar mai are un pic şi o termină şi nu încetează să o laude. Aşa că, încă o dată, nu există copil să nu vrea să citească, ci doar cărţi nepotrivite.

Recunosc că mi-aş fi dorit la finalul cursului să am şi un feedback din partea Adinei Rosetti care, by the way, a fost un antrenor minunat, a ştiut să-i facă pe copii să o iubească şi să resimtă atelierele ca pe o veritabilă distracţie de weekend. Doar că eu tot mi-aş fi dorit un cuvânt de final. Mi se pare important pentru mine, ca părinte, să aflu şi părerile altor adulţi despre copilului meu. Nu atât cât este sau nu de talentat, ci mai degrabă cum este perceput ca om. Dacă e uşor sau greu să lucrezi cu el, dacă este cooperant, dacă este amuzant, habar nu am, lucruri ce mă pot ajuta să-mi cunosc mai bine copilul. Din punctul ăsta de vedere, British Council are o metodă foarte bună. La sfârşit de an, fiecare cursant primeşte o fişă de evaluare unde, pe lângă nişte calificative, profesorul scrie două, trei rânduri despre copil. Aici nu s-a întâmplat nimic de genul ăsta. Ne-am zis la revedere, ne-am mulţumit reciproc şi gata. Sigur, pentru copii, ultima oră a fost mai specială pentru că au primit diplome şi câte o revistă cu cele mai bune poveşti de-ale lor publicate, dar eu tot am simţit nevoia unui cuvânt de rămas bun.

Dacă a fost ceva ce nu m-a încântat în mod deosebit la acest curs a fost locaţia. Spaţiul de desfăşurare era uşor sordid şi dacă nu aş fi auzit lucruri de bine atât despre Academia Motanov cât şi despre atelierul de scriere creativă al Adinei Rosetti, recunosc că aş fi devenit circumspectă atunci când aş fi ajuns acolo. Era o cameră cu o masă şi multe scaune, înt-o clădire veche dintr-un gang cu reclame la fel de fel de prostii, în fine, nu rima deloc cu ce se doreşte a fi această academie. Totuşi, aşa anost cum era, locul de desfăşurare a fost central, lângă Humanitas Cişmigiu, aproape de metrou şi de staţii de troleibuze şi autobuze şi deci mi-a fost uşor să o duc pe Ana.

Următoarea sesiune de ateliere va fi în primăvară. Nu ştiu dacă voi dori să o mai înscriu pe Ana. Banii nu sunt puţini, efortul e relativ mare (în fiecare zi de weekend, timp de o lună şi jumătate), doar că e foarte posibil să-mi ceară chiar ea să mai meargă. Până atunci, i-am promis că o să-i public şi aici câteva dintre poveştile pe care le-a scris la atelier. Mai jos este cea construită pe întrebarea ce-ar fi dacă...? Ea şi-a ales să-şi imagineze că ar ajunge captivă într-un joc video.


Ce-ar fi dacă... ai ajunge într-un joc video?

Jocul

„Intră pe site-ul ăsta dacă vrei să ai cea mai interesantă experiență din lume!” scria. Și am dat click.
Așa începe povestea mea. Eu sunt Lucy. Acum mă aflu într-un joc video. Am ajuns aici stând la
calculator și văzând textul de mai sus. Și cum am și spus, am dat click pe el, s-a deschis o gaură neagră care m-a tras în ea și m-a lăsat aici.

Partea bună, nu sunt singură! Pe lângă niște monștri, aici mai sunt și prietenii și familia mea (toți au
căzut în aceeași capcană). Partea proastă este că cineva joacă acest joc! Și nu-l joacă deloc bine! (Ah, am uitat să precizez în ce joc suntem. Noi „jucăm” Towns.) Așa... ce spuneam? Ah, da! În ce sens nu joacă bine? În sensul că: murim foarte mulți (nu în realitate; atunci când el nu joacă noi ne putem revedea), nu știe cum să ne organizeze; practic, nu știe ce să facă cu noi!

Azi e a treia zi de când suntem aici. Dar mâine, totul se va schimba! (Sper.) Da, ați auzit bine. Mâine,
vom evada! (Mă refer la „mâinele” din joc care durează cam două-trei zile normale.)
Dar cum vom face asta, vă întrebați! Păi, nu știu. Tatăl meu a spus că se va gândi el la o soluție. Da, nu prea știu ce să...
– Lucy!
O secundă, mă strigă tata.
– Da, tată! Ce e? Știi cum o să evadăm?
– Da!
Peste o oră...
Tata știe cum o să evadăm! O să facem un mouse gigantic care să controleze calculatorul. Nu prea știu cum e posibil asta, nu am înțeles partea tehnică. Ce contează este că o să evadăm!

Ziua următoare.
Am terminat mouse-ul gigantic! E timpul să-l încercăm!
Peste cinci minute: există o parte proastă și una bună. Aia proastă e că n-am reușit să evadăm. Partea bună e că am reușit să-l speriem pe cel care juca, iar acum se joacă cu noi un om de știință care vrea să ne ajute să ne simțim bine. Cum face asta? Păi... practic ne face o țară normală, una ca și în lumea reală. Există școli, locuri de muncă, salarii și toate celelalte. Chiar ne simțim bine!

Un sfat: dacă vedeți scris pe calculator „Intră pe site-ul ăsta dacă vrei să ai cea mai interesantă
experiență din lume”, nu dați click!